Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Martie, 2011

Viața ta, stocată pe serverele companiei de mobil

După un proces câștigat cu gigantul Deutsche Telekom, un politician german (Malte Spitz) a obținut de la compania de telefonie datele corespunzătoare unei perioade de 6 luni de utilizare a mobilului. Rezultatul?

The data were contained in a massive Excel document. Each of the 35.831 rows of the spreadsheet represents an instance when Spitz’s mobile phone transferred information over a half-year period. Seen individually, the pieces of data are mostly inconsequential and harmless. But taken together, they provide what investigators call a profile – a clear picture of a person’s habits and preferences, and indeed, of his or her life.

This profile reveals when Spitz walked down the street, when he took a train, when he was in an airplane. It shows where he was in the cities he visited. It shows when he worked and when he slept, when he could be reached by phone and when was unavailable. It shows when he preferred to talk on his phone and when he preferred to send a text message. It shows which beer gardens he liked to visit in his free time. All in all, it reveals an entire life.

Mai multe detalii aici.

Anunțuri

Un anumit orizont intelectual

Vă invit să citiți un articol interesant pe Hotnews despre piața neagră a cărților de pe vremea comuniștilor, compromisurile intelectualilor și ideea de „intelectual public”, care a dus treptat la crearea unei „piețe a opiniilor și a ideilor”:

Alan Lightman, fizician la baza, face o ierarhie a nivelurilor pe care functioneaza intelectualii publici:

  • Nivelul 1 e cand scrii si vorbesti despre propria specialitate, incercand sa o explici.
  • Nivelul 2 este sa vorbesti despre propria specializare, dar sa o pui in legatura cu alte aspecte – societatea, cultura, politica.
  • Nivelul 3: “by invitation only”. In momentul in care un intelectual care a trecut prin primele doua niveluri a devenit si suficient de cunoscut, suficient de acreditat de societate, este invitat sa isi dea cu parerea despre alte probleme, rupte complet de disciplina lui. Asa cum Einstein, de pilda, in momentul in care a devenit cine a devenit, a fost intrebat despre educatie, politica, religie.

Disputele universitare

De pe Wulffmorgenthaler

România spartă

Lucian Goian: „Ce pot să spun, este foarte greu în aceste momente. Să vezi toţi băieţii cu capul plecat în vestiar nu-i uşor. Bine, după ce se încalţă toţi la şireturi, dăm drumu la caterincă, facem o glumă, zîmbim. Asta e, acum trebuie să dormim bine”

Tare mișto-ul celor de la Gsp.ro: THIS IS SPARTA! Am transmis împreună cu voi un alt fel de România-Luxemburg!

Kraken

China Miéville și-a propus să redefinească fantasy-ul, să îl smulgă din dulcile convenții ale unui J.R.R.Tolkien sau ale unui G.R.R. Martin, și ceea ce a ieșit a primit numele de “new weird”, respectiv “tușe de dark fantasy, science fiction, pulp, horror, steampunk, slipstream, distopie orwelliană și comentariu social dickensian” (vezi Un interviu cu C.M.).

Țin minte șocul delicios care a fost pentru mine prima carte pe care i-am citit-o, Stația pierzaniei: un univers imaginar incredibil de viu, de mutant, de neașteptat, un efort neobosit de a inventa, de a lega, de a crea personaje, povești, monștri, până la urmă o întreagă metropolă. Era altceva decât SF-ul pe care îl știam, dar, după mulți ani, în sfârșit ceva de calitate. Apoi am citit continuările (impropriu spus, legătura dintre acțiuni, personaje și decoruri fiind minimă), celelalte două volume din serie (Cicatricea, respectiv Consiliul de fier), dar vraja nu s-a mai aprins. Nu că ar fi două romane proaste, nu vreau să zic asta, nici că în ele imaginația lui Miéville ar seca vreun moment, dar parcă devin cumva demonstrative, mai puțin autentice. Și surprinzător pentru mine, din ce în ce mai politice (autorul fiind pe de o parte profesor, pe de alta militant de stânga, tendința de a preda lecții presupun că e irezistibilă).

Prin atmosferă, Kraken (2010) mi-a lăsat impresia că se întoarce însă la Stația Pierzaniei. Un alt element comun ar fi decorul urban, dar exotic, definit de această dată mult mai precis – e cartea unei Londre contemporane, în spatele căreia se ascunde un al doilea oraș, intersecție a unor religii ciudate, a unor bande rivale care se luptă pentru supremație, a tot felul de forțe magice care coexistă haotic, a diverși zei, a mai multe istorii, a tot felul de monștri, a diverse apocalipse, dar până la urmă a unei singure premoniții – cea a focului devastator, a unui nou incendiu care de data aceasta să șteargă de tot orașul de pe fața pământului (nu doar pe trei sferturi, ca în 1666). Pretextul, oricât de ciudat și de forțat? “Cartea nu este în primul rînd despre Londra – cît mai degrabă despre faptul că există cu adevărat un calmar gigantic într-un acvariu al Muzeului de Istorie Naturală din Londra.”, zice chiar Miéville în interviul de mai sus.

Pe scurt:

Dispariția care sfidează orice explicație rațională a unui calmar gigantic dintr-un muzeu din Londra declanșează o urmărire generalizată din partea diverselor forțe din partea magică a orașului. La început principalele suspiciuni se îndreaptă în două direcții: cea a adepților Calmarului Zeu, pentru care specimenul conservat în muzeu era sfânt, și cea a bandei de răufăcători conduse de temutul Tatoo, condamnat de un fost rival să trăiască doar în cerneala unui tatuaj de pe spatele unui nefericit, dar reajuns suficient de puternic încât să își dorească controlul orașului. Destul de repede devine însă evident că deși și-ar dori să îl obțină, calmarul furat nu e în posesia lor. Iar cum magii orașului văd în vis o apocalipsă declanșată de arderea calmarului, toți vor cei care vor să o oprească, sau dimpotrivă, să se asigure că aceasta va avea loc, pornesc la vânătoare.

Farmecul cărții stă în faptul că Miéville nu își definește, ca alți autori de fantasy, un univers în care să se desfășoare acțiunea, ci îi dă pur și simplul drumul și apoi continuă să inventeze de la început până la sfârșit, ținându-te astfel în priză cu noi povești, cu noi personaje, cu noi creaturi fantastice. Nu lipsesc nici aluziile politice (sindicatul familiarilor, ființe aflate în slujba vrăjitorilor, intră în grevă; religiile sunt puternic ironizate; poliția londoneză e ridiculizată), finalul fals, care nu aduce cu el nici un climax, răsturnările spectaculoase de situație, omul obișnuit, neinițiat, care se transformă întâi în țintă, apoi în erou. Aventuri, umor, imaginație debordantă: o lectură deconectantă, tocmai bună pentru o vacanță, de pildă.

China Miéville, Kraken (2010), 3,5*/5

Blog Walk (O mulțime de complexe)

Frumusetea: „Fata era saraca si avea o multime de complexe pentru ca nu putea purta nicio bijuterie si nici rochii scumpe.” LOL

‘We Like Lists Because We Don’t Want to Die’: Umberto Eco: The list is the origin of culture. It’s part of the history of art and literature. What does culture want? To make infinity comprehensible. It also wants to create order – not always, but often. And how, as a human being, does one face infinity? How does one attempt to grasp the incomprehensible? Through lists, through catalogs, through collections in museums and through encyclopedias and dictionaries. There is an allure to enumerating how many women Don Giovanni slept with: It was 2,063, at least according to Mozart’s librettist, Lorenzo da Ponte. We also have completely practical lists – the shopping list, the will, the menu – that are also cultural achievements in their own right.”

Alianța „da”-urilor: „Majoritatea dintre noi ne uităm la probleme cu gândul la reguli şi constrângeri care să le elimine. El s-a uitat fix din colţul opus. A ales ca, înainte să-i pedepsească pe cei care încălcau legea sau normele morale, să-i premieze pe cei care le respectau. Să-i transforme în modele publice pe care oamenii să vrea să le imite. Să creeze, din respectarea legii şi a moralei publice, o nouă cultură a oraşului.
[…]
Un alt principiu de care s-a folosit primarul-erou a fost puterea presiunii sociale. În loc să apeleze la poliţia rutieră coruptă pentru amendarea celor care comiteau contravenţii în trafic, a concediat toţi poliţiştii şi a angajat 400 de mimi care îi ridiculizau în stradă pe cei care treceau pe roşu, blocau intersecţiile sau parcau neregulamentar. Situaţia traficului din Bogota s-a schimbat rapid, deoarece columbienilor – ca şi românilor, cred – le era mult mai frică să fie ridiculizaţi decât amendaţi.”

Guguștiucii înteleg bunăvoința omului„Urmăreşte frecvenţa uciderii animalelor de automobilele care trec pe şoseaua din faţa casei tale. Ce constaţi?“ (Ai putea constata, de pildă, că te transformi, încet-încet, într-un maniaco-depresiv.)

Dumnezeu păstrează sâmburii când mănâncă piersici: „Mi-a plăcut “The Peach Keeper” pentru toate aceste aspecte, dar mai ales pentru proverbul ales ca titlu al acestei postări, care arată că lucrurile pe care suntem dispuși să le aruncăm sau să le dăm uitării sunt cele care ne formează, ne dau substanță și nouă și relațiilor noastre.”

Structurile de propagandă din cultura românească

Sau „Despre niște disperați, neînțeleși”

A citit cineva Moromeții în liceu sau a învățat despre ei în termeni de „lumea calmă, oarecum prosperă, idilică a interbelicului”? OK – Ilie Moromete ca prototip al „tăranului român autentic”, hâtru și inteligent, asta e adevărat. Dar cine a ascuns partea cu sărăcia, munca multă, impozitele împovărătoare, mirajul Bucureștilor, demagogia partidelor vremii, conflictele sociale?

Voi vă simțiți înșelați de „profesorii de română cu amăgirile lor”?

PS De Ilya Muromets, personaj legendar al folclorului rusesc, nu știam nici eu. Deși acum, citind despre el pe Wikipedia, parcă îmi amintesc niște povești cu el ca personaj principal, citite în copilărie. Până acum însă nu am făcut niciodată legătura, pentru că nu i-am ținut minte numele (presupunând că acesta a fost citat exact și în traducerea românească). Interesantă dovadă de oportunism filo-rus din partea lui Marin Preda.

Nor de etichete