Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Februarie, 2012

Some people have anger and passionate beliefs

She was looking at him. ‘But don’t they scare you?’

‘Who?’

‘Your friends?’

‘Why should they?’

‘They’re devoid of doubt.’

He shook his head. ‘Some people have anger and passionate beliefs. Without that nothing could get done.’

‘Do you have anger and passionate beliefs?’

He flushed. ‘The thing is, Deedee, clever white people like you are too cynical. You see through everything and rip everything to shreds but you never take any action. Why would you want to change anything when you already have everything your way?’

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 110)

Semnal de alarmă, RAO, o editură țepară

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să aud povești urâte cu traducători neplătiți, chiar de edituri mari, pentru munca lor. Cazul Laurei Frunză și al editurii RAO e doar cel mai recent. Nedeia povestește pe scurt aici ce s-a întâmplat și îndeamnă la boicot la adresa editurii. Iar Dragoș vine cu propunerea ca traducătorii să se organizeze într-o asociație care să le apere drepturile și să le ofere asistență juridică.

The Keeper of Lost Causes

Recunosc, nu prea am înțeles entuziasmul brusc față de autorii scandinavi care i-a cuprins de  câțiva ani încoace pe amatorii de literatură polițistă. E drept, nu am citit decât primul roman din seria Millenium, Bărbați care urăsc femeile, dar la cât de lăudată a fost acea carte, la câți s-au jurat că n-au putut să se dezlipească de ea sau că li s-a părut nici mai mult nici mai puțin decât genială, dezamăgirea mea s-a extins asupra tuturor romanelor de gen care au încercat să profite de haloul succesului lui Stieg Larsson.

Totuși, vin și zile în care ești răcit, ai febră, stai în pat și îți vine cheful să citești un roman polițist pasionant. O triere rapidă a recenziilor de pe GoodReads și iată cum am ajuns să citesc The Keeper of Lost Causes, primul roman din seria Q a autorului danez Jussi Adler-Olsen.

Ce verdict să dau cărții? Pe de-o parte și-a făcut efectul și am supraviețuit cu bine răcelii, pe de altă parte am avut din nou sentimentul că majoritatea comentariilor de pe net au fost mult exagerate. Mă așteptam la o intrigă polițistă ceva mai elaborată, la o enigmă care să pună la încercare și mintea cititorilor, la un detectiv mai surprinzător. The Keeper of Lost Causes e mai degrabă thriller decât roman polițist (chiar așa, romanul se pretează excelent unei ecranizări), iar Carl Morck, detectivul care se ocupă de caz, o colecție monumentală de clișee: lup singuratic, cam dintr-o bucată, incomod cu șefii și colegii, măcinat de vinovăție după ce partenerul său e împușcat și el nu reușește să îl ajute, părăsit de nevastă, cocoș, cu o atitudine de superioritate de multe ori neîntemeiată față de cel care îi ajunge, improbabil, partener.

Pe scurt:

Incomodul detectiv Carl Morck e promovat șef al noului Departament Q al poliției, dedicat cazurilor vechi nerezolvate. Promovat e mult spus, pentru că de fapt Carl Morck e tot departamentul… până la apariția unui imigrant misterios, angajat inițial ca om de serviciu, care se va dovedi în timp plin de reusrse nebănuite.

Primul caz de care cei doi ajung să se ocupe e cel al dispariției, cu cinci ani în urmă, a atractivei Merete Lynggaard, cu o carieră fulminantă în politică. Ultima dată văzută pe un vapor, împreună cu fratele ei handicapat, să fi alunecat Merete în mare, sau să fi fost poate împinsă? Dar atunci de ce cadavrul ei nu a fost descoperit niciodată? Și cine să fi fost misteriosul bărbat cu care tânăra pare să fi avut prima și singura ei relație romantică?

Primele sunt întrebări cu care se confruntă doar Carl, căci noi aflăm de la început că de fapt Merete a fost răpită și e ținută închisă într-o incintă în care presiunea crește anual cu câte o atmosferă. Iar cea de-a cincea aniversare urmează să fie și ultima, dacă detectivii nu vor reuși să descâlcească pe ultima sută de metri toate ițele afacerii. Rămâne în schimb o altă întrebare pentru Merete: cine a răpit-o și mai ales de ce?

Jussi Adler-Olsen, The keeper of lost causes (2007), trad. Lisa Hartford, ed. Dutton, 2011, 2,5*/5

Could literature connect a generation?

Serious reading required dedication. Who, now, believed it did them good? And how many people knew a book as they knew Blonde on Blonde, Annie Hall or Prince, even? Could literature connect a generation in the same way? Some exceptional students would read hard books; most wouldn’t, and they weren’t fools.

The music her students liked, how they danced, their clothes and language, it was theirs, a living way. She tried to enter it, extend it, ask questions. It wasn’t a pleasure telling people that culture would benefit them, partcularly if they couldn’t see what it was for. As it was, they were constantly being informed of their inferiority. Many of them regarded the white elite culture as selfdeceiving and hypocritical. For some this was an excuse for laziness. With others it was genuine: they didn’t want to find the culture that put them down profound.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 134)

Exerciții de imaginație

His friends told stories, in religious form, about the origin of everything, about how God wanted them to live, about what would happen when they died, and why, while alive, they were persecuted. They were old and useful stories, except today, they could be easily mocked and undermined by more demonstrable tales, which perhaps made those who held to ancient ones even more determined.

The problem was, when he was with his friends their story compelled him. But when he walked out, like someone leaving a cinema, he found the world to be more subtle and inexplicable. He knew, too, that stories were made up by men and women; they could not be true or false, for they were exercises in that most magnificent but unreliable capacity, the imagination, which William Blake called ‘the divine body in every man’. Yet his friends would admit no splinter of imagination into their body of belief, for that would poision all, rendering their conviction human, aesthetic, fallible.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 133)

The Black Album

Scris în 1995, The Black Album este cel de-al doilea roman al lui Hanif Kureishi (primul și ultimul, Buddha din suburbie și respectiv Am ceva să-ți spun, au fost traduse în română la editura Humanitas). Și de această dată personajul principal este prins în dilema proprei identități – un pakistanez musulman, născut și crescut în Anglia, oscilând între cele două culturi și căutând aproape cu disperare să se integreze. Tiparul e simplu: prima generație de imigranți sosește în Occident în căutarea unei sorți mai bune și muncește din greu ca să și-o croiască. Copiii sau nepoții lor însă se trezesc la mijloc între cultura occidentală și cea musulmană, fără să se regăsească în întregime în nici una din ele și, mai mult, de multe ori simțindu-se respinși de ambele. Tentațiile și pericolele sunt multe: sex, băutură, droguri, fundamentalism, rasism, violență.

Dar Albumul negru e de fapt un răspuns la celebra fatwa din februarie 1989 a ayatolahului Khomeini împotriva autorului Versetelor satanice, astfel încât cartea e și o explorare a rolului literaturii și a dreptului scriitorului de a nu își cenzura imaginația. Cât de periculoase sunt cărțile, sunt ele o provocare de a gândi cu capul tău sau doar capcane din cuvinte care să îți strecoare în suflet îndoieli și gânduri periculoase? E religia alternativa mai bună (și autosuficientă)? Pot fi cuvintele un păcat capital, sau pot fi și un joc, o explorare, un experiment, o glumă?

E justificată arderea unei cărți?

Pe scurt:

Shahid Hassan, protagonistul din The Black Album, e un tânăr pakistanez dintr-o familie bogată, dar prea puțin religioasă, care se înscrie la o facultate de mâna a doua din Londra și se mută în căminul acesteia. Întâmplarea face ca vecinul lui de cameră să fie chiar liderul grupului de studenți musulmani din facultate, Riaz Al-Hussain. Încercând să își găsească o apartenență, să se integreze, Shahid intră în rândul acestora și se angajează să tehnoredacteze poeziile scrise de Riaz, sarcină privită de toți ca o mare onoare. De asemenea, e implicat tot mai mult în acțiunile grupului de studenți: păzitul unei familii persecutate de un grup de antimusulmani, vegherea unei vinete sfinte, în interiorul căreia cuiva i se păruse că descifrează literele Coranului, arderea în curtea facultății a cărții lui Salman Rushdie etc. Ajunge chiar să meargă pentru prima dată să se roage la moschee, spre îngrijorarea și disprețul familiei sale. Religia, consideră aceștia, e opiul de care au nevoie săracii și cei care nu pot gândi pentru ei înșiși.

În același timp însă Riaz duce o viață dublă: îndrăgostit de una din profesoarele sale englezoaice, Deedee Osgood, el explorează alături de ea viața de noapte a Londrei: cluburi, muzică, sex, alcool, droguri. E o viață periculoasă, uneori pe muchie de cuțit, fapt demonstrat de fratele său mai mare, Chili, care ajunge dependent, își părăsește familia, rămâne fără bani și e căutat de mafioți. Deedee în schimb e mai îngrijorată de anturajul lui Shahid de prieteni și îi cere de mai multe ori să aleagă între ea și grupul de fundamentaliști. Lucrurile se precipită când Deedee devine brusc inamicul numărul unu al acestora și ei află că Shahid este iubitul ei. Încercând să recupereze manuscrisul tehnoredactat de Shahid, Riaz descoperă că acesta se amuzase rescriindu-i poeziile în cheie erotică. Răzbunarea lor e evitată în ultima clipă: incendierea unei librării din cartier se transformă într-o întâmplare tragică, unul din oamenii de încredere ai lui Riaz luând el însuși foc.

Cartea lui Hanif Kureishi nu e scrisă rău, dar din păcate nu am găsit-o nici un moment prea convingătoare. Mi s-a părut prea demonstrativă, prea polarizată și simplificată (literatură vs. religie, a gândi vs. a crede, dragoste și individ vs. datorie și comunitate), personajele prea schematice, motivațiile și acțiunile lor reduse la niște clișee care vin în demonstrația unei idei: în ciuda pericolelor și a tentațiilor, e mai bine să explorezi și să îți trăiești viața la intensitate maximă, decât să îi lași pe alții să decidă pentru tine ce e bine și ce rău. Sunt de acord, literatura te învață să gândești, însă tocmai asta e ideea, un scriitor mai mare știe să își ascundă mai bine propriile concluzii și încearcă mai puțin să și le impună.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010, 3*/5

Cartea a fost adaptată ca piesă pentru teatru și jucată in Anglia. O recenzie aici.

Devoid of doubt

She was looking at him. ‘But don’t they scare you?’

‘Who?’

‘Your friends?’

‘Why should they?’

‘They’re devoid of doubt.’

He shook his head. ‘Some people have anger and passionate beliefs. Without that nothing could get done.’

‘Do you have anger and passionate beliefs?’

He flushed. ‘The thing is, Deedee, clever white people like you are too cynical. You see through everything and rip everything to shreds but you never take any action. Why would you want to change anything when you already have everything your way?’

Hanif Kureishi, The Black Album, 1995 (p. 110)

Nor de etichete