Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Embassytown

De ce am senzația asta că nu se mai scrie SF? Poate pentru că undeva după revoluție a existat o avalanșă de romane SF traduse și publicate în română (edituri ca Pygmalion, Teora și Nemira), într-un efort de recuperare care apoi s-a oprit brusc. Sau poate pentru că a venit la modă fantasy-ul. Sau poate pur și simplu nu mai e pe gustul cititorilor? Sau poate că eu sunt de vină, nu m-am mai ținut la curent cu ce se întâmplă prin lumea asta.

În fine, îmi pare rău, pentru că science-fiction-ul de calitate nu înseamnă nimic altceva decât un plus de imaginație și o provocare adresată nouă, să gândim în afara unor granițe, să ne imaginăm alte lumi, alte contexte, nu doar aventuri și personaje fantastice.

De asta m-am și bucurat auzind că China Miéville își publică primul roman SF (sigur, granițele dintre genuri sunt flexibile și permeabile, dar zic SF ca opus la fantasy): Embassytown. Și am fost sigur că merită citit.

Nu m-am înșelat!

Ideea din miezul romanului lui Miéville e în același timp surprinzătoare și bogată în consecințe, atât practice, cât și filozofice: o rasă extraterestră al cărei limbaj nu este doar un mijloc de a comunica (imperfect, flexibil, metaforic), ci – greu de explicat – un ceva inflexibil și fix, o poartă directă către gândurile celui care comunică. O astfel de rasă nu poate minți, nu poate folosi metaforele, nu poate inventa cuvinte noi, nu poate scrie, pentru ea sunetele cuvintelor sunt doar zgomot în lipsa unui partener conștient de conversație.

Mai mult, întrucât extratereștrii au două guri și limbajul lor e o alăturare de două partituri, oamenii nu pot comunica în nci un fel cu ei. Deși le știu limba Areikienilor, pentru aceștia din urmă tot ce zice un om e doar zgomot.

Soluția sunt Ambasadorii, perechi de câte două clone umane, atent sincronizate mental și vorbind în tandem. Ei sunt singurii acceptați ca interlocutori de băștinașii de pe Areika.

Iar acest status quo e pe cale de a fi distrus în mod brutal.

Pe scurt:

Avice (povestitoarea cărții) s-a născut pe o planetă stranie, la marginea universului cunoscut: Areika. Ea trăiește într-o mică enclavă a oamenilor, Embassytown, în mijlocul unui oraș extraterestru. Când crește ajunge să își părăsească planeta, dar mai târziu, căsătorită, se întoarce aici.

EzRa este un Ambasador cu totul și cu totul remarcabil, în primul rând că cei doi indivizi, Ez și Ra, nu sunt identici, ca în cazul tuturor celorlalți Ambasadori, ci două persoane diferite, ale căror creiere sunt însă, misterios, perfect acordate. Și teoretic extratereștrii Areikieni ar trebui să îi înțeleagă vorbind.

Da, asta se și întâmplă la ceremonia de prezentare a noului Ambasador, dar surpriză: cuvintele lui EzRa, indiferent care ar fi ele, sunt inteligibile pentru Areikieni, dar au și un efect neașteptat. Sunt ca un drog pentru extratereștri, creează dependență, îi transformă în făpturi neajutorate, potențiali sclavi.

E începutul dezastrului pentru civilizația Areikiană – e și începutul răboiului cu oamenii, pentru că o parte din extratereștri se revoltă, se automutilează smulgându-și organele auditive, renunță la cuvinte și vin să îi distrugă deopotrivă pe drogați și pe cei care le procură drogul.

Iar singura variantă de supraviețuire e inventarea unui nou limbaj, a unui nou mod de a gândi și de a vedea lumea. Ceva inimaginabil cu nu foarte mult timp în urmă!

Mi-a plăcut prima jumătate (și mai bine) a cărții, cea în care nu știi încă spre ce se îndreaptă lucrurile, iar detaliile universului imaginat de autor ți se dezvăluie treptat, cu multă zgârcenie: particularitățile limbajului extratereștrilor, ce sunt misterioșii Ambasadori, immersiunile, biotehnologiile pitorești, o inteligență artificială sofisticată al cărei rol e neclar, oameni jucând mici piese de teatru, atent regizate, în fața extratereștrilor, pentru a fi transformați în limbaj, încercarea de a minți devenind un fel de sport pentru unii Areikieni.

Spre sfârșit însă cartea se transformă în parabolă cu iz didactic, iar acțiunea eșuează în mașinațiuni politice, secrete murdare, mesaje revoluționare, tema puterii care corupe, a maselor care se răscoală în mod spontan, a revoluției utopice, fără conducători etc. Totul devine neconvingător, acțiunea se precipită brusc, oarecum haotic, către un happy ending cusut cu ață albă. Iar dacă aștepți, ca mine, ca până la final Miéville să mai vină cu ceva nou și din punct de vedere science-fiction, să mai inventeze ceva sau să dea cărții un orizont mai larg, riști să fii dezamăgit.

Păcat, ar fi existat toate ingredientele unui roman SF mare.

China Miéville, Embassytown (2011), 3,5*/5

Anunțuri

Comments on: "Embassytown" (2)

  1. da, nu prea se mai scrie sf. sf-ul la noi, ca şi cărţile pentru copii (nu cele despre animale, câte labe sau copite au :-)) au dispărut complet. chiar şi-n Epocă erau mai multe la aceste capitole, deşi sf-ul era puţin deplasat – din punctul de vedere al tovarăşilor…
    mai cumpăr o carte, două de la anticariate… dar atât…ciudat, sf-ul, care ţine de viitor, să pară că are doar trecut?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: