Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Iunie, 2013

Life and Death are Wearing Me Out – 50 de ani de istorie, decât mânie mai bine ironie

Nu vă lăsați speriați de lungimea cărții lui Mo Yan, proaspăt câștigător al premiului Nobel pentru literatură. În ciuda numărului de pagini, a listei interminabile de personaje, a numelor ușor de confundat între ele și a acțiunii care se întinde pe nu mai puțin de 50 de ani din istoria agitată a Chinei, Obosit de viață, obosit de moarte  (inspirată traducerea titlului în română) e un roman greu de lăsat din mână și care se citește cu ușurință. Contribuie la asta “exotismul” decorului geografic și istoric (un sat din China între 1950 și 2000), elementele fantastice (principalul narator, un chiabur ucis de comuniști, se reîncarnează succesiv într-un măgar, un taur, un porc și un câine, fiind martor de fiecare dată la schimbările din sat și din familia sa), bogăția de conflicte și de întâmplări, umorul dintre rânduri, rapiditatea cu care schimbările istorice se oglindesc în carte ca niște frânturi neclare de imagine  surprinse în treacăt  pe fereastra unui tren de mare viteză.

Și chiar dacă numeroase voci din Occident s-au ridicat împotriva lui Mo Yan pe motiv că acesta nu ar fi suficient de critic cu regimul comunist și că opera lui nu e o continuă denunțare a crimelor, abuzurilor și ororilor (în genul lui Soljenițîn), pentru un român care îl citește întrebarea probabil e alta: cum de nu a fost cenzurată cartea? Pentru că fără a fi un rechizitoriu, conținutul carții nu e deloc confortabil la adresa Partidului. De la procesul colectivizării până la industrializarea forțată, de la marea foamete până la epurările din partid, de la răsturnarea ordinii sociale adusă de revoluția comunistă până la adâncirea și mai puternică a ingalităților dintre bogați și săraci o dată cu întoarcerea capitalismului, de la corupție la prostie și de la violență la cruzime, nimic nu e trecut sub tăcere.

Însă e adevărat, Life and Death… nu e un roman politic. E adevărat și că pentru personajele secundare ale cărții pare să funcționeze un misterios principiu “după plată și răsplată”. Partidul se curăță periodic, corupții ajung la închisoare, momentele istorice cele mai delicate sunt tratate oarecum superficial, în trecere. Dar probabil pentru cititorii chinezi aluziile sunt suficiente, iar pentru ceilalți ambiția scriitorului e tocmai cea de a nu fi un Soljenițîn. De altfel dacă există un tâlc al cărții acela este că trebuie să renunți la mânie pentru a putea trăi mai departe.

Două reproșuri mai am de făcut cărții, ambele mai importante din punctul meu de vedere. Primul ar fi că după prima jumătate a cărții acțiunea începe să lâncezească un pic și ritmul intern se pierde. Din această a doua jumătate o parte din pagini sunt parcă în plus; poate era nevoie de o foarfecă mai ascuțită aici în mâna scriitorului (sau de mai multă inspirație).  Iar al doilea e că i se dă prea multă atenție personajului Mo Yan, căci și acesta apare în carte, prezentat în bătaie de joc în fel  și chip. De la un moment dat însă această autoreferențialitate irevențioasă devine obositoare și forțată. Desigur, e posibil ca asta să aibă o legătură directă cu răspunsul la întrebarea pusă de mine mai sus (referitoare la cenzură). Dar tot un punct slab al cărții rămâne.

N-am putut citi acest roman fără să nu mă gândesc la Marin Preda și la obsesia făcută de el pentru destinul țăranului, al nostru și de pretutindeni. Cred că i-ar fi plăcut cartea. Îmi aduc însă aminte și de povestea amară pe care o spunea despre un coleg de clasă care avea harul invenției, care lui îi lipsea și pe care nu-l înțelegea. Mo Yan reușește să îmbine observația cu imaginația. Și reușește să scrie nu cu detașare, ironia nu e o mască atât de bună, dar nici cu mânie. Vă invit să îi citiți cartea, sunt sigur că nu o să regretați.

 

Mo Yan, Life and Death are Wearing Me Out (2006), ed. Arcade Publishing, 2008, trad. Howard Goldblatt, 4*/5

Au mai scris despre carte: filme-carti / The New York Times / The Independent

PS: Am găsit la Liternet câteva pagini din traducerea în română a cărții. Nu știu dacă e varianta finală, însă cât am citit mi s-a părut dezamăgitoare. Dacă puteți căutați varianta în engleză.

 

No fluidity

I won’t make it, I won’t be able to do it, I’m playing the wrong roles, I’m overreaching, I’m faking, I have no idea even of how to do the first line. And meanwhile he tried to occupy the hours doing a hundred seemingly necessary things to prepare: I have to look at this speech again, I have to rest, I have to exercise, I have to look at that speech again, and by the time he got to the theater he was exhausted. And dreading going out there. He would hear the cue coming closer and closer and know that he couldn’t do it. He waited for the freedom to begin and the moment to become real, he waited to forget who he was and to become the person doing it, but instead he was standing there, completely empty, doing the kind of acting you do when you don’t know what you are doing. He could not give and he could not withhold; he had no fluidity and he had no reserve. Acting became a night-after-night exercise in trying to get away with something.

Philip Roth, The Humbling (2009), p. 3

The Sparrow / Pasărea Domnului – o carte care ne crede proști

Nu vă recomand această carte dacă sunteți ca mine și vă îngrozesc ochelarii de cal, realitatea paralelă și retorica agresivă a Tea Party-ului american (v-aș recomanda în schimb cu căldură serialul Newsroom). Aparent nu există nici o legătură între romanul lui Mary Doria Russell, publicat în 1996, și mișcarea politică de dreapta de mult mai târziu, mai puțin aceeași atitudine condescendentă față de realitatea de bun simț și aceeași retorică mistificatoare, neașteptată de la un doctor în antropologie.

Cu atât mai frustrant asta cu cât Pasărea Domnului (cum a fost ea tradusă în română) e o carte lungă și care începe foarte promițător (până ajungi la părțile incriminabile ai trecut binișor de jumătate și îți vine greu să o lași baltă). Singurul supraviețuitor al primei întâlniri dintre oameni și o civilizație extraterestră, un călugăr iezuit, e adus înapoi pe Pământ mai mult mort decât viu. În fața unor acuzații foarte grave dar neexplicate cititorului începe un lung interogatoriu, intercalat în carte cu rememorarea vieții tuturor membrilor expediției, până la plecarea la bordul unui meteorit către planeta indepărtată de pe care fusese recepționată o muzică stranie.

Mai bine de trei sferturi de carte e dedicată acestor personaje și vieții lor pe Pământ și e și partea cea mai reușită a cărții, chit că personajele sunt romantizate, iar în unul din ele o veți ghici ușor chiar pe Mary Doria Russell, servind în egală măsură mese fabuloase și sfaturi înțelepte celor din jur. Apoi începe partea SF, și lucrurile o iau cu totul pe arătură. Nu merită să intru în amănunte, dar ignorați pentru o clipă tot ce știți despre violența și abuzurile care au însoțit colonizarea Americii sau a Africii, sub justificarea “sălbăticiei” populațiilor aborigene și a necesității salvării sufletelor lor, și puneți-vă în schimb în locul unor iezuiți de bună credință și naivi care ajung pe o altă planetă cum ar merge la picnic, cu singura intenția de a le învăța limba “sălbaticilor” și a le fi prieteni.

Faptul că se ajunge la sex anal n-ar trebui să vă mire câtuși de puțin, doar se știe de ce reputație se bucură preoții catolici…

Concluzia mea: dacă vă place SF-ul stați deoparte, dacă vreți o carte despre relații interumane, alegeri și sentimente căutați un alt autor.

the sparrow

Mary Doria Russell, The Sparrow (1996), 3*/5

Au mai scris despre carte: Liviu Radu / Cititor SF /

Poisoned Saints – personajele romantice de la periferia Londrei

A venit vara și iată un roman polițist care poate merge ca lectură de plajă: nepretențios dar alert, cu personaje simpatice vorbind într-un argou colorat, ceva inspirație din ziarele londoneze și un titlu care rezumă perfect modul în care îi privește Ben Coulter pe micii traficanți de droguri în mijlocul cărora are loc acțiunea.

Poisoned saints

E, dacă vreți ca un film de Guy Ritchie povestit cu minuțiozitate dar lipsit de umor și impermeabil la ironie, și cu o viteză în minus la capitolul acțiune. Nu vă așteptați la o intrigă cu adevărat polițistă, în schimb o să aveți parte de dragoste fulgerătoare de la prima partidă de sex, multe droguri, mafioți de mâna a doua care se dovedesc niște romantici incurabili, povești zguduitoare de destin, coincidențe incredibile, ceva karmă negativă și un final în care, citez:

“The future was definitely looking up for Jack. He would stick with it, and go wherever it took him, utterly convinced that wherever it was it would be good. He had been good in his mind, he had fought on the right side of the law, unlike Charlie or Frosty or the Dunns, or the now scarred for life Che or the still missing Billy. And so had Jenny. They deserved each other and their happiness together, as a reward.”

Dacă n-ați ghicit, Jack e polițistul, Jenny e subalterna lui sexy, iar ceilalți sunt traficanții de droguri. Faptul că Jack ascunde dovezile pe care nu și le poate explica (să fim blânzi cu el, cazul e de fapt nerezolvabil) și trimite un om la închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o ține doar de ironia sorții și de teza subînțeleasă a cărții: îngerii otrăviți ai lui Ben Coulter sunt victime ale unui destin pe care au prea puține șanse să-l schimbe.

Ben Coulter, Poisoned Saints (2013), 2,5*/5

La fel de conformist ca toată lumea

Tot ce face lumea în general e atît de -nu ştiu cum -, nu neapărat rău, nici măcar nedemn, nici măcar stupid. Doar că-i ceva atît de neînsemnat şi de lipsit de sens şi de întristător. Dar partea cea mai gravă e că, dacă te apuci să duci o viaţă boemă sau să faci alte năzbîtii de felul ăsta, te trezeşti că eşti la fel de conformist ca toată lumea, numai că-n alt sens.

J.D. Salinger, Franny și Zooey (1961), ed. Polirom, 2002

The Golem and the Jinni – un roman de dragoste ambițios, dar un roman ambițios naiv

Pe Goodreads romanul de debut al americancei Helene Wecker e încadrat de majoritatea utilizatorilor la categoriile Fantasy, Mythology sau Magical Realism, iar recenziile sunt elogioase. Curiozitatea mi-a fost trezită de una din aceste recenzii, dar surpriză, pe măsură ce înaintam în carte aceasta se metamorfoza tot mai mult într-un roman sentimental oarecum banal, o poveste de dragoste foarte elastică, presărată cu diverse aventuri (majoritatea prozaice) dar construită pe o schemă previzibilă și cedând adesea lungi pagini descrierii unor momente probabil emoționante și relevante mai degrabă pentru foarte tinerele cititoare (străinul misterios și curajos ce escaladează balconul unei fecioare, seducând-o, căsătorii aranjate de familie, sarcini nedorite și ținute secrete, primul dans, primul flirt, certurile un el și o ea atât de diferiți, dar inevitabil atrași unul de altul, seducătorul indiferent care își iubește mai mult decât orice libertatea, dar care inevitabil, la sfârșit… în fine, nu vreau să vă dezvălui totul, dar probabil bănuiți care ar putea fi deznodământul acestei anumite povești).

E drept, povestea de dragoste e între două personaje la rândul lor de basm (el un Djinn, ea un Golem), din două culturi diferite (cea arabă și cea evreiască), care se întâlnesc în lumea pestriță și săracă a imigranților veniți în New York în căutarea fericirii (acțiunea are loc în anul 1899). Și fiecare dintre cei doi eroi are în spate nu doar caracteristicile speciilor din care fac parte (el ființă de foc, ea ființă de lut), ci și o istorie personală complicată și plină de amenințări pentru viitor. E o carte care se citește cu ușurință și chiar dacă acțiunea uneori trenează interesul îți este stimulat suficient ca să duci lectura până la capăt. Nu vă așteptați însă la mai mult de la acest roman: toate aluziile la realism magic, Literatură scrisă cu majusculă sau substrat filozofic profund sunt, ei bine, exagerate.

The Golem

Helene Wecker, The Golem and the Jinni (2013), 3*/5

Au mai scris despre carte: The New York Times / Blogcritics

Nor de etichete