Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for Februarie, 2016

Am fost brigadieri fericiți – trecut socialist, răsfoit grăbit

E ceva emoționant în a ține în mână jurnalul unui adolescent de acum mai bine de 15 ani, după cum tot emoționant e și să descoperi o epocă relativ recentă dar deja apusă – în acest caz cea a șantierelor de practică „la canal” în care erau aduși să muncească liceenii, din ultimul an înainte de căderea comunismului. Am fost brigadieri fericiți e în mare parte o transcriere a jurnalului ținut de autor (proaspăt absolvent al examenului de „treaptă”, deci trecut din clasa a X-a în a XI-a) în perioada 4 septembrie – 1 noiembrie 1989, pe Şantierul Naţional al Tineretului, Canalul Magistral „Siret-Bărăgan”.

Screen Shot 2016-02-27 at 14.38.47

Principalul argument în favoarea demersului editorial stă în recursul la autenticitate. Publicând un jurnal aduci o mărturie nemijlocită, sinceră și totală. Iar potențialul aici este fantastic: intrăm în lumea adolescenței, cu primele iubiri, prietenii ce par pentru o viață, pozne și supărări, într-o lume nouă, desprinsă și de cea a școlii și de cea de acasă, o lume cu noi colegi și noi îndatoriri, cu atmosferă de tabără, dar cu instructori, maiștri și activiști UTC. Două luni departe de casă sunt prilej și de a ți se face dor de familie, și de a cunoaște noi oameni, și de a de te cunoaște pe tine mai bine. Iar toată experiența, privită cu ochii nostalgiei, poate fi probabil clasată sub aceeași formulă emoționantă cu care se termină și notarea uneia din zile în jurnal:

„Însă tot ceea ce ni s-a întâmplat astăzi se rezumă la o singură propoziţie: a fost cea mai frumoasă zi de când suntem aici şi probabil una dintre cele mai frumoase din viaţă!” (sublinierea autorului)

Din păcate însă autenticitatea astfel obținută are și un preț. Jurnalului de elev brigadier, oricât de conștiincios ținut, îi lipsește adâncimea, introspecția și, mă tem, valoarea literară. Acolo unde ai vrea să înțelegi mai mult, să afli mai multe detalii, să cunoști personajele, să înțelegi ce gândesc cu adevărat, cum privesc lumea și ce își imaginau pentru viitor, trebuie să te mulțumești cu notația întâmplătoare, prescurtată și uneori irelevantă. Acolo unde ai vrea să închizi un arc în timp și te întrebi ce a ajuns cutare sau cutare, cum ar arăta o reuniune peste 15 ani a eroilor jurnalului, cum au trăit ei o întâmplare sau alta, nu îți răspunde nimeni. Jurnalul, ajuns în mâinile unui scriitor înzestrat, ar fi putut fi punctul de pornire al unei cărți fermecătoare despre „anii de liceu” și lunile de șantier… Aproape vedem acea carte, o avem în mână, dar nu putem decât să o răsfoim în mare viteză și rămânem cu atât – o experiență fulgurantă, o nostalgie și un regret.

Screen Shot 2016-02-27 at 14.39.34

Și mai e și problema, ușor jenantă, a greșelilor gramaticale, nu grave (în principal virgule puse aiurea și câte o „a I-a”) dar numeroase. Pentru o carte totuși foarte scurtă și al cărei autor (totodată editor) are răbdarea de a o promova cu râvnă pe Internet, e păcat că acesta nu și-a putut găsi măcar o după-amiază pentru perierea textului și corectarea acestor greșeli.

Aurel Dănescu, Am fost brigadieri fericiți (2015), 2*/5

Solenoid – magnetic dar nu electrizant

Undeva în romanul său, Cărtărescu (cel puțin acel Cărtărescu din Solenoid, identic sau nu cu cel pe care îl știm din afara cărții) spune: “Nu cred în cărţi, cred în pagini, în fraze, în rânduri.”, și conștientă sau subconștientă această mărturisire mi s-a părut exactă. Ea coincide cu – și explică – impresia pe care mi-a lăsat-o cartea de față, cu ale ei bune (unele fraze, unele pagini, unele idei) și ale ei rele (romanul în întregime, citit din scoarță-n scoarță).

Solenoid

Publicat în 2015, Solenoid este un roman postmodernist (cum altfel?), masiv (peste 800 de pagini), sincretic (printre paginile sale se strecoară și poezii, însemnări de jurnal, povestioare), ce începe pe un ton autobiografic, ancorat într-un București comunist și cenușiu, pentru a aluneca apoi din în ce mai mult în fantastic. E o carte scrisă cu exaltare, abundând în viziuni inedite, în metafore și aluzii, în imagini unele delicate, dar altele, cele mai multe, de coșmar, descrise la o intensitate aproape de marginea suportabilului, ca sub lentila unui microscop care nu doar mărește și amănunțește, ci îți și apropie totul infinit de mult, până la imersiune totală.

E o carte a unor obsesii sau teme recurente: tema dublului (fratele mort sau dispărut, eul separat într-un moment de cumpănă), cea a universurilor multiple (întotdeauna intersectabile într-o dimensiune superioară), cea a predestinării, cea a manipulării (creatura superioară și amenințătoare care apare brusc în câmpul vizual al celor inferioare, aplecată asupra lor, uneori doar observând, alteori atingând sau chiar distrugând, cu o cruzime poate neintenționată, încă mai îngrozitoare prin faptul că e de neînțeles), cea a fricii viscerale, cea a labirintului (sau jocului de puzzle cu piesele amestecate, pe care trebuie să-l dezlegi chiar fără să știi dacă ai toate piesele, sau dacă ele măcar sunt din același set).

Pe scurt:

În toamna lui 1979, tânărul Mircea Cărtărescu își face debutul la Cenaclul Lunii, citind un poem pe care și-l crede genial: Căderea. Poezia îi este însă distrusă de criticul care ține cenaclul, și, mistuit de rușine, timidul student la Litere renunță la ideea de a scrie literatură, nu însă fără să își imagineze un univers paralel, divergent din acel punct, în care în acea seară Căderea e întâmpinată cu aplauze, iar numele de Mircea Cărtărescu devine cel al unui scriitor de mare succes. (Pentru amatorii de istorie literară, în realitate Căderea chiar a fost citită în acel an, la Cenaclul de Luni, primind admirația necondiționată a lui Nicolae Manolescu, dar ulterior a iscat un mare scandal căci o parte din versurile poemului fuseseră plagiate – răspunsul lui Cărtărescu la momentul respectiv a fost că nu a considerat adecvat să folosească ghilimele pentru un citat, chiar extensiv, dar cu valoare nu literară, ci doar de „aluzie literară”.)

În roman, M. C. însă nu renunță la a scrie, ci doar la a scrie cărți, pentru alții. Profesor (fără vocație) de limba română la un liceu mediocru din capătul Șoselei Colentina, el scrie însă jurnal, scrie pentru el, pentru și despre obsesiile sale, în speranța că scriind și examinându-se până la epuizare va înțelege ceva ce îi scapă – un sentiment vag de predestinare, amintiri și/sau vise care scapă din concret într-un fantastic amenințător, o senzație viscerală de frică, de groază, ce l-a însoțit toată viața, prezența unor „străini” care îl observă.

Întâmplările de la școală – elevi, colegi de cancelarie – se intersectează cu amintirile din copilărie (unele imposibil de timpurii) și adolescență, cu unele lecturi semnificative, ce i-au lăsat o adâncă impresie și în care crede că poate desluși o cheie, și cu descoperirea (întâmplătoare sau predestinată?) a unui București paralel, fantastic: în unele noduri energetice ale orașului (printre care și sub casa sa) au fost îngropați solenoizi imenși al căror scop nu este clar; o sectă misterioasă, a „Pichetiștilor”, câștigă tot mai mulți adepți, care sfidează Miliția și Securitatea pentru a se aduna și a protesta în fața cimitirelor, spitalelor și morgii, împotriva morții, bolilor și suferințelor biologice; o statuie imensă din centrul rețelei de solenoizi capătă viață și îl strivește pe liderul Pichetiștilor, când acesta i se înfățișează; un manuscris straniu, scris într-o limbă de neînțeles dar plin de ilustrații amănunțite, descrie o lume care nu seamănă cu a noastră; diverse alte personaje de-a lungul timpului au intuiția unor universuri cu număr din ce în ce mai mare de dimensiuni, concentrice, pe care încearcă să le exploreze și ale căror notițe, pline de aluzii, dar de neînțeles, ajung pe diverse căi la profesorul nostru…

Iar când vălul cade și M. C. înțelege că el e cel predestinat să treacă dintr-un univers în altul, cel care poate activa solenoizii și înfrunta statuia, mai există ceva ce poate contrabalansa tentația luciferică? Poate dragostea să fie un destin suficient într-un univers limitat și supus principiului entropiei?

Ce am apreciat la carte? Ambiția construcției (aproape cu totul lipsă la ceilalți scriitori ai noștri contemporani), travaliul descriptiv, poetic, metaforic, secvențele de memorialistică ale cărții, care mi s-au părut foarte interesante, întrepătrunderea dintre real și fantastic. Însă după primele capitole am început să simt din ce în ce mai acut lipsa influenței unui editor exigent asupra manuscrisului. Lăsat singur, Cărtărescu se pierde, cum ziceam, „în fraze, în rânduri” baroce, în poezie, repetiții și divagații. Unele imagini sunt de o plasticitate extraordinară, altele devin rapid obositoare. Face abuz de neologisme (multe obscure, altele chiar inventate), și de cratime (care în mod normal ar trebui să ofere muzicalitate textului, dar care aici ajung să rupă ritmul lecturii).  Îi e imposibil să pomenească ceva fără să adauge imediat un adjectiv, un determinant, o descriere, un termen livresc. Aproape fiecare frază e ca o creangă prea stufoasă care ar putea fi curățată de frunze uscate, muguri care nu se vor deschide niciodată, crenguțe care nu duc nicăieri. Unele sunt pur și simplu prost scrise, iar redactorul cărții nu-și face deloc simțită prezența.

Dar mai mult, există episoade întregi care nu adaugă nimic cărții, și care tăiate ar face textul mai suplu și romanul totodată mai percutant și mai accesibil. Multe din transcrierile de Jurnal sunt superflue, la fel tot episodul „Nicolae Vaschide” de exemplu. De la peste 800 de pagini probabil că romanul ar fi putut ajunge cu ușurință la sub 500 – un obiect poate mai puțin impozant în bibliotecă, dar cu mai mulți cititori, și mai digerabil. E păcat, și nu cred că editorul i-a făcut un serviciu lui Cărtărescu publicând Solenoidul așa. Nu mai vorbesc că o astfel de cărămidă devine practic intraductibilă. Dar mi-e greu și să o recomand cuiva care o poate citi în română: cititorul fără exercițiu se va rătăci în desișul cărții, cel de anduranță va fi probabil dezamăgit încă înainte să o termine. Potențialul există, dar mi s-a părut că în loc să fie o capodoperă literară, Solenoid-ul a devenit doar un masiv templu închinat idiosincraziilor lui Cărtărescu. Dar nu fusese Orbitor-ul de ajuns pentru asta?

Mircea Cărtărescu, Solenoid (2015), ed. Humanitas, 2015, 3,5*/5

Au mai scris/vorbit despre carte: Dan C. Mihăilescu / Doru Căstăian / Dorin Lazăr / Nicolae Manolescu

Nor de etichete