Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Decembrie, 2012

An odd pastime

People have wanted to narrate since first we banged rocks together & wondered about fire. There’ll be tellings as long as there are any of us here, until the stars disappear one by one like turned-out lights. Some such stories are themselves about the telling of others. An odd pastime. Seemingly redundant, or easy to get lost in, like a picture that contains a smaller picture of itself, which in turn contains—& so on. Such phenomena have a pleasing foreign name: they are mise-en-abymes.

China Mieville, Railsea (2012)

Anunțuri

Micile întâmplări ale morții

What is still happening to me is so little, it’s not life any more, more like the little events of death!

Péter Nádas, The End of a Family Story (1977), Vintage, 2000, p. 137

Through the glass

After Mama died, I found myself unable to escape the pull of the window. Through the glass I could see the trains heading out to warmer and brighter places. I’d sit there watching the night sky deepen to stars. It calmed me to know that there were thousands just like me in Pragur, sitting at windows, wondering about all the others at their windows who watched for birds and people and trains. They were like me, I was sure – young, but old enough to have started to live, sitting at our windows, sipping cheap vodka, and telling ourselves that in those dark reflections of the panes we were not glimpsing our future.

Gina Ochsner, People I Wanted To Be, 2005, From the Fourth Row (p. 105)

The New York Times – 10 recomandări

Topul celor mai bune 10 cărți ale anului 2012, în viziunea celor de la The New York Times, împărțite egal între fictiune și non-ficțiune:

The 10 Best Books of 2012

Jacob se hotărăște să iubească

Bine zice vorba aceea, că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Cartea lui Cătălin Dorian Florescu, autor stabilit în Elveția și care se autodefinește ca scriitor de limbă germană (chit că editura Polirom a decis altfel), a fost premiată anul trecut drept Cartea anului 2011 în Elveția și lansată recent cu mare vâlvă la Gaudeamus. Am cumpărat-o în varianta electronică și am început să o citesc cu multă curiozitate.

De la primele pagini m-a dezamăgit scriitura (sau poate să fi fost de vină traducerea Marianei Bărbulescu, nu știu). După mai multe, lipsa de consistență a scenelor și a personajelor. După două-trei capitole, acțiunea dezlânată. Am perseverat însă și am fost răsplătit cu un final care ar fi putut fi dramatic, dacă n-ar fi fost povestit tot în același stil monoton și autist ca și restul cărții. Nici nu găsesc o altă descriere mai bună: un roman autist. Un roman în care personajele rămân străine între ele (și scriitorului), gesturile sunt brutale, dialogurile fragmentare, empatia e imposibilă.

Iar apropo de titlu, acesta e la fel de fals: personajul principal, Jacob, nu se hotărăște să iubească. De iubit iubește, pe bunicul, substitut de tată, pe țiganca Ramina, substitut de mamă, pe o fată sau alta, ba poate poți să zici că și mila de tatăl său, care înlocuiește până la urmă frica și ura, tot un fel de iubire e. Poate pământul, poate viața? Alegeți-vă varianta pe care o preferați. Dar dramatismul promis de titlu (voința pusă deasupra sentimentelor) lipsește cu totul, trebuie să vă previn.

Ce reușește însă autorul bine e să creioneze o lume brutală în care se oglindește o istorie la fel de brutală. Aproape toată cartea e o înșiruire de episoade dramatice, povestite cu un calm care le amplifică până la sufocare și cu real talent pentru detaliul senzorial: de la nașterea unui copil într-o grămadă aburindă de bălegar la împușcarea cailor pe care bunicul său îi iubește atât de mult, de la trenul care îi duce pe copiii nemtilor în Siberia la vagoanele în care sunt înghesuiți “dușmanii poporului” pe drum spre Bărăgan, de la mercenarul care ucide cu sânge rece o familie pentru a o lua pe fiică de soață până la tatăl care îi duce pe soldații ruși să le arate unde se ascunde copilul său.

Și mai are un merit cartea: acela de a aduce în discuție istoria șvabilor din Banat, de la aducerea lor pe vremea împărătesei Maria Tereza, până la războiul al doilea mondial, venirea rușilor, a comuniștilor, colectivizarea forțată și, pentru mulți, emigrarea. Este, iarăsi, o istorie dramatică, chiar dacă mi s-a părut spusă dintr-o perspectivă părtinitoare (poate a contat și asta la succesul cu care a fost întâmpinată cartea în Elveția).

Nu am să vă dezvălui mai mult din povestea lui Jacob Obertin și a tatălui său, Jakob, și a restului Obertinilor, oameni trufași, cruzi și hotărâți, întemeiatori ai satului Triebswetter de lângă Timișoara. Citiți-o dacă vreți, dar nu cu așteptări prea mari.

Jacob

Cătălin Dorian Florescu, Jacob se hotărăște să iubească, 2011, ed. Polirom (2012), trad. Mariana Bărbulescu, 2,5*/5

Gods Without Men

În ciuda titlului, inspirat din ceea ce scria Balzac despre deșert (“In the desert, you see, there is everything and nothing… It is God without men”), punct central al romanului lui Hari Kunzru, cartea sa e despre oameni, nu despre zei. Dar despre oameni care au nevoie de credință, de manifestarea miraculoasă a unei ființe superioare, fie ea zeu, extraterestru, algoritm, un Dumnezeu sau altul. Asta în primul plan. În al doilea, este o carte despre America, o colecție de puzzle-uri reunind momente, locații și experiențe diferite, dar semnificative în mentalul colectiv: de la războaie la epoca hippie, de la rock la droguri, de la Irak la triburile de indieni, de la autism  la secte semi-religioase, de la criza de pe Wall Street la malaxorul massmedia etc. Nu e o carte a judecăților de valoare și nu e o carte despre religie, per se, ci un roman deschis interpretărilor, o invitație la reflecție și la căutarea unui sens.

Gods without men

Ca structură, romanul reunește mai multe fire temporale și personaje diferite, gravitând totuși in jurul unui loc comun: deșertul Mojave din California, și mai exact un punct al acestuia care pare să fie, de-a lungul timpul, locul de manifestare al unor fenomene supranaturale. Toate aceste fire narative încep rând pe rând să se intersecteze, apoi să se și lege între ele. Prezentul e istorie, vechile povești se întorc să ne bântuie, între cele mai diferite fenomene există legături nebănuite, universul funcționează după o structură si o logică ascunse.

Pe scurt:

Nașterea unui copil autist, Raj, transforma viața unui cuplu prosper din Brooklyn într-un iad. Jaz, soțul, este un matematician dintr-o familie indiană stabilită în SUA și lucrează într-o firmă de brokeraj la un algoritm minune, care pare să anticipeze tendințele piețelor, dacă nu să și le provoace, în mii de tranzacții simultane desfășurate în câteva fracțiuni de secundă. Nevasta lui, Lisa, vine dintr-o familie înstărită de evrei. O vacanță împreună, menită să îi reapropie, se transformă în coșmar când Raj dispare misterios în deșert. Să fi fost răpit? Amândoi soții se autoacuză: el pentru că își dorise ca Raj, copilul problemă, să dispară, ea pentru noaptea de beție, droguri și sex de cu o seară mai devreme.

Locul în care Raj dispare e cel în care legendele indiene zic că lumea noastră se intersectează cu cea de dincolo, și uneori e posibil să treci dintr-una în alta. E locul în care în 1775 un preot misionar vede un înger. Sau pe diavol, nu e nimic sigur. E locul în care în 1920 un etnolog are viziunea unui copil alb mergand de mana cu un indian și pune în mișcare un lanț de evenimente care va culmina cu uciderea lui Willye, indianul cu care îl înșelase nevasta lui. E locul în care în 1947 un fost inginer de avioane se hotărăște să aștepte sosirea extratereștrilor. E locul în care 1958 într-o explozie dispare o fetiță, pentru ca 10 ani mai târziu mama acesteia să se întoarcă să o caute, punând bazele unui cult OZN. E locul în apropierea căruia în 2009 armata SUA angajează irakieni (printre ei și o tânără refugiată, Laila) care să joace teatru pentru antrenamentul soldaților care urmează să fie trimiși pe “front”. E locul în care Laila îl găsește pe Raj nevătămat după câteva luni de la dispariție. E locul în care mai târziu Jaz își târăște înapoi copilul și nevasta într-o încercare disperată de a înțelege ce s-a întămplat.

Cu ecouri din Neil Gaiman (vezi Zei americani), David Mitchell (vezi Atlasul norilor) și Adam Ross (vezi Mr Peanut), Gods Without Men cred că e una din cele mai bune cărți ale anului 2011. Bine scrisă, cu o structură narativă complexă și numeroase personaje, creionate credibil, e o frescă fascinantă a unei Americi în căutarea unei mitologii personale.

Hari Kunzru, Gods Without Men, 2011, 4*/5

Au mai scris despre carte: The Guardian / The Washington Times / The New York Times / Paris Review (interviu cu autorul despre carte)

Nor de etichete