Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Noiembrie, 2010

Viața e pe zile

Merită ascultat.

(via rontziki, vizitați, ea mai are și alte povești din jurnalul Oanei Pellea)

Alexandru Andrieș – Nu-l dau pe azi pentru mâine

Bad sex

Există un premiu literar mai puțin obișnuit, care se acordă anual  în Marea Britanie (din 1993 deja) pentru “rude, tasteless, and often perfunctory use of redundant passages of sexual description in contemporary novels” – Bad Sex in Fiction Award. Câștigătorul de anul acesta? Rowan Somerville, pentru scenele din romanul “The Shape of Her” (iată și o mostră: “like a lepidopterist mounting a tough-skinned insect with a too blunt pin he screwed himself into her„).

La noi, acordarea unui astfel de premiu ar fi o adevărată provocare; nu pentru scriitori, nu pentru public, ci pentru juriu – cât de elastic poți trage de criteriile simple de mai sus pentru a diferenția axiologic mult prea bogatul (cantitativ) material literar pe care îl oferă autorii noștri? E o boală pe care mi-e greu să o înțeleg: toți par să fie convinși că cititorul lor e pudibond și neacomodat cu limbajul fără perdea; pasul doi, toți simt nevoia să îl reeduce cu forța pe respectivul cititor, oferindu-i cu o frecvență alarmantă mostre de sex necenzurat, grobian și crud. Bifele obligatorii nu rimează însă nici cu originalitatea literară, nici cu necesitatea internă a narațiunii. “Curajul” ca normă nu mai este curaj, iar când realitatea cotidiană îi face cu succes concurență cred că vorbim pur și simplu de mediocritate.

Să fie cauza în școala românească, în convenționalismul cu care e predată literatura română, în revolta unora față de o “critică literară” care își maschează sterilitatea în spatele unor construcții de cuvinte, goale de sens?

Poate. Dar cum poți justifica alegerea unei mediocrități în defavoarea alteia?

Ora albastră

Aveam așteptări mari de la Ora albastră. De obicei sunt destul de circumspect în ceea ce privește referințele de pe coperta patru, însă trebuie să recunoașteți că de data asta ele erau destul de greu de ignorat: “regal literar”, “formidabilul talent narativ”, “poveste pasionantă”, “roman magnific”, “Proza lui Cueto este năvalnică și irezistibilă, împletind descrieri, dialoguri, reflecții și monologuri într-o singură frază”. Mai ales că ultimele două aprecieri veneau din partea lui Mario Vargas Llosa (o bună autodescriere, dacă mă întrebați pe mine).

Mi-am imaginat așadar un tânăr romancier peruan, o nouă stea, la debut, de ce nu?

După primele pagini era deja clar că toată partea legată de talentul narativ și stilul seducător fusese o glumă proastă (un comentariu de pe Goodreads o spune cel mai bine: “The style isn’t the best (think of stream-of-consciousness written by a teenager)”, atâta însă că autorul avea peste 50 de ani la momentul acestei scrieri), îmi mai rămânea doar să aștept povestea.

Și încet-încet (a se citi “pe la mijlocul cărții”) aceasta a venit.

Pe scurt:

Personajul principal, povestitorul cărții, e un avocat de succes din Lima, ducând o viață lipsită de griji, cu o nevastă iubitoare, două fetițe, socri bogați, succese profesionale, apariții în paginile ziarelor etc. Uneori se simte oarecum stingher în viața sa comodă și îmbelșugată, însă nu stă niciodată să se gândească prea mult la asta, se adâncește în muncă și acceptă tot restul ca pe un dat care nu merită pus la îndoială.

Moartea mamei și întâlnirea cu fratele plecat în Statele Unite aduc însă o dezvăluire tulburătoare – tatăl său, ofițer in armata peruană, acum mort, a fost protagonistul unor scene reprobabile și pline de cruzime în timpul războiului civil din anii ’80-’90: abuzuri asupra populației nevinovate, torturi, violuri, crime. Cuvintele sale lăsate pe patul de moarte, ignorate la momentul respectiv, capătă acum sens: tatăl său se îndrăgostise de una din tinerele indience răpite și violate, încercase să o păstreze lângă el, dar ea fugise, însărcinată. Numele ei e Miriam.

În parte speriat de scandalul public care ar putea să îi afecteze reputația, în parte intrigat de trecutul tatălui său și de posibilitatea de a avea un frate vitreg, avocatul nostru începe să o caute pe Miriam. Căutarea va presupune contactul cu clasa de jos din Peru – cartiere din Lima în care nu a intrat niciodată, satele din Peru în care tatăl său a fost cândva comandant de garnizoană, oameni săraci, primiri mai mult sau mai puțin ostile –, viața personală dată peste cap, o tentativă dejucată de șantaj, câteva experiențe brutale, găsirea lui Miriam, transformarea obsesiei în atracție, consumarea unei relații cu Miriam, încercarea de a răscumpăra cu bani vinile tatălui său, regăsirea în cele din urmă a unui nou echilibru în viața personală.

Șochează în carte descrierea unui Peru complet stratificat în clase sociale și fragmentat în realități complet diferite. Ororile războiului lasă răni profunde într-o parte și sunt complet ignorate în alta. Lupta unora zi de zi pentru supraviețuire nu are nimic de-a face cu vacanțele în insule exotice ale altora. Stăpân contra servitor. Cartiere bogate contra cartiere sărace și mahalale. Capitală contra provincie. Oraș contra sat. Memorie vie a suferinței contra ignorare totală.

Mijloacele pentru a descrie această realitate sunt însă dezamăgitoare. Scriitura e naivă, povestea nu e nici un moment foarte credibilă (culmea artificialului e atinsă în episodul în care Miriam ajunge să se culce cu fiul celui care o violase, în ideea că acesta o să aibă poate grijă de fiul ei, dar neagă că i-ar fi frate), călătoria “inițiatică”e transparentă de la început până la sfârșit. Autorul pare că se teme uneori că vreun cititor ar putea să rateze vreun înțeles, și atunci își pune personajele să le declame:

– Dansul e un protest împotriva morții. Oamenii de aici au cunoscut mereu moartea. Dacă nu s-au putut revolta împotriva ei în realitate, au făcut-o prin muzică, prin picturile din biserici, prin dans. […] Oamenii din partea locului nu sunt ca alții. […]

– La Lima nu vom înțelege niciodată nimic în privința asta.

– Te-ai gândit vreodată ce înseamnă umilința, obligația de a fi modest, de a fi sărac, nevoia de a fi umil pentru a trăi, poți oare să încerci să-ți imaginezi așa ceva? […]

– Uneori.

– […] Îl vezi pe băiatul de colo care spală farfurii?

– Ce-i cu el?

– O fi el la câțiva metri de tine, dar distanța de la Pământ la Soare e mai mică decât cea dintre voi doi.

Scrisoarea Vilmei Agurto fusese biletul unei călătorii nedefinite spre tărâmul vrăjit al Răului, regatul în care viețuiau tata și Miriam, o încăpere lungă, înțesată de zgomote, străbătută de torționarii și ofițerii lui. Egoismul meu timorat, nemernicia eleganței mele mă protejaseră până atunci de ei. Eu mă deprinsesem să fac abstracție de problemele mărunte ale lumii de afară, strâmbând din nas […]. Moartea, sărăcia, cruzimea se perindaseră prin fața mea ca niște accidente ale realității, episoade efemere și străine, peste care trebuia să trec repede.

Sau, mai rău, mărturisește direct motivația sa și reacția pe care o așteaptă din partea cititorilor:

Linia care ne separă pe noi de ei e trasată de tăișul unui uriaș cuțit. E limpede că eu n-o să fac nimic pentru a remedia această nedreptate atât de profund ancorată în realitate, nu pot face nimic, n-o să-i pot ajuta, poate că nici nu mi-e asta intenția. Însă faptul că aflasem de atâtea morți și torturi și violuri mă întristează acum îngrozitor și mă face să mă simt și oarecum rușinat, nu știu de ce. N-o să-i uit.

Un roman slab, în ciuda rădăcinilor înfipte într-o istorie reală a Peru-ului, profundă și traumatizantă. Un autor umflat artificial cu premii, invitații la evenimente culturale, colecționar avid de cronici măgulitoare pe site-ul personal.

Nu recomand.

Alonso Cueto, Ora albastră (2005), trad. Tudora Şandru-Mehedinţi

Îi plăcea mult Dostoievski

Ne-am obişnuit atât de mult cu mojicia, încât atunci când întâlnim oameni normali parcă ne vine să ciupim, să nu visăm.

Restul la Maddame pe blog.

Extravaganțe bibliofile

[…] a personal library is an enormous accumulation of books you don’t want to read – either because you once tried and failed, or because you’ve already read them and won’t ever need to reread them. So what function are they actually serving? In past times, the library of a grand house was a domestic resource that contained a repository of knowledge that couldn’t be stored in any other way. It was also somewhere your guests might find something with which to entertain themselves in the quiet times between talking and eating.

These days, no such extravagantly space-consuming resource seems necessary.

Stuart Walton, My book cull: a loss of shelf esteem

Sunt convins că o astfel de aruncare în derizoriu a ideii de bibliotecă personală ar putea stârni multe reacții negative la noi (așa cum și textul original a generat, dacă mă uit pe comentarii), dar pe fond eu îi dau dreptate. Nu zic că nu mi-ar plăcea o bibliotecă imensă (am văzut-o cândva la televizor pe cea a lui Valeriu Stoica, invidia a fost mare), însă încerc permanent să lupt tentației, tocmai pentru că știu prea bine că multe din cărți n-ar mai trece niciodată printr-o a doua lectură.

Orașul și câinii

Orașul și câinii e cartea prin care l-am descoperit pe Mario Vargas Llosa. Mi-a căzut în mână din întâmplare, am început să o citesc cu o neîncredere plină de superioritate (cu câteva săptămâni în urmă terminasem, foarte impresionat, o primă carte de Saramago; la câteva zile după aveam să aflu la televizor că tocmai a primit premiul Nobel pentru literatură), dar până când am terminat-o fusesem deja vrăjit.

Recitind-o acum, nimic din forța cărții nu s-a pierdut (și coincidență, autorul tocmai a primit la rândul său premiul Nobel).

Forță narativă pură, fără metafore, fără lumi imaginare, fără poezie. E impresionant, mai ales că e romanul de debut al autorului, scris la 27 de ani.

Pe scurt:

Firul principal al acțiunii urmărește destinele unor elevi ai Colegiului Militar Leoncio Prado din Lima – “Cercul”, un grup de 4 elevi condus de Jaguarul, care controlează viața “subterană” a anului lor, pune la cale furtul subiectelor pentru unul din ultimele examene înainte de absolvire, furt care va fi descoperit și va pune în mișcare un lung și tulburător lanț de consecințe: exmatriculare, trădare, anchetă militară, crimă, răsturnarea ierarhiilor etc.

Separat, 3 băieți ajung să se îndrăgostească de aceeași fată, Teresa, identitatea unuia dintre ei fiind ascunsă până la sfârșitul cărții.

Una din temele majore o reprezintă conflictul între individ și grup (ierarhiile interne ale elevilor, ritualurile de “botez” și dominare,  presiunea grupului), între individ și familie (cu diverse variante de răspuns: dominare, simulare, fugă) și între individ și instituții (fentarea regulilor sau, dimpotrivă, acceptarea lor riguroasă). Alberto, Poetul, este cel care “se descurcă”, strecurându-se cu abilitate printre toate constrângerile, până la un moment în care conflictele de conștiință și remușcările îl fac să încerce o revoltă nedusă până la capăt; Arano, Sclavul, este victima perfectă, dominat pe toate planurile și încercând să se refugieze într-o poveste de dragoste în care de asemenea nu are nici o șansă; Jaguarul este rebelul, gata să lupte până la capăt pentru a nu fi controlat și dominat de nimeni.

Cartea stă sub semnul existențialismului: de-a lungul ei fiecare personaj “devine”, se face – e o personalitate unică, supusă unor constrângeri exterioare uneori devastatoare, dar care își construiește viața prin opțiunile sale, “angajându-se în raport cu destinul lui și cu al celorlalți”.

Ambiția lui Vargas Llosa pare a fi cea de a construi (cel puțin în primele lui mari romane) o lume totală. Recurge pentru asta la o tehnică narativă sofisticată și elaborată: dialogul alternativ care comprimă realități separate în timp și spațiu, împletirea a 4 fire narative majore (unul în prezent, alte trei în trecut) cu nenumărate altele minore, trecerea rapidă de la persoana întâi la persoana a treia, de la universul școlii militare la cartierele Limei, de la o perspectivă la alta. Practic toată cartea e un uriaș puzzle pe care cititorul trebuie să îl pună în ordine, un puzzle construit prin alternări de timp, loc, povestitor, clasă socială, tehnică și limbaj – școală / oraș, pers. I / III, prieteni / familie, copii / bărbați, dialog / povestire, prima dragoste / experimentări sexuale adesea sordide, prezent / trecut, nume proprii / porecle, inocență / violență gratuită. Nu e așadar o carte foarte ușoară, însă tocmai efortul pe care trebuie să îl faci să descifrezi puzzle-ul se traduce la final într-o satisfacție pe măsură.

E o carte de multe ori dură (atenție cititorilor sensibili!).  O carte despre adolescență, a cărei acțiune și personaje pot fi translatate cu ușurință din Peru oriunde în lume. O carte fără etichete de o singură culoare, ale cărei personaje sunt toate în același timp victime și călăi. O carte în care autorul nu impune nici o judecată. O carte de o imensă vitalitate și care îți solicită în permanență atenția. Un mare roman.

Mario Vargas Llosa, Orașul și câinii (1963), trad. Coman Lupu

Nor de etichete