Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Aprilie, 2013

O fundă roşie legată cu stângăcie

Zooey tăcu. Se uită lung la poziţia în care stătea Franny, prăbuşită cu faţa-n jos pe canapea, şi auzi acum, poate pentru prima oară, singurele sunete înăbuşite – nişte icnete de durere – ce-i ieşeau de pe buze. Într-o clipă, se făcu palid la faţă – palid de îngrijorare din cauza stării lui Franny, dar, pare-se, şi din sentimentul eşecului care umpluse deodată încăperea cu izul lui întotdeauna dezgustător. Obrazul său palid era însă de un alb ciudat, pur – adică neamestecat cu verdele şi galbenul vinovăţiei şi al remuşcării. Paloarea lui semăna foarte bine cu aceea a oricărui băieţaş înnebunit după animale, după absolut toate animalele, şi care tocmai a văzut expresia de pe chipul surorii lui preferate, iubitoare de iepuraşi, în momentul cînd a deschis cutia cu cadoul pe care i l-a făcut de ziua ei – un pui de cobră recent capturat, cu o fundă roşie legată cu stîngăcie în jurul gîtului.

J.D. Salinger, Franny și Zooey (1961), ed. Polirom, 2002

Anunțuri

Definiția lui Dumnezeu

Nu există decît o singură definiţie bună a lui Dumnezeu: libertatea care îngăduie altor libertăţi să existe. Iar eu trebuie să mă supun acestei definiţii.

John Fowles, Iubita locotenentului francez (1969), ed. Polirom, 2011, p. 130

Ce-i vanitate şi ce nu

Îi tot dai zor cu vanitatea. Dumnezeule, numai Hristos ar putea să spună ce-i vanitate şi ce nu. Ăsta-i universul lui Dumnezeu, drăguţo, nu al tău, şi El decide, pînă la urmă, ce-i vanitate şi ce nu-i. Dar de iubitul tău Epictet ce zici? Ori de iubita ta Emily Dickinson? Ce-ai vrea – ca, de fiecare dată cînd simte imboldul de a scrie o poezie, drăguţa de Emily să se aşeze şi să spună o rugăciune pînă se lecuieşte de pornirea asta nesuferită şi egoistă? Nu, fireşte că nu! În schimb, vrei ca prietenul tău, profesorul Tupper, să se lecuiască de vanitate. În cazul lui, pasămite, e cu totul altceva. Şi poate că e. Poate că e. Dar nu-mi împuia mie capul cu poveştile astea despre vanitatea oamenilor în general. După părerea mea, dacă chiar vrei să ştii, jumătate din necazurile de pe lumea asta le fac oamenii care nu-şi arată adevărata vanitate. Gîndeşte-te la profesorul Tupper. Cel puţin judecînd după lucrurile pe care le spui tu despre el, aş face pariu pe orice că ceea ce arată el lumii, ceea ce-ţi închipui tu că-i vanitate la el nu-i deloc vanitate, ci o altă însuşire cu mult mai josnică, mai meschină. Dumnezeule, ai umblat destul pe la şcoli ca să-ţi dai seama cum stă treaba. Rîcîie puţin poleiala de pe chipul unui profesor de liceu – ba chiar al unui universitar – incompetent, şi cel mai adesea ai să descoperi sub ea un mecanic auto de mîna-ntîia sau un zidar priceput care nu şi-a urmat adevărata chemare.

J.D. Salinger, Franny și Zooey (1961), ed. Polirom, 2002

Trăiește-ți clipa – caraghiosul simpatic

Trăiește-ți clipa este un roman redus ca dimensiuni, publicat de Saul Bellow în 1956. Titlul e o uriașă ironie, căci Wilhelm, personajul principal al cărții și cel căruia îi e adresat acest îndemn, nu are nici un motiv să se bucure de viață. E un personaj tragic-comic, cu trăsăturile și destinul desenate în tușe atât de groase încât încet-încet începe să devină, din ridicol, simpatic cititorului.

Pe scurt:

Eșuat în mediocritate după ce în tinerețe căuta gloria la Hollywood (fără nici o șansă, din start), Wilhelm trece prin criza vârstei de mijloc: renunță la slujbă, unde nu obținuse promovarea promisă, își părăsește familia pentru amantă, caută să obțină divorțul, se mută în același hotel ca și bătrânul său tată, un doctor renumit și bogat. Nimic însă nu îi iese cum se aștepta. Nu găsește un alt serviciu, soția nu semnează actele de divorț, amanta îl părăsește, banii i se împuținează pe zi ce trece. Se simte prins într-o capcană din care nu are soluție de ieșire. Caută ajutorul și mai ales îmbărbătarea tatălui său, însă în zadar. Încearcă să joace la Bursă, încredințându-și ultimii bani unui personaj dubios, doar pentru a-i pierde și pe aceștia. Tot romanul e doar descrierea pierderii iluziilor sale, sfâșiate una câte una de realitate, până când lui Wilhelm nu îi mai rămâne decât să își plângă singur de milă. Ajuns din întâmplare în fața unui cortegiu funerar, îl podidește un plâns teribil, spre consternarea familiei decedatului.

Cum ziceam, deși personajul e construit sub zodia ridicolului, de la înfățișare și ticuri până la relația cu tatăl ori cu nevasta sa, unul refuzându-i cu duritate cererile de bani, cealaltă pretinzându-i tot mai mulți și mai mulți, Wilhelm începe să devină simpatic. Un motiv e mila pe care o simți văzând cât de mult simte nevoia de aprobare și de dragoste din partea tatălui său și cum e respins de acesta. Un altul ar fi că toate încercările prin care trece sunt profund comune, situații generice prin care oricine poate trece. Dar mai există și un al treilea motiv: toate deciziile greșite ale lui Wilhelm nu sunt luate din ignoranță, ci în ciuda faptului că el intuiește că sunt greșite. Și totuși continuă să facă tot ceea ce judecata îl avertizează că nu ar trebui. De aici latura sa tragică: personajul este prizonier încercării disperate de a își schimba soarta. Cu cât pierde, cu atât mizează mai mult în speranța că norocul în sfârșit i se va schimba.  Dar la ruleta destinului unora norocul nu li se schimbă niciodată.

Saul Bellow, Trăiește-ți clipa (1956), ed. Polirom, 2002, trad. Anda Teodorescu, 3*/5

Traieste-ti clipa

Au mai scris despre carte: Constantin Piştea / Claudia / Litere pervazive

They may crash and burn

You put together two people who have not been put together before; and sometimes the world is changed, sometimes not. They may crash and burn, or burn and crash. But sometimes, something new is made, and then the world is changed. Together, in that first exaltation, that first roaring sense of uplift, they are greater than their two separate selves. Together, they see further, and they see more clearly.

Julian Barnes, Levels of Life (2013), Random House, 2013

Literatura psihologică

Literatura psihologică reprezintă o lectură plăcută, chiar instructivă. Dar ce explică? Totul cu excepția esențialului, orice în afară de cele două lucruri care ne determină în ultimă instanță cursul vieții, Predestinarea și Harul.

Aldous Huxley, Geniul și Zeița, trad. Ion Vinea, p. 112

Statul nu-l merită toți proștii

Dar mai există printre noi, românii, o categorie de oameni care sînt chiar aşa cum îi vrea poetul, contemplativi… Tatăl meu era un astfel de om. Ar fi putut să stea pe prispa scăldată de soare, dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, nu ore, ci zile întregi, spectacolul lumii, atît cît se vedea de pe prispa lui, fiindu-i absolut suficient ca să-l uimească şi să-l încînte fără slăbire. Mama era disperată, fiindcă ştia că nu e un leneş şi că îşi crescuse copiii cu ciomagul, să muncească, să se „arănească”. Da, îi spunea el mamei, dar asta nu înseamnă că munca era valabilă şi pentru el şi că statul îl merită toţi proştii. Nu orice nerod are dreptul să stea şi să caşte gura. La muncă!

Şi avea dreptate, fiindcă din contemplarea lui s-a născut gîndirea lui originală, care atrăgea şi fermeca lumea, descreţind frunţile, şi făcîndu-i nu o dată pe unii dintre ei să simtă că valoarea omului nu stă în cumularea de bunuri, care era singura care conta pentru cei mai mulţi, ci în minte, adică în spirit, valoare care îi deosebea cu adevărat de boii pe care îi înjugau.

Marin Preda, Imposibila întoarcere, 1971 (CE NE SPUNE ORION?)

Nor de etichete