Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Ianuarie, 2012

Cele patru căi spre marea literatură

Ce distinge un roman bun de unul genial?

In the days of my youth, when I first took cognizance of… no, not books really, but rather what is called literature, I desperately wanted to know what set the great novels apart from the merely good. I paid the closest attention to professors, editors, theorists and other arbiters of taste, trying to figure out what made them attack certain works, praise others, and raise a cherished few to the status of modern masterpieces.

[…]

After long consideration and intense observation, I determined that there were four ways—and only four ways—that a contemporary novel could earn adulation from the literary establishment at that particular juncture in history. First, the novel could make its mark for its experimental excesses, and, in this case, the more difficult and insufferable the reader found the work, the more likely that it was a masterpiece. Second, the novelist could earn acclaim for a work, or even an entire oeuvre, by leading a lifestyle that was sufficiently bohemian, drug and alcohol ravaged or otherwise transgressive — think of Norman Mailer stabbing his wife, Ken Kesey ingesting massive quantities of LSD, etc. Third, a novelist could hit it out of the park by addressing a pressing social issue, employing fiction as a tool of advocacy for some righteous cause — a good book was a book that did good. Finally, if all else failed, a writer could take the path of Portnoy’s Complaint, Lolita and Updike’s collected works by mixing in dizzying doses of sex, preferably excluding the standard missionary position between husband and wife, and ideally leading to a book burning, obscenity charges from a D.A. in a southern state or, at a minimum, outraged parents demanding a novel’s removal from a school library.

Those were the four recipes. No others existed, as far as I could see. And if following them was still no guarantee of literary acclaim, certainly ignoring all four of them was a sure predictor of perdition. You took your pick, and made your best play. Then waited for the reviews to come in.

Ted Gioia pe The New Canon

The Maid

Să nu credeți că dacă am dat o notă mică ultimului volum din 1Q84 nu am rămas un fan al autorului, Haruki Murakami. Ba dimpotrivă, chiar am recitit recent Cronica păsării-arc, despre care aud de la mulți că ar fi cea mai bună carte a sa. Dar despre ea, cu altă ocazie.

Ce doream să zic e că fiind un fan Murakami am fost curios să găsesc și alți autori japonezi interesanți. Kazuo Ishiguro a fost unul din ei, apoi am mai citit câteva cărți de la editura Humanitas, dar care nu s-au dovedit prea interesante. Și în cele din urmă am auzit de Yasutaka Tsutsui, un autor care părea foarte promițător, cu multe premii câștigate, cărți ecranizate și traduse, succes la public etc.

Ghinionul a fost că i-am ales o carte de la bibliotecă, The Maid, fără să citesc nimic despre ea pe Internet. Altfel, poate aș fi căutat altceva scris de el, poate Hell sau Paprika, și aș fi evitat o dezamăgire.

The Maid nu e propriu-zis un roman, ci mai degrabă o colecție de 8 scurte povestiri, legate între ele de un personaj comun: Nanase Hita, o tânără care dispune de un talent foarte special, poate citi mințile oamenilor. Și ce face ea cu această extraordinară calitate? Se teme în permanență să nu fie dată de gol, dar în aceeași timp nu poate rezista tentației de a își testa puterile și de a sonda mințile cât mai multor oameni. Lucrează ca menajeră, fată în casă, mutându-se frecvent de la o familie la alta – fiecare povestire din volum descrie câte o astfel de experiență.

Și chiar că e vorba de experiențe, pentru că “talentul” lui Nanase nu e decât un pretext pentru autor să desconspire mediocritatea, răutatea, urâțenia, lipsa de moralitate, defectele care se ascund sub fiecare personaj în parte. Bonus adevărul din spatele măștilor și rolurilor jucate în cadrul familiei de fiecare membru în parte, între ei sau față de restul lumii. Un adevărat decalog al tarelor morale sau de comportament, o lungă colecție scandaloasă de defecte, gânduri murdare, scene rușinoase. Lene, mizerie, ură, înșelătorie, sex, viol, certuri conjugale, nepăsare, violență, trădare, egoism, plictiseală, aroganță, dorință, invidie… nimic nu-i poate rămâne ascuns lui Nanase.

Principalele defecte ale cărții? În primul rând, lipsa de profunzime a personajelor: toate sunt bidimensionale, o mască la exterior, aparențele pe care încearcă să le creeze, și viciul sau defectul pe care le ilustrează fiecare în parte. Psihologiile și caracterizările sunt schematice, nu există nici spațiu nici interes pentru a face din ele personaje complexe, realiste. Asta inclusiv în ceea ce o privește pe Nanase, personajul comun al cărții. Nici măcar ea nu căștigă vreun moment mai multă consistență.

În al doilea rând, nu mi-a fost clar de ce autorul a avut nevoie de găselnița asta, cu cititul gândurilor. Mi s-a părut un procedeu foarte crud: în loc să îl las pe cititor să deducă personalitatea fiecărui personaj din dialog, acțiuni și context, îi servesc pe tavă în permanență fiecare gând în parte. Sigur, totul se condensează foarte mult, ca narațiune, dar cartea devine plictisitoare și previzibilă.

O posibilă explicație pentru acest punct am găsit-o aici:

“The narrative/narrator problem may have something to do with Japanese language and culture. The Western use of the omniscient-third-person narrator does not have a parallel in Japanese literature; Ryunosuke Akutagawa’s short story “In a Grove” is a classic case of multi-viewpoints and multi-narrators without an overriding omniscient vision. Haruki Murakami has only just started to experiment and move away from the Shishōsetsu (or I-Novel) to third-person narration in Kafka on the Shore and to even use a second-person narrator in After Dark. I think a novel fails when the reader finds the main character obtrusive and unnecessary, when that character’s thoughts are bland regurgitations of the author’s ideas on a subject – be they moral or political – the main character merely a mouthpiece and a conduit with no life of their own. Surely, the author of the text acts as the mind reader, the one to read his/her characters’ thoughts and pass that skill on to the reader.”

În al treilea rând, m-a deranjat lipsa aparentă de logică, cel puțin pentru mine, a acțiunilor lui Nanase. În loc să își folosească puterea în propriul avantaj se mulțumește să lucreze ca menajeră. Se teme că ar putea fi dată de gol în situații în care acesta ar fi ultimul lucru la care s-ar putea gândi cineva. Fuge de la rău la mai rău, în loc să încerce să se protejeze.

Poate că la momentul publicării cărții în Japonia, 1972, sfâșierea până la zdrențe a aparențelor de respectabilitate a opt familii din clasa înstărită japoneză a fost în măsură să provoace un mic scandal care să justifice cartea. Astăzi însă pare complet anacronică și, mă repet, plitisitoare. Nu o recomand.

Yasutaka Tsutsui, The Maid (1972), 1,5*/5

Au mai scris depre carte: Bookmunch / JoV’s Book Pyramid / bookgeeks

Londra cu ochi de copil

Nu cred că am încetat vreodată să văd Londra cu ochi de copil. Londra care îmi plăcea era orașul exilaților, al refugiaților și imigranților, al acelora pentru care metropola era un spațiu extraterestru și codurile limbii engleze de nedescifrat, al oamenilor care nu aveau un loc al lor și nu știau unde sunt. Orașul așa cum îl vedea tatăl meu.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun, 2008 (p. 51)

Blog Walk (Mituri)

10 Stubborn Body Myths That Just Won’t Die, Debunked by Science: „Myth 1: Body Hair Grows Back Thicker When You Shave It

Myth 2: Calories Counting Is All That Matters for Weight Management

Myth 3: You Need Eight Hours of Sleep Per Day

Myth 4: Reading in Dim Light Ruins Your Eyes

Myth 5: Urinating on a Jellyfish Sting will Sooth the Pain

Myth 6: Your Slow Metabolism Makes You Fat

Myth 7: You’ll Catch a Cold from Cold (and Wet) Weather Conditions

Myth 8: More Heat Escapes Through Your Head

Myth 9: High Cholesterol Causes Heart Disease

Myth 10: It’s Dangerous to Wake a Sleepwalker”

Psychobabble: Polygraph lies: „So what of the responses that the polygraph measures? The idea that respiration, heart rate or blood pressure are reliable indicators of deception is almost entirely unfounded and in effect the Polygraph test is nothing more than a fancy stress test. It will tell you that if people are nervous or not but in the context of a police interrogation, a reasonably stressful event on it’s own, it’s unlikely that you can determine that this nervousness is caused by an attempt at deception. One of the main issues is that people’s physiological activity differs wildly – someone who sweats a lot is more likely to be branded a liar by a polygraph test.”

10 Stubborn Food Myths That Just Won’t Die, Debunked by Science: „Myth 1: Never Use Wooden Cutting Boards with Meat

Myth 2: Adding Salt to Water Changes the Boiling Point, Cooks Food Faster

Myth 3: Low Fat Foods Are Always Better For You

Myth 4: Dairy Is The Best Thing For Healthy Bones

Myth 5: Everyone Should Drink 64-Ounces or 8 Glasses of Water Every Day

Myth 6: High-Sodium Foods Taste Salty, So Avoid Salty Snacks

Myth 7: Eating Eggs Will Jack Up Your Cholesterol

Myth 8: Searing Meat Seals In Juices

Myth 9: Aluminum Foil and Cookware Is Linked to Alzheimer’s Disease

Myth 10: Don’t Eat After 6/7/8PM”

The Agreeable Power of Sugar: „New research confirms an old cliche: you are what you eat. A team of psychologists recently found that not only are sweets-lovers perceived as more agreeable, but they may actually be more agreeable”

O miniatură infantilă

Istoria pe care Tertuliano Maximo Afonso are misiunea s-o predea e ca un bonzai căruia, din când în când, i se tund rădăcinile, ca să nu crească, o miniatură infantilă a giganticului arbore al timpului, locurilor și toate câte se întâmplă în ele, privim, vedem inegalitatea mărimilor și ne oprim aici, aruncăm o privire la alte diferențe, nu mai puțin demne de reținut, de exemplu, nici o pasăre, nici măcar pricăjita de pasăre colibri, n-ar reuși să-și facă cuib în ramurile unui bonzai și, dacă e adevărat că la umbra mică a acestuia, presupunând că are suficient frunziș, poate să se adăpostească o șopârliță, mai mult ca sigur că reptilei îi rămâne vârful cozii afară. Istoria pe care o predă Tertuliano Maximo Afonso, o recunoaște el însuși și nu se va sfii s-o mărturisească dacă-l veți întreba, are o cantitate imensă de cozi rămase afară […]

Jose Saramago, Omul duplicat, 2003 (p. 16)

1Q84 (vol. 3)

Țineți-vă bine! Un roman psihologic desăvârşit. Scriitura este precisă, nimic nu pare a fi redundant, iar episoadele unor vieţi diferite, (aparent) fără legătură înte ele, sunt perfect sudate într-o coerenţă epică prin care se evită previzibilul şi monotonia.” “Cartea, pe care o consider una din bijuteriile literare cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în 2011, nu este, desigur, una pe care o poți repovesti fără a dăuna iremediabil sentimentelor pe care lectura le-a creat cu grijă, propoziție cu propoziție. Și asta pentru că romanul are rigoarea caligrafiei japoneze: cu trăsături de penel neașteptate, dar care niciodată nu sunt în plus și care completează o ideogramă perfectă și plină de sens.” “Murakami în cărţile lui bune se citeşte în stilul smuls. Chiar dacă-s două volume, ritmul se accelerează şi în cazul unui cititor destul de lent (cum sunt şi eu). Autorul îţi permite turbo-lectura, te îndeamnă să-l consumi rapid pentru că ştie că digerarea propriu-zisă a cărţii se face tot în regim “pop”, fredonare, incantaţie, autohipnoză. Un Murakami bun, deci, citiţi-l.”

Care va să zică bijuterie literară, roman psihologic desăvârșit, nimic redundant, rigoare japoneză, plin de sens și turbo-lectură. 3 recenzii, 3 recomandări clare și din păcate 3 oameni care parcă au citit o cu altă carte decât mine.

Primele două volume m-au lăsat cu sentimente contradictorii. Era Murakami cel pe care îl cunoșteam, cu adolescenții săi inadaptați (indiferent de vârstă) pornind în călătorii complicate și periculoase pentru a salva o dragoste pură, puși pe parcurs în diverse situații ciudate (cel mai adesea, unu, realitatea se întrepătrunde cu fantasticul, și doi, diverse partenere se oferă să facă sex cu ei, nu neapărat în această ordine, dar cu siguranță cam cu aceeași frecvență), pe care le întâmpină cu o acceptare senină greu de înțeles, dar foarte cool. Tot cunoscute îmi erau și metaforele surprinzătoare, stilul de a povesti pe larg gesturi banale și “momente goale”, pentru a trece apoi în viteză prin câte vreun episod fantastic, micile povești de sine-stătoare întrerupând firul principal al narațiunii, adesea fascinante, chiar și când le scapi tâlcul, nu în ultimul rând muzica, pisicile și referințele literare. Pe toate le așteptam cu drag, dar m-au dezamăgit în schimb scrisul adesea dezlânat, momentele moarte ale cărții, renunțarea la orice tentativă de a oferi un sens intruziunii fantasticului în real, lipsa de autenticitate a poveștii de dragoste. De atâtea ori povestea fusese respusă, de fiecare dată puțin altfel, de fiecare dată neașteptat, de fiecare dată credibil… dar acum Murakami îmbătrânise, sau poate se plictisise, sau poate își imaginase că e suficient să îngâni melodia. E trist să constați asta despre un autor preferat, dar se mai întâmplă.

Cam ăstea erau sentimentele mele când m-am hotărât în sfârșit să mă apuc și de volumul trei. Și din păcate acest ultim volum, care ar fi putut salva toată cartea, s-a dovedit încă mai plictisitor, mai previzibil și mai dezamăgitor.

Unele pagini devin chiar chinuitoare. Dacă stai să decupezi numai de câte ori ți se explică iar și iar că tatăl lui Tengo, aflat în comă în spital, nu reacționează în nici un fel la ce se petrece în jurul său, probabil faci 5000 de caractere. La fel și alte repetiții, ți se explică cele mai banale lucruri iar și iar.

Pe scurt:

Volumul doi se termina cu Aomame omorându-se, pentru a îl salva pe Tengo. În ultima secundă însă renunță, și ambele personaje principale, Tengo și Aomame, se retrag într-o lungă așteptare. Tengo petrece două săptămâni alături de tatăl său aflat în comă, Aomame refuză să mai urmeze planul inițial, și se ascunde într-un apartament. Amândoi se caută cu disperare, dar nici unul nu întreprinde nimic practic pentru a se găsi. Acțiunea ultimului volum, câtă mai e, se învârte acum în jurul lui Ushikawa, un detectiv sordid, care încet încet reușește să facă legătura dintre cei doi. Se vor găsi cei doi? E dragostea lor menită să reziste? Există ceva între ei care să fie mai puternic decât legea enunțată cândva de Lider, că unul din ei trebuie să se sacrifice pentru ca celălalt să supraviețuiască? O să mai existe o altă crisalidă de aer pe care să o construiască Oamenii mici?

Sunt convins că bănuiți răspunsurile la toate aceste întrebări.

Pe total, un roman inegal, ca un gard viu neîngrijit, lăsat să crească aiurea, amestec deconcertant de dragoste și brutal (incest, sex cu copii, crime comise cu sânge rece, secte religioase). Murakami se copiază singur. Decât 1Q84 eu personal v-aș recomanda să citiți împreună alte două cărți ale lui: Cronica păsării arc și Pădurea norvegiană. Parcă tot originalul e mai frumos.

Haruki Murakami, 1Q84, vol. III (2010), trad. în engleză Philip Gabriel, 2,5*/5

The Black Keys – Lonely Boy

Nor de etichete