Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

1Q84 (vol. 3)

Țineți-vă bine! Un roman psihologic desăvârşit. Scriitura este precisă, nimic nu pare a fi redundant, iar episoadele unor vieţi diferite, (aparent) fără legătură înte ele, sunt perfect sudate într-o coerenţă epică prin care se evită previzibilul şi monotonia.” “Cartea, pe care o consider una din bijuteriile literare cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în 2011, nu este, desigur, una pe care o poți repovesti fără a dăuna iremediabil sentimentelor pe care lectura le-a creat cu grijă, propoziție cu propoziție. Și asta pentru că romanul are rigoarea caligrafiei japoneze: cu trăsături de penel neașteptate, dar care niciodată nu sunt în plus și care completează o ideogramă perfectă și plină de sens.” “Murakami în cărţile lui bune se citeşte în stilul smuls. Chiar dacă-s două volume, ritmul se accelerează şi în cazul unui cititor destul de lent (cum sunt şi eu). Autorul îţi permite turbo-lectura, te îndeamnă să-l consumi rapid pentru că ştie că digerarea propriu-zisă a cărţii se face tot în regim “pop”, fredonare, incantaţie, autohipnoză. Un Murakami bun, deci, citiţi-l.”

Care va să zică bijuterie literară, roman psihologic desăvârșit, nimic redundant, rigoare japoneză, plin de sens și turbo-lectură. 3 recenzii, 3 recomandări clare și din păcate 3 oameni care parcă au citit o cu altă carte decât mine.

Primele două volume m-au lăsat cu sentimente contradictorii. Era Murakami cel pe care îl cunoșteam, cu adolescenții săi inadaptați (indiferent de vârstă) pornind în călătorii complicate și periculoase pentru a salva o dragoste pură, puși pe parcurs în diverse situații ciudate (cel mai adesea, unu, realitatea se întrepătrunde cu fantasticul, și doi, diverse partenere se oferă să facă sex cu ei, nu neapărat în această ordine, dar cu siguranță cam cu aceeași frecvență), pe care le întâmpină cu o acceptare senină greu de înțeles, dar foarte cool. Tot cunoscute îmi erau și metaforele surprinzătoare, stilul de a povesti pe larg gesturi banale și “momente goale”, pentru a trece apoi în viteză prin câte vreun episod fantastic, micile povești de sine-stătoare întrerupând firul principal al narațiunii, adesea fascinante, chiar și când le scapi tâlcul, nu în ultimul rând muzica, pisicile și referințele literare. Pe toate le așteptam cu drag, dar m-au dezamăgit în schimb scrisul adesea dezlânat, momentele moarte ale cărții, renunțarea la orice tentativă de a oferi un sens intruziunii fantasticului în real, lipsa de autenticitate a poveștii de dragoste. De atâtea ori povestea fusese respusă, de fiecare dată puțin altfel, de fiecare dată neașteptat, de fiecare dată credibil… dar acum Murakami îmbătrânise, sau poate se plictisise, sau poate își imaginase că e suficient să îngâni melodia. E trist să constați asta despre un autor preferat, dar se mai întâmplă.

Cam ăstea erau sentimentele mele când m-am hotărât în sfârșit să mă apuc și de volumul trei. Și din păcate acest ultim volum, care ar fi putut salva toată cartea, s-a dovedit încă mai plictisitor, mai previzibil și mai dezamăgitor.

Unele pagini devin chiar chinuitoare. Dacă stai să decupezi numai de câte ori ți se explică iar și iar că tatăl lui Tengo, aflat în comă în spital, nu reacționează în nici un fel la ce se petrece în jurul său, probabil faci 5000 de caractere. La fel și alte repetiții, ți se explică cele mai banale lucruri iar și iar.

Pe scurt:

Volumul doi se termina cu Aomame omorându-se, pentru a îl salva pe Tengo. În ultima secundă însă renunță, și ambele personaje principale, Tengo și Aomame, se retrag într-o lungă așteptare. Tengo petrece două săptămâni alături de tatăl său aflat în comă, Aomame refuză să mai urmeze planul inițial, și se ascunde într-un apartament. Amândoi se caută cu disperare, dar nici unul nu întreprinde nimic practic pentru a se găsi. Acțiunea ultimului volum, câtă mai e, se învârte acum în jurul lui Ushikawa, un detectiv sordid, care încet încet reușește să facă legătura dintre cei doi. Se vor găsi cei doi? E dragostea lor menită să reziste? Există ceva între ei care să fie mai puternic decât legea enunțată cândva de Lider, că unul din ei trebuie să se sacrifice pentru ca celălalt să supraviețuiască? O să mai existe o altă crisalidă de aer pe care să o construiască Oamenii mici?

Sunt convins că bănuiți răspunsurile la toate aceste întrebări.

Pe total, un roman inegal, ca un gard viu neîngrijit, lăsat să crească aiurea, amestec deconcertant de dragoste și brutal (incest, sex cu copii, crime comise cu sânge rece, secte religioase). Murakami se copiază singur. Decât 1Q84 eu personal v-aș recomanda să citiți împreună alte două cărți ale lui: Cronica păsării arc și Pădurea norvegiană. Parcă tot originalul e mai frumos.

Haruki Murakami, 1Q84, vol. III (2010), trad. în engleză Philip Gabriel, 2,5*/5

Anunțuri

Comments on: "1Q84 (vol. 3)" (3)

  1. Da, cam lungit aiurea acest 1q84. Cred ca se putea rezuma la 1 volum jumatate. Pana la urma n-a fost chiar asa rea cartea, dar categoric nu e in top 5 Murakami.
    La mine topul cred ca e asa:
    1.Cronica pasarii arc
    2.La capatul lumii si in tara aspra a minunilor
    3.Kafka pe malul marii
    4.In cautarea oii fantastice + Dans dans dans
    5.Padurea norvegiana

  2. Eu as pune Padurea norvegiana pe primul loc, dar asta ar fi singura modificare la top

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: