Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Părerea mea este că Filip Florian este cel mai supraevaluat scriitor român actual. Nu pentru că nu ar avea talent, nu pentru că subiectele pe care și le alege n-ar fi interesante, nu pentru că n-ar avea potențialul de a scrie cărți excelente, ci pentru că – ei bine, cum altfel să o spun – nu o face.

Ceea ce face în schimb cu prisosință Filip Florian este să se îmbete cu cuvinte – le pune pe hârtie în cantități mari, le alege cu grijă să aibă aromă, culoare sau spin, mimează cu ele profunzimea. Ceea ce uită? Să și pună ceva în spatele lor. Cărțile sale nu au personaje, decât la cel mai superficial nivel, nu au acțiune, decât la cel mai superficial nivel, nu au idei, dincolo de cât ai nevoie să le rezumi în două-trei rânduri. Sunt doar baloane de săpun, subțiri deși uneori frumos colorate. Scriitorul pune schele minimale, cât să aibă pretext să își înceapă frazele, apoi uită de proiect, de utilități, de scopul construcției.

toate-bufnitele

Și totuși, când am început să citesc ultimul său roman, Toate bufnițele, am avut o surpriză. Prima pagină e extraordinară, pe măsură ce o citeam m-am gândit că în sfârșit scriitorul s-a depășit și că cine știe, poate am în mână o capodoperă. Aiurea! S-a dovedit doar un foc de paie – tocmai asta e frustrant la Filip Florian, să vezi potențialul, și în același timp cum se mulțumește cu atât de puțin… E adevărat, cititorul român e mare amator de floricele stilistice și probabil de aici succesul de public. Și dacă merge, de ce să îți impui mai mult?

Pe scurt:

Toate bufnițele este povestea prieteniei, surprinzătoare, dintre un băiat de 12 ani și un bătrân pensionar, la peste 60. Fiecare caută în celălalt o figură familială care le lipșește: tatăl lui Lucian este alcoolic și absent, iar noul său camarad, Emil, își vede în el probabil nepotul. Cartea e scrisă pe două voci, cea din prezent, a copilului, și cea din trecut a jurnalului lui Emil, inginer navetist o viață întreagă pe șantierele comuniste. Dintr-o parte e o poveste a inițierii și a freneziei copilăriei, din cealaltă, una a ratării, a disoluției unei familii, a însingurării. Fantoma comunismului nu e nici un moment departe: de la suferințele bunicului lui Emil, bijutier, întemnițat după război, la șantierele cenușii pe care Emil muncește fără odihnă pentru ca fiica lui (pentru care e însă aproape un străin, un tată de duminică) să aibă tot ce își dorește. E o poveste amară.

Am vorbit de jocul cu cuvinte și de floricelele stilistice – punctul forte al autorului. Paradoxal, cartea se ratează exact la acest nivel. Obsesia scriitorului de a adăuga determinant peste determinant, de a descrie totul, de a compara, de a adjectiva până la saturație, devine repede obositoare și deranjantă (un singur exemplu, ales la întâmplare, cu sublinierea mea, “N-am fost în stare să scot o vorbă, doar am încuviinţat din cap ca o jucărie cu arc şi cheiţă, poate ca un maimuţoi”). Deschideți la orice pagină și luați orice rând la întâmplare – veți vedea despre ce vorbesc. Unele fraze rămân armonioase și memorabile, majoritatea textului e însă încărcată de balast, iar puținele episoade remarcabile ale poveștii se pierd undeva la interior. Nu recomand.

Filip Florian, Toate bufnițele, 2012, ed. Polirom, 3*/5

Au mai scris despre carte: Jovi / Rontziki / libris.ro / chestii livrești / Adriana Stan

PS: Mi-a plăcut coperta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: