Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Nu știu dacă vă plac cărțile de călătorie, și chiar dacă aș ști, nu sunt sigur dacă asta mi-ar ajuta sau nu cu ceva recomandarea de astăzi. Da, Notes from a Small Island e, tehnic vorbind, o carte de călătorie – autorul, un american stabilit de circa 20 de ani în Marea Britanie, hotărăște să se întoarcă acasă, dar înainte de asta face o călătorie de rămas bun prin țara adoptivă, iar cartea e povestea celor trei săptămâni de călătorie, de-a lungul și de-a latul țării. Și totuși: referințele specifice unui ghid sunt rare, călătoria lipsită de metodă (locuri de care îl leagă amintiri din trecut, locuri de care era curios și pe care dorea să le viziteze, destinații întâmplătoare, mai mult sau mai puțin prezente pe o hartă), documentarea întâmplătoare. Accentul nu e pus atât pe destinații, cât pe călătoria în sine (sentimentele autorului, micile întâmplări, alegerea autobuzului sau a trenului, căutarea unui hotel, experiența dintr-un restaurant sau altul, câteva cuvinte schimbate întâmplător cu vreun necunoscut, bombănelile repetate la adesea construcțiiilor noi care știrbesc autenticitatea vechilor orașe, sau la prezența peste tot a marilor lanțuri de magazine, aceleași peste tot, ucigând entuziasmul unui turist obosit).

Ceea ce dă savoarea cărții e perspectiva unică – pe de-o parte Bill Bryson îi privește pe britanici cu ochiul detașat și amuzat al străinului, pe de altă parte se surprinde adesea mai “naturalizat” decât își imaginase, așa că tonul devine autoironoic / afectuos. Dar pare întotdeauna sincer, ceea ce nu-i puțin lucru.

O altă marcă de neconfundat a stilului lui Bryson este umorul. Cartea e presărată constant cu pasaje amuzante (cele câteva secvențe de amintiri de la sosirea în Anglia la 20 de ani mi s-au părut cele mai savuroase). Atenție când o citiți în public: uneori vă va fi imposibil să vă opriți să râdeți în hohote.

Iată câteva mostre la întâmplare, să vă puteți face o idee:

British Rail was having a bad day. We crept a mile or so out of the station, and then sat for a long time for no evident reason. Eventually, a voice announced that because of faults further up the line this train would terminate at Stockport, which elicited a general groan. Finally, after about twenty minutes, the train falter-ingly started forward and limped across the green countryside. At each station the voice apologized for the delay and announced anew that the train would terminate at Stockport. When at last wereached Stockport, ninety minutes late, I expected everyone to get off, but no-one moved, so neither did I. Only one passenger, a Japanese fellow, dutifully disembarked, then watched in dismay as the train proceeded on, without explanation and without him, to Manchester. […]

I went off and joined a queue of travellers asking a BR guard for directions to various places. It was unfortunate for him that there were no stations in Britain called Fuck Off because that was clearly what he wanted to tell people. He told me to go to platform 13, so I set off for it, but the platforms ended at 11. […]

Blackpool – and I don’t care how many times you hear this, it never stops being amazing – attracts more visitors every year than Greece and has more holiday beds than the whole of Portugal. It consumes more chips per capita than anywhere else on the planet. (It gets through forty acres of potatoes a day.) It has the largest concentration of roller-coasters in Europe. It has the continent’s second most popular tourist attraction, the forty-two-acre Pleasure Beach, whose 6.5 million annual visitors are exceeded in number only by those going to the Vatican. It has the most famous illuminations. And on Friday and Saturday nights it has more public toilets than anywhere else in Britain; elsewhere they call them doorways. […]

Almost any encounter with a stranger begins with the words ‘I’m terribly sorry but’ followed by a request of some sort – ‘could you tell me the way to Brighton,’ ‘help me find a shirt my size,’ ‘get your steamer trunk off my foot.’ And when you’ve fulfilled their request, they invariably offer a hesitant, apologetic smile and say sorry again, begging forgiveness for taking up your time or carelessly leaving their foot where your steamer trunk clearly needed to go. I just love that.

As if to illustrate my point, when I checked out of the Caledonian late the next morning, I arrived to find a woman ahead of me wearing a helpless look and saying to the receptionist: ‘I’m terribly sorry but I can’t seem to get the television in my room to work.’ She had come all the way downstairs, you understand, to apologize to them for their TV not working. My heart swelled with feelings of warmth and fondness for this strange and unfathomable country. […]

What wort of mad seizure was it that gripped the city’s planners, architects, and college authorities in the 1960s and 1970s? … Just look at the Merton College Wardens’ Quarters – which is not by any means the worst building in the city. What a remarkable series of improbabilities were necessary to its construction. First, some architect had to design it, had to wander through a city steeped in eight hundred years of architectural tradition, and with great care conceive of a structure that looked like a toaster with windows. Then a committee of finely educated minds at Merton had to show the most extraordinary indifference to their responsibilities to posterity and say to themselves, „You know, we’ve been putting up handsome buildings since 1264; let’s have an ugly one for a change.” Then the planning authorities had to say, Well, why not? Plenty worse elsewhere.’ Then the whole of the city – students, dons, shopkeepers, office workers, members of the Oxford Preservation Trust – had to acquiesce and not kick up a fuss. Multiply this by, say, two hundred or three hundred or four hundred and you have modern Oxford. And you tell me that it is one of the most beautiful, well-preserved cities in the world? I’m afraid not. It is a beautiful city that has been treated with gross indifference and lamentable incompetence for far too long, and every living person in Oxford should feel a little bit ashamed.

În concluzie, o lectură agreabilă și amuzantă – veți putea găsi britanicii puși sub lupă cu tot cu calitățile și defectele lor, vă veți face o idee despre această țară într-adevăr remarcabilă și, cine știe, poate va fi imboldul pentru o viitoare vizită… Păcat că nici această carte, nici „continuarea” (‘Notes from a Big Country’, note de călătorie prin Statele Unite) nu au fost încă traduse în limba română. 😦

Bill Bryson, Notes from a Small Island (1995)

Anunțuri

Comments on: "Notes from a Small Island" (2)

  1. Adevarat (ca n-au fost traduse), dar pot fi comandate si la noi in engleza. Pentru cine e confortabil sa citeasca in engleza…

    • calauza said:

      E adevărat, eu de exemplu am citit cartea pe iPhone… Dar e păcat că Bill Bryson nu a fost tradus până acum la noi (cu excepția unui singur volum, la Curtea Veche).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: