Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Martie, 2013

Prăpastia dintre impresie și expresie

Ce prăpastie există între impresie și expresie. Asta-i ironia sorții – să ai trăiri shakespeareane și (exceptînd șansa de una la un bilion cînd întîmplarea te face Shakespeare) să vorbești despre ele ca vînzătorii de automobile, adolescenții sau profesorii de colegiu. Practicăm alchimia pe dos – atingem aurul și-l prefacem în plumb; atingem liricul pur al experienței și-l prefacem în echivalente verbale de măruntaie și lături.

Aldous Huxley, Geniul și Zeița, trad. Ion Vinea

Anunțuri

Tăcerea zeițelor

Era zeiță și tăcerea zeițelor e cu adevărat de aur. Nu aurire superficială, ci tăcere din aur curat de douăzeci și patru de carate; și așa rămîne tot timpul. Gura Olimpianului rămîne închisă nu datorită unui act de discreție impusă, ci fiindcă nu există cu adevărat nimic de spus. Zeițele sînt toate dintr-o bucată.

Aldous Huxley, Geniul și Zeița, trad. Ion Vinea

Geniul și zeița – romanul pretext

Am ajuns la această carte citind undeva câteva comentarii elogioase la adresa ei – ah, ce de epitete, ce vorbe mari, ce capodoperă, ce scriere de geniu… M-a mirat să nu o găsesc reeditată undeva în limba engleză în ultimii destul de mulți ani, dar am avut noroc și am făcut în cele din urmă rost de traducerea în română.

Geniul si zeita

E o carte foarte micuță, poate mai degrabă o nuvelă decât un roman: într-o discuție cu un prieten scriitor, fizicianul John Rivers îi oferă, ca inspirație, o întâmplare dramatică din chiar tinerețea lui – iar povestea sa, dezvăluită treptat-treptat, are într-adevăr toate ingredientele literaturii: personaje extravagante, roluri exemplare, o iubire interzisă, o alta neîmpărtășită, dorință, morală, gelozie, idealismul adolescenței, judecăți filozofice, gesturi tragice, un final teatral. Și totuși, argumentează John Rivers, dacă literatura păcătuiește, pentru a fi credibilă, de prea multă logică, viața nu este așa – e și irațională, e și întâmplătoare, e și prozaică.

Pe scurt:

Găzduit de profesorul său pe care îl admiră cu tărie – un savant de talie mondială, laureat al premiului Nobel – tânărul John Rivers devine în scurt timp un apropiat al întregii familii. Dar lucrurile încep să evolueze periculos – fata adolescentă a gazdelor îi scrie poezii dedragoste, în timp ce și el se îndrăgostește, dar de mama ei. Ea e Zeița, iar soțul ei, mult mai în vârstă și dependent până la paralizie de ea, e Geniul. Măcinat între respect și iubire, între dorință și educația morală puritană, John Rivers o idealizează pe Zeiță. Atunci când ea i se strecoară, plânsă, epuizată și disperată în pat (mama tocmai îi murise, soțul îi era grav bolnav), tânărul va fi în același timp fericit și îngrozit.

Deci ce părere mi-a făcut Geniul și Zeița? Chiar dacă subiectul e cam banal și desfășurarea acțiunii previzibilă, cartea se naște de fapt din coliziunea între realismul asumat (povestitorul, John Rivers, e nu doar un om de știință, dar și un adult experimentat care acum își judecă tinerețea cu detașare) și un ghem de judecăți filozofice, metafore mitologice, exagerări și hiperbole incongruente care rămân importante pentru acesta. E o combinație stranie între exaltarea și alb sau negrul adolescenței pe de-o parte și retrospecția metodică și justificativă, de cealaltă parte. E o carte care poate surprinde și fascina mai ales la vârsta adolescenței, când ești cucerit de intensitatea sentimentelor, în care te regăsești cu ușurință, dar și ghicești o amenințare surdă. O carte, ca să-l parafrazez pe John Rivers, despre trăiri shakespeariene despre care vorbește un profesor nu de colegiu, ci de universitate. Și de fizică, pe deasupra.

Și în plus, are farmecul unor timpuri de mult apuse, al unei educații clasiciste, al unei moralități azi desuete…

Aldous Huxley, Geniul și Zeița (1955), 3,5*/5

Au mai scris despre carte: Anca / Tomata / Vicuslusorum / Rontziki

Acolo unde cimitirul e mai aproape de vederea omului

E cazul să exprim aici o îndoială cu privire la formula de existenţă a orăşeanului comparată cu aceea a omului care trăieşte într-un sat. Trebuie să te saturi de oraş ca să începi să reflectezi la modul de viaţă în comunităţi mici, în care individualismul e moderat de privirea vecinului sau de ochii uliţei, care te vede cînd pleci de-acasă şi cînd te întorci. Dacă nu eşti atent, ţi se aud şi şoaptele, fără să mai vorbim că toată lumea ştie cum îţi creşti copiii, cum te porţi cu părinţii şi cum îţi iubeşti nevasta.

[…] cimitirul e mai aproape de vederea omului, şi perspectiva lui îl face pe om mai senin, fiindcă ştie ce-l aşteaptă. Cu alte cuvinte, omul îmi pare într-o astfel de colectivitate mai liber, în timp ce în marile aglomerări se crede nemuritor. Or, cine nu-şi cunoaşte condiţia e mai robit de ea, mai captiv, prins cum e într-un program de ucidere a timpului care îl abate fără greş de la reflecţie şi cîştigarea unui echilibru biruitor.

Marin Preda, Imposibila întoarcere, 1971 (OAMENI CUNOAȘTEM?)

Unii-s lotri, alţii-i caută

— Noi suntem lotri – spuse Stănciulescu Vasile – şi de aceea, precum aţi văzut… În sfârşit… ce să mai vorbim, v-aţi dat seama.

— Nu face nimic – spuse Metodiu. Mare-i grădina Domnului şi orice om trebuie să facă oareceva într-însa.

— Noi plivim printre straturi – răspunse Stănciulescu Vasile. Pornim de la gândul că în grădina asta toţi şi toate trebuie să crească şi să rodească la fel. Cum se-nalţă vreo tufă mai tare ori vreun pom face mai multă umbră pământului, cum le scuturăm de sămânţă, de fruct, de – mă rog – ce pică. Iar de vedem că este câte unul care nu vrea să dea rod, îl altoim. Ori nu aşa trebuie să arate grădina Domnului?

— Mda – zise Metodiu – văd că eşti lotru cu carte.

— Suntem tot mai mulţi – spuse cu mândrie în glas Stănciulescu Vasile. A trecut vremea când în pădure dădeai numai peste sălbăticiuni. Azi codrul e plin de oameni cu carte. Unii-s lotri, alţii-i caută.

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), Polirom, 2012

Blog Walk (Spălare de bani)

The Little Bank That Did: “This is a case where banks play the role they are ideally meant to play, that is, they invest in the stabilization and growth of the community they’re part of, and wind up profiting in the long run from those investments.

It’s the way they did this that’s particularly remarkable—by literally laundering debris-covered dollar bills and handing them out to people in the days immediately following the Hurricane Katrina. […] Hancock gave out around $50 million in cash, with handwritten IOUs for contracts, and lost (only) about $200,000 of that when all was said and done. But in the 3 months following the storm, Hancock grew by $1.4 billion. It’s not hard to imagine that the kind of genuine investment they made in their community—both customers and not—earned so much loyalty.”

Casta samurailor, distrusă de cel mai neașteptat adversar: machiajul “Femeile aveau în oase cantități de plumb mult mai mari decât bărbații, ceea ce a dus la teoria că machiajul abundent folosit de acestea a fost vinovat de intoxicarea cu plumb. De fapt, celebra pudră albă care se aplică pe fața femeilor din Japonia a apărut ca modă în Epoca Edo, fiind adusă de gheișe, curtezane și actori. Nu mulți știu că machiajul de acest tip avea la bază mercurul și plumbul.  Odată intrată în uzul clasei samurailor, clasa conducătoare de altfel, plumbul din organismul femeilor s-a transmis copiilor samurailor prin laptele matern. Claselor sociale de jos le fusese interzis să poarte machiaj.”

Haruki Murakami şi deszăpezirea culturală: “Ceea ce-i reuşeşte atât de bine lui Haruki Murakami este construirea efectului de straniu, de întrebare niciodată rostită până la capăt, punerea ca pe o scenă a unor personaje care, privite îndeaproape, au fiecare un însemn al nefirescului: simpla recepţioneră a hotelului Delfin, Yumishina, trăieşte experienţe din afara timpului său pe holurile clădirii, Yuki, fetiţa de treisprezece ani, uitată parcă într-o lume a adulţilor, citeşte însemnele întâmplărilor, creându-i tot felul de dezechilibre emoţionale şi chiar fizice, prietenul mamei, Dick North, poetul cu o singură mână, starul de cinema Gotanda, a cărui posibilă sinucidere explică o moarte precedentă. Peste înlănţuirea acestor întâlniri, pentru că fiecare personaj este legat, într-un fel sau altul, de celălalt, se mişcă un detectiv ale cărui abilităţi de cercetare sunt inutile în lumea stranie a lui Murakami, şi, la un alt nivel al realităţii, Omul Oaie, figură solitară, care pare a scrie destinul fiecăruia.”

Common Interpretation of Heisenberg’s Uncertainty Principle Is Proved False: “A. Steinberg of the University of Toronto in Canada and his team have performed measurements on photons (particles of light) and showed that the act of measuring can introduce less uncertainty than is required by Heisenberg’s principle. The total uncertainty of what can be known about the photon’s properties, however, remains above Heisenberg’s limit.

[…]Don’t get too excited: the uncertainty principle still stands, says Steinberg: “In the end, there’s no way you can know [both quantum states] accurately at the same time.” But the experiment shows that the act of measurement isn’t always what causes the uncertainty. “If there’s already a lot of uncertainty in the system, then there doesn’t need to be any noise from the measurement at all,” he says.”

Isaac Asimov și imortalitatea: “Every idea I’ve ever had I’ve written down. I won’t be gone – it will be there”

 

O gargară cu substantive calme

Vine o vreme în viaţa oricărui povestitor când povestea se subţiază, când prin vena altădată subtil ascunsă sub pielea cuvintelor unde curgea din belşug sângele roşu, clocotitor al întâmplărilor bogate curge acum un lichid anemic, apos; când lupta cu auditoriul silit mereu să ciulească urechile se preschimbă într-o paşnică înţelegere: spune tu ce poţi că eu ascult ce vreau. E vremea cuvintelor de rezervă, a epitetelor scoase din pacheţele mici de plastic, a verbelor care se conjugă numai la trecut, cu precădere la mai-mult-ca-perfect, a propoziţiilor simple formate din subiect, predicat şi lector. La fel ca bunul chirurg care înaintea oricărei despicări a bolii în patru are acel răgaz de concentrare în care-şi săpuneşte îndelung netremurătoarele mâini, povestitorul îşi drege glasul oleacă răguşit, face o gargară cu substantive calme, la locul lor, însoţite de serviabile, credincioase adjective. Un moment de respiro, un armistiţiu: povestitorul scotoceşte în traistă, scoate merindea. De partea cealaltă cititorul deja înghite primul dumicat. Între ei flutură steagul alb al înţelegerii: măcar mâncarea asta să ne tihnească. Penele, cuţitaşele, cerneala, nisipul, creioanele povestitorului stau risipite prin iarbă precum dincolo radierele, ochelarii, lupele, foarfecele. Un stol de porumbei care ar trece pe deasupra lor ar vedea doi oameni lejer întinşi la oarecare distanţă unul de altul, printre foi mari de brustur şi pâlcuri cuminţi de mohor. Mestecă încet şi privesc în zare. Amândoi văd un deal. „Dacă i-aş înăspri puţin liniile”, gândeşte povestitorul, „mai că ar semăna cu un munte”. „Frumos deal, nimic de zis”, gândeşte lectorul. „De unde naiba a apărut şi ăsta aici, în câmpie?”

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), Polirom, 2012, p. 218

Nor de etichete