Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Ce roman indigest (în ciuda faptului că abundă în festinuri și descrieri de mâncăruri, care de care mai ispititoare)! Autorul care m-a cucerit cu Pendulul lui Foucault și volumele de articole de data asta dezamăgește cu acest Cimitirul din Praga în jurul căruia s-a făcut atât de multă vâlvă.

E un roman demonstrație. E o încercare pe de o parte de a documenta circulația unei singure idei (cea a dușmanului care conspiră împotriva lumii), în diverse încarnări (iezuiții! masonii! evreii!) și însoțită de detalii tot mai picante și mai convingătoare. Iar pe de altă parte e o disecție a metodelor și intereselor serviciilor secrete de ieri și de astăzi, uneori intrând în conflict unele cu altele, dar întinzându-și adesea unul altuia câte o discretă mână de ajutor. Iar din acest ultim punct de vedere romanul nu face decât să elaboreze câteva din punctele de vedere ale lui Umberto Eco făcute publice și cu ocazia scandalului WikiLeaks: marea majoritate a materialelor cu care lucrează serviciile țin de fondul informațiilor comune, bârfe și articole din ziare; o informație e credibilă doar dacă vine să confirme o bănuială sau un zvon mai vechi; principalul interes al unui serviciu e de a livra informații care să îi justifice funcționarea (și bugetele); dușmanul trebuie inventat, pentru a putea fi ulterior distrus; scopul scuză mijloacele; propaganda ca instrument de manipulare sau de distragere a atenției de la problemele reale.

În ceea ce privește argumentele referitoare la circulația și mai ales reciclarea textelor și ideilor referitoare la Complotul Universal – proces culminând cu publicarea în 1903 în Rusia de către Ohrana, poliția secretă țaristă, a Protocoalelor Înțelepților Sionului, un plagiat după un text mai vechi fără caracter antisemit -, demonstrația e într-adevăr impresionantă. Mai ales că Umberto Eco precizează la sfârșitul cărții că „singurul personaj inventat din această poveste este protagonistul, Simone Simonini. Toate celelalte personaje (în afară de câteva figuri minore şi marginale, cum ar fi notarul Rebaudengo sau Ninuzzo) au existat realmente şi au făcut şi spus lucrurile pe care le spun şi le fac în acest roman. Afirmaţia nu este valabilă numai pentru personajele care apar cu numele lor adevărat (şi, cu toate că multora poate să li se pară neverosimil, a existat cu adevărat şi un personaj ca Léo Taxil), ci şi pentru figuri care apar cu nume fictive doar pentru că, din economie narativă, am pus o singură persoană (inventată) să spună şi să facă ceea ce, de fapt, fusese spus sau făcut de două (reale din punct de vedere istoric).”

Dar ce folos, când se știe că nu există argumente care să poată convinge un adept al teoriei conspirației?

Pe scurt,

Cartea e un jurnal pe două voci (deși uneori rezumat de un Povestitor dornic să ajute cititorul), cea a căpitanului Simonini și cea a abatelui Dalla Piccola: ambii sunt amnezici în ceea ce privește evenimentele recente și confuzi în privința identității lor, ba chiar bănuiesc că ar putea fi una și aceeași persoană, așa că încearcă să aplice metoda sugerată de un Freud întâlnit întâmplător și își deapănă viața în scris, în speranța că vor înțelege ce îi leagă și mai ales ce nu-și pot aduce aminte. Simonini e un fals notar, fugit din Italia și refugiat la Paris, specializat în falsificarea de diverse acte, de la testamente scrise în beneficiul plătitorului și până la documente de interes pentru serviciile secrete. E de asemenea adevăratul autor al Protocoalelor Înțelepților Sionului, text antisemit plătit și apoi publicat de Ohrana, ca diversiune împotriva revoluției, dar în realitate gândit, copt și modificat la nesfârșit pe parcursul mai multor decenii.

Se amestecă așadar în jurnalul lui Simonini masoni, iezuiți, carbonari, fanatici, bolnavi, naivi, conspiratori, victime și agenți secreți. Nu lipsesc crimele, scena descrisă în Protocoale a întâlnirii din Cimitirul din Praga devine aproape o obsesie a protagonistului, înlănțuirea de întâmplări e atât de rapidă încât e aproape imposibil să ții ritmul cu noianul de fapte, date, locații și personaje. Documentarea e minuțioasă și foarte detaliată, viața lui Simonini e doar pretextul pentru a zugrăvi o întreagă epocă.

De ce nu mi-a plăcut cartea? Am zis-o mai sus, e demonstrativă, nu trăiește de sine stătător, ci e doar o construcție artificială ridicată pentru a oferi rezumatul unei bibliografii. Personajul principal, schizofrenia sa, pretextul jurnalului, aventurile sale – toate sunt prea puțin credibile și nu reușesc să animeze curiozitatea cititorului. E un fals roman, toată acțiunea pare improvizată la repezeală pentru a urmări posibila poveste a Protocoalelor. Pe alocuri detaliile politice și istorice devin, cel puțin pentru mine, destul de obscure și de greu de urmărit – mai ales cele ce țin de insurecțiile Carbonarilor, ce aveau să ducă ulterior la unificarea Italiei. Iar textul în sine e greu de citit, mai ales primul capitol al cărții, aproape ilizbil. Nu știu în ce măsură e și vina traducătoarei, Ștefania Mincu, sau graba editurii de a veni cu traducerea aproape imediat după lansarea cărții. Nu o recomand decât pasionaților de istorie și fanilor lui Umberto Eco. Pentru ceilalți, există și lecturi mai plăcute…

Umberto Eco, Cimitirul din Praga (2010), ed. Polirom, trad. Ștefania Mincu, 2,5*/5

Au mai scris despre carte: Mihnea Măruță / Jovi / Dragoș C. Butuzea

Anunțuri

Comments on: "Cimitirul din Praga" (3)

  1. da, si din pacate, eco recidiveaza cu varianta pentru prosti a numelui trandafirului… scleroza….

    • cristina said:

      Am luptat cu Cimitirul din Praga 2 (doi) ani , la capatul carora ma declar multumita. Constructia romanesca este asijderea vietii acestor Simonini, iar comprimarea faptelor nu mai deranjeaza atunci cand aflam ca e vorba de un personaj colectiv, deci nu numai dublul lui Dalla Picolla, dar si un summum de complotisti/falsificatori care ar putea- sa nu uitam fictionalul- sta la originea constructiei istoriei moderne. Acest roman este altceva, si daca nu -l stii pe Eco, nu-l citesti. Dar si daca il citesti avand in minte Numele si Pendulul, n-ai facut mare branza. Ce -a gresit Eco? Ca a dat un nume si o posibila explicatie pentru celebrul stereotip ca istoria omenirii este doar un lung sir de omoruri, comploturi si mistificari? Oricat de indigest ar fi romanul, nimeni nu-i poate lua calitatea de ipoteza. Mai grav este ca s-au trezit unii sa extraga antisemisme, cand cartea explica posibila constructie a unei erori. Eu n-am vazut altfel. Si nici nu mi s-a parut vreun moment ca Simonini ar fi conceput ca un personaj legitim. De ce sa cerem scriitorului sa scrie ceva ce ne place? In aceasta lectura totul displace, dar e o experienta pe care daca o depasesti esti multumit deopotriva de Eco si de tine, cititor, Sunt doar o cititoare- fara studii de filologie, lingvistica, tehnica literara sau critica- insa pentru cititul meu este inceputul unei noi ere. Postmodernismul ne-a alintat rau de tot. Cand ceva era foarte rau, se putea rade in hohote, iar cand ceva era cumplit exista o parte buna mantuitoare, numai buna pentru un somn linistit. Uite ca nu se mai poate asa, ca uneori grotescul din realitate nu poate fi invins prin evitare. Uite ca un autor precum Eco risca faptul de a deveni indigest, daca prin aceasta se poate ajunge la cunoasterea motivelor ascunse ale evenimentelor istorice. Ei , ce mai poveste, Eco se joaca si noi il urmarim indeaproape. Ce daca, cetitul cartilor e un dar si eu il primesc cu placere.

  2. […] nu i-a placut asa de mult Cimitirul din Praga a lui Umberto Eco, un autor care a impresionat cu Pendulul lui Foucault sau Numele trandafirului: “De ce nu […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: