Am ceva să-ți spun

Să vă spun ceva: există romane pe care rezumându-le le povestești, și altele care trăiesc în spațiile interstițiale ale poveștii, în personajele ei secundare, în context, referințe, mediu. Cel de astăzi face parte din a doua categorie.

Romanul lui Hanif Kureishi este cartea unei Londre amestecate, revoltate, rătăcite. Este o Londră a amestecurilor de rase și culturi, a generațiilor care se mișcă una spre alta, sau se îndepărtează, ca niște uriașe plăci tectonice, eliberând uneori energii dramatice, a experimentelor, multe din ele sordide, o Londră lipsită (ca și majoritatea personajelor cărții) de puncte fixe de reper.

Cartea poate fi interpretată ca un imens episod de psihanaliză, de confesiune, de catharsis, de confruntare cu fantomele trecutului și, cu cale de consecință, de refacere treptată a unei căsnicii distruse.

Pe scurt:
Jamal este un psihanalist de succes, pakistanez (deși nu foarte apropiat de originile sale). Trecut de 45 de ani și despărțit de soția sa, viața sa pare să se împartă acum aproape egal între șirul fără sfârșit de pacienți, fiul său, Rafi, de 12 ani, pe care încearcă să nu îl piardă, și proaspăt constituitul, deși improbabilul cuplu dintre sora sa, Miriam, și cel mai bun prieten, Henry, cunoscut regizor de teatru. Povestea alunecă continuu între prezent și trecut. Jamal are pe suflet o crimă comisă în tinerețe, iar apariția Ajitei, prima lui dragoste, va reînvia totul: vinovăție, abuz, durerea despărțirii, iubirea, amenințarea de a fi descoperit, dorința de a alina.

Comentariul de pe coperta ediției în română face referire în mai multe rânduri la “umorul spumos” al naratorului și al cărții. Sincer să fiu, eu nu l-am observat. E adevărat, personajele sunt de mai multe ori insolite, de exemplu sora lui Jamal, supraponderală, depresivă, încărcată de tatuaje și piercing-uri, stăpânind în casa ei peste o adunătură pestriță de copii, animale de companie, oameni ai străzii, prieteni și vecini, sau fratele Ajitei, homosexual, vedetă a muzicii pop, încă obsedat, după atâția ani, de figura tatălui său și de circumstanțele uciderii sale, având grijă de iubitul său, bolnav de SIDA. La fel și situațiile, ca aceea în care Jamal merge, mascat în costumul obligatoriu de piele și de cauciuc și însoțit de sora sa și de Henry, la o petrecere de swingeri și o descoperă pe fosta soție, întotdeauna pudică, întotdeauna reținută, făcând acum sex cu o serie de necunoscuți. Dar tonul cărții nu e umorist, ba uneori dimpotrivă.

E vorba mai degrabă de lipsă de implicare, decât de umor. Jamal e prototipul perfect al personajelor inteligente, perfect capabile să se autoanalizeze și să îi înțeleagă și explice pe toți ceilalți, dar care nu vorbesc niciodată despre sentimentele lor, nu la timpul prezent, cel puțin. Și poate de aceea nici nu pare real, probabil principalul punct slab al cărții. Multe referiri la psihanaliză, o Londră “exotică”, câteva fire narative “spectaculoase” (abuzul unui tată asupra fiicei sale, o crimă, copilul ce încearcă să lupte contra divorțului părinților, martorul din trecut ce apare brusc și amenință să dezvăluie totul), un roman construit dibace și care nu te plictisește nici un moment, deși uneori se trădează puțin artificial. Dacă ar fi să îi dau o notă, aceasta ar fi 3,5 din 5.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun (2008)

Au mai scris despre carte: adina / cațavencu / The Independent