Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Ianuarie, 2013

Povești de-aiurea

— Frumoasă poveste, nu zic ba, frate Parnasie! – grăi Cancioc după o clipită de tăcere. Frumoasă, da’ parcă nu-i de pe la noi. Că ce-ai văzut tu putea vedea şi-un turc ori un polac, ba, de se uita mai bine, şi-un cazac. Eu zic că rânduiala noastră, a povestitorilor, e să păzim poveştile noastre, să nu le amestecăm cu poveştile venetice. Să povestim numai ce-i pe la noi, să ştie cel ce-ascultă: asta-i curat poveste valahă! Că, dacă începem a lua poveşti de-aiurea, se-ntâmplă ca atunci când vorbeşti singur: ori nu te-ascultă nimeni şi-atunci ce rost mai are să bombăneşti ca prostu’, ori te-aud câţiva şi te-ntreabă de ce bombăneşti ca prostu’ şi pe cine-ai mai auzit tu bombănind.

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), Polirom, 2012

Amintiri deghizate

Ca mulți dintre cei a căror întâlnire cu literatura română a fost decisiv intermediată de manualele școlare (vorba vine), imaginea mea despre marii noștri scriitori e una vagă și excesiv de deformată de ceea ce ei au scris și eu am citit. E drept, am avut norocul de a avea un profesor de română al cărui intrument de muncă nu era niciodată manualul (de asta m-am și corectat mai sus), un profesor care ne-a surprins în câteva rânduri imitând efectele oratorice ale lui G. Călinescu la catedră, spunându-ne un basm despre nașterea lui Eminescu, îndemnându-ne să căutăm Povestea poveștilor a lui Creangă, citind pagini întregi din filosofia lui Blaga ori povestindu-ne câte o anecdotă despre un autor sau altul. Dar chiar și așa, e greu să vezi pe un Sadoveanu, Arghezi, Preda sau Ion Barbu ca pe oameni vii și nu ca pe niște nume pe coperțile unor cărți.

Iată de ce m-am bucurat să pun mâna pe Amintirile deghizate ale lui Ovid. S. Crohmălniceanu, profesor, publicist și important critic literar. E vorba de o colecție de amintiri, anecdote și însemnări despre o parte din scriitorii pe care Crohmălniceanu i-a cunoscut personal. Iar lista e impresionantă, de la cei amintiți mai sus la mulți alții. Toți prind viață – cu bune și cu rele, cu povești amuzante sau triste – în oglinzi așezate abil în fața noastră de autor, cu o peniță sigură și uneori necruțătoare.

E o lectură pasionantă și pe care o recomand atât celor interesați de literatură, cât și celor pur și simplu curioși în legătură cu natura umană și mondenitățile unor altor vremuri.

La capitolul minusuri? Primul ar fi acela că se citește printre rânduri un al doilea scop al cărții, acela de a justifica și pune în context “colaboraționismul” unora din scriitori pe timpul comuniștilor. Iar minusul vine din faptul că primul care trebuie să se justifice e chiar Crohmălniceanu, și deși o face cu o eleganță impecabilă, fără a insista prea mult și fără a-și nega păcatele, e imposibil ca asupra cititorului să nu se strecoare umbra bănuielii că “amintirile” nu sunt doar “deghizate”, ci și, pe ici pe colo, cosmetizate.

De altfel amărăciunea criticului în fața acuzatorilor grabnici și neștiutori în a umbla cu nuanțe e transparentă pe tot parcursul cărții, pentru a deveni în ultimele ei rânduri chiar dramatică.

Un al doilea minus vine nu din ceea ce este cartea de față, ci exact din ceea ce nu este ea. Nu e o istorie literară, așa că cititorului căruia îi lipsește contextul unele din istorisiri și descrieri s-ar putea să i se pară prea lapidare.

În fine, al treilea minus ține de stilul pe alocuri sec cu care Crohmălniceanu își deșartă tolba de povești. Chiar și așa, lectura rămâne plăcută și nici un moment plictisitoare, dar parcă simți câteodată că scrisă istorisirea nu are verva și șpilul pe care ar avea-o spusă în șarjă.

 

Amintiri-deghizate

Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate (1994), ed. Humanitas, 2012, 4*/5

 

Au mai scris despre carte: Valentin / Costi Rogozanu / Cosmin Ciotloş

Cu chipul ei frumos

Nici eu nu ştiu cum e mai bine: să uit sau să ţin minte? să las rănile în pace sau să le zgîndăresc? să fug de stafii sau să mă împac cu ele? să iert sau să nu iert? Timpul meu e lung şi leneş, se întinde de la o zi la alta ca o peltea lipicioasă, aşa că, în atîta singurătate, ba încerc să curăţ trecutul, să scap de păcate şi nenorociri, ba mă afund în torentul întîmplărilor vechi, unde rîsul şi plînsul se înfruntă, unde vinovăţiile se împletesc. În nopţile cu insomnii, cînd stau cu ochii în tavan, negurile mă învăluie, mă iau prizonier. Atunci îmi amintesc totul pînă la ultimele detalii, rup coaja rănilor şi-mi înfig unghiile în carnea sîngerie de dedesubt, sînt vizitat de cîţiva strigoi, cei care m-au urmărit întreaga viaţă, nu iert pe nimeni şi nimic, nu cerşesc indulgenţe şi nici nu dăruiesc, iar nodul din piept n-are legătură cu durerile mele obişnuite, de inimă, de stomac, de genunchi. Cum, necum, în mijlocul tavanului, în locul umbrelor, se aşază Lia. Cu chipul ei frumos. Pe care eu, deseori, îl văd schimonosit.

Filip Florian, Toate bufnițele, 2012, p. 73

O sută de ani de zile la Porțile Orientului

Scris sub formă de foileton umoristic în anii 80 în cadrul revistei Viața studențească, romanul lui Ioan Groșan a fost ulterior adunat în 1992 într-un volum. În același an cartea a primit și Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România.

o-suta-de-ani-de-zile-la-portile-orientului

Nu știam însă aceste amănunte pe când citeam cartea și, sincer, nu am bănuit nici un moment că ar fi fost scrisă înainte de revoluție. Aruncând acum un ochi pe Internet văd că mulți o interpretează în cheia “rezistenței anticomuniste” și se miră de prostia cenzorilor care au lăsat-o să apară în revistă. E adevărat, judecând retrospectiv, unele din episoadeele sarcastice și ironice capătă un al doilea sens, aluzii la foamete, dictatură, Securitate, birocrația vremii, comunism. Dar unu, aluziile sunt destul de fine și suficient de bine ascunse într-un alt context istoric și în ideea însăși de parodie continuă pe care se bazează autorul pentru ca orice pretenție de  “rezistență anticomunistă” să sune la rândul ei ca o glumă, și doi, textul e suficient de spumos și de interesant ca să nu își piardă deloc din actualitate, chiar și pentru un cititor tânăr.

Mi-a plăcut așadar umorul de bună calitate al cărții, îmbinarea postmodernistă de contemporan și arhaic, (auto)ironia tonică, istoria luată în derâdere, jocul continuu de alterare a zicerilor de tot felul (expresii, proverbe, citate etc.) intrate în fondul comun al limbii. Acestea sunt tratate irevențios și fie capătă cu totul alte valențe decât cele originale, fie sunt plasate într-un context inedit, de unde nu numai umorul, ci și jocul continuu intre autor și cititor, în care al doilea e tratat ca un egal. Mi-a mai plăcut și că e un umor inteligent, proaspăt, care nu cade în bășcălie (lucru de care mă cam așteptam de la Ioan Groșan, așa că lipsa ei a fost o surpriză plăcută – iată că și mult hulita cenzură a avut părțile ei pozitive!).

Din păcate romanul suferă tare la capitolul coeziune, acțiunea, câtă e ea, de multe ori șchiopătează, nu doar că plătește tribut aspectului foiletonistic, dar e evident că narațiunea e doar un pretext pentru a introduce o glumă sau alta. În loc să fie creativă, cartea se mulțumește uneori a fi o parodie a unui roman istoric (sadovenian). Ca atare, textul devine inegal, dezlânat și, deși rămâne simpatic, pe alocuri plictisitor.

Și totuși, deși trebuie să-i mai dau cărții o bilă neagră și pentru finalul abrupt, care vine pe nepusă masă exact când acțiunea părea să se mai fi înviorat un pic, nu pot să nu o recomand oricărui cititor dispus la un plăcut și vesel travaliu de lectură.

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), ed. a IV-a, ed. Polirom, 2012, 3,5*/5

Au mai scris despre carte: Dreaming Jewel / Terorista / Bogdan Romaniuc

Nor de etichete