Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Ianuarie, 2011

Automatul de carte

Noutăți din State:

Library vending machines


Kindle books have now overtaken paperback books as the most popular format on Amazon

 

O prefăcătorie pe spații mici

Pe vremea aceea am intuit, pesemne, pentru prima oară că, pentru majoritatea oamenilor, viața nu este o fericire care se cere a fi trăită cu sinceritate, ci o continuă prefăcătorie, care se desfășoară pe spații mici și care se alcătuiește din constrângeri și pedepse, ca și din minciuni care se cuvin a fi crezute.

Orhan Pamuk, Muzeul inocenței (2008)

Tăcerea presei

Un articol excelent la Cătălin Tolontan pe blog despre revoluțiile care nu sunt nici în alb, nici în negru.

Jerry, fan Burger King

Dar nu e vorba de oricare Jerry, ci de celebrul Salinger. Iar informația vine din nu mai puțin de 50 de scrisori către un amic londonez, scrise în perioada 1986 – 2002, când toată lumea îl credea pe autor aproape cu totul izolat de lumea exterioară.

Iată așadar un J. D. Salinger care călătorește, chiar dacă rar și nu cu multă plăcere, care e prietenos și surprinzător, care povestește despre grădina sa, se plânge de problemele bătrâneții, laudă hamburgerii de la Burger King, își mărturisește interesul pentru tenis și deapănă amintiri cu un vechi prieten.

Și, încă o confirmare, un J. D. Salinger care continuă să scrie (zilnic) și se gândește la publicare. A trecut deja un an de la moartea sa. Unde sunt manuscrisele?

Mr. Peanut

Nu sunt sigur ce anume se învață în State la cursurile de “creative writing”, însă probabil e vorba mai mult de “practical” decât de “creative”. Cum să creezi personaje, cum să eviți capcanele cele mai evidente, cum să faci acțiunea să curgă, cum să prinzi de la început atenția cititorului, cum să schițezi plot-ul romanului. Și foarte probabil se fac multe cursuri de deconstrucție pe alte cărți pentru a găsi rețetele altora.

Și Adam Ross cu siguranță nu a lipsit de la partea aceasta a cursurilor. A lucrat mulți ani la primul său roman și a avut grijă să arunce în el tot ceea ce i s-a părut interesant: ficțiune în interiorul ficțiunii, intervievatorul care devine intervievat, ficțiunea care devine realitate (și invers), paradoxurile geometrice ale lui M. C. Escher, Alfred Hitchcock, autoreferențialitate, fascinația pentru disfuncțional, jocuri video, disoluția relației de cuplu, femeile sunt de pe Venus, bărbații de pe Marte, intrigi polițiste, senzaționala poveste (adevărată) a unui doctor acuzat în 1954 că și-a ucis nevasta.

Pe scurt:

David Pepin scrie pe ascuns și își imaginează moartea soției sale, Alice. Uneori e vorba de un accident, alteori el e cel care o ucide. Apoi într-o zi intră în casă și o găsește pe moarte, în bucătărie – are gura plină de alune, la care este violent alergică. Încearcă să o salveze, însă nu reușește. Iar polițiștii par mai degrabă înclinați să îl acuze pe el de crimă, decât să creadă în varianta sinuciderii.

Cele două fațete ale lui David – cea de suspect de crimă și cea de soț care oscilează până la epuizare între dragoste și ură față de soția sa – își găsesc corespondența perfectă în trecutul celor doi polițiști care anchetează cazul: Sam Sheppard și respectiv Ward Hastroll.

Unul a făcut pușcărie pentru aceeași acuzație, altul a trecut el însuși printr-un lung calvar în căsnicie.

Și mai există o pereche de personaje care apar în carte, mai distante și mai misterioase, cumva opuse: Mobius, un ucigaș plătit, pe care David îl angajează, iar apoi nu mai reușește să îl oprească, și Nathan Harold, un profesionist care încearcă să îi ajute pe tinerii soți Pepin să își revină după o experiență traumatizantă – un avort spontan, în avionul ce îi ducea către o vacanță în Hawaii.

La aceleași cursuri cred că te învață că oricât de simplă sau de complicată e rețeta, trebuie să încerci să o ascunzi de cititor, în spatele poveștii.

Nu e amuzant dacă ești transparent în tot ce încerci să faci. Nu e amuzant dacă agăți peste tot pe pereți desenele lui Escher, pentru a explica structura în spirală a cărții pe care o scrii. Nu e amuzant dacă începi o poveste despre un bărbat care nu se mai înțelege cu nevasta sa și nu mai reușesc să comunice, pentru ca apoi să începi una identică și apoi încă una. Nu e amuzant când coincidențele sunt incredibile, sau când unul dintre firele secundare se prelungește la nesfârșit doar ca autorul să poată veni cu propria interpretare a unui caz de crimă pe vremuri celebru, însă fără nici o legătură cu acțiunea cărții.

Păcat, pentru că în părțile ei cele mai bune Mr. Peanut are nerv și te prinde. Păcat, pentru că investigația psihologică în mecanismele relației dintre dragoste și violență în cuplu este extraordinar de intensă, obsedantă. Șocantă și originală. Romanul se fâsâie doar atunci când se vrea polițist (și postmodern).

Adam Ross, Mr. Peanut (2010)

Trois

Poate sunt eu prea superficial, dar cărțile lui Julian Barnes (literatura, nu eseurile) mi-au trezit întotdeauna impresia că ar fi mai degrabă franțuzești, decât englezești. Ajută la asta evidenta francofilie a autorului, normal, dar eu bănuiesc că e mai mult: ceva în subiecte, ceva în tratarea lor, aluziile literare, un pic de filozofie mai mult sau mai puțin șarmantă, ceva cinism, scrisul accesibil, menit uneori să-ți ia ochii precum un balon de săpun.

Trois (titlul original e Talking it over) e o carte publicată în 1991, un roman polifonic, povestea unui triunghi amoros. Fiecare dintre cele trei personaje principale vorbește pe rând, povestindu-și propria variantă asupra evenimentelor. Tehnica este cea a interviului mozaicat – autorul nu intervine niciodată direct, dar prezența sa e subînțeleasă din modul de raportare al personajelor; pe lângă cele 3 voci principale se amestecă uneori și mărturiile alor personaje, mai mult sau mai puțin relevante.

Pe scurt:

Stuart și Oliver sunt prieteni încă din școală, cum nu se poate mai diferiți între ei, dar completându-se cumva reciproc. Oliver este un aventurier de salon, un „artist”, întotdeauna superior, întotdeauna arogant, sclipitor în conversație, gata oricând să se aunce într-o teorie sau alta, ratat, ajuns profesor la un colegiu obscur, dat afară de acolo în urma reclamațiilor unei eleve agresate. Stuart lucrează într-o bancă, este serios, muncitor, timid, plictisitor, uneori poate mai greu de cap, subordonat (de bună voie) prietenului său.

Stuart face cunoștință, printr-o agenție, cu Gillian, cei doi se îndrăgostesc și se căsătoresc. În timpul nunții Oliver face însă o neașteptată pasiune pentru nevasta prietenului său, așa că începe la întoarcerea lor din luna de miere să o curteze asiduu. Ea îl privește la început cu milă, ține totul în secret, se simte apoi flatată, puțin câte puțin e sedusă. Stuart află într-un târziu de ceea ce se întâmpla la spatele său, face crize de gelozie, cei doi se despart, Gillian și Oliver se căsătoresc, Stuart rămâne singur și plin de resentimente.

Până când Gillian hotărăște să pună la cale o mică scenă pentru ochii lui Stuart, ca să îl ajute să treacă peste. Și reușește (chiar dacă nu exact cum își imaginează ea, dar asta rămâne de văzut în continuarea apărută câțiva ani mai târziu, Iubire etc.).

Secretul cărții stă în titlul ei adevărat. Nu povestea trio-ului amoros – de altfel cu totul lipsită de dramatism, poate mai puțin la sfârșit – e adevăratul subiect, ci mai degrabă ce și cum alege fiecare dintre personaje să povestească, atunci când îi vine rândul. Pentru că fiecare are ceva de mărturisit, dar și ceva de ascuns, ceva de justificat, ceva de vindecat. Fiecare e un martor infidel (e invocat un proverb rusesc: “He lies like an eyewitness”), fiecare se minte mai mult sau mai puțin pe sine însuși.

Personajele sunt credibile și interesante, dragostea și (in)fidelitatea două teme puternice, deznodământul surprinzător, structura originală. Și atunci ce aș reproșa romanului?

Prea multă psihanaliză “populară”, de genul celei din filmele americane (dacă era vorba de un singur personaj ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar toate cele 3 principale ajung să fie explicate prin prisma relației cu părinții în copilărie), câteva derapaje livrești care la un moment dat parcă devin exagerate („baliverne”, cum le caracterizează unul din personaje), artificialul de pe alocuri al poveștii. Și cinismul ei, ca să fiu sincer.

„Fericirea unui om e adesea clădită pe nefericirea altuia, așa merg lucrurile. E greu și-mi pare teribil de rău că a trebuit să fie Stuart. Probabil mi-am pierdut un prieten, cel mai vechi prieten al meu. Dar n-am avut de ales, zău așa. Nu avem niciodată de ales, numai dacă ne schimbăm complet ca persoane. Dacă vreți să dați vina pe cineva, dați-o pe cel care a inventat universul, dar nu pe mine.”

Julian Barnes, Trois (1991), trad. Cornelia Bucur

Umor involuntar (2)

Titlu pe Hotnews:
Gheorghe Nichita (PSD): Presedintele Consiliului Judetean Arges este un om onest. L-au arestat, ca sa ne sperie pe toti ceilalti

Gura păcătosului adevăr grăiește. 🙂


Nor de etichete