Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for the ‘Memory Stick’ Category

Nu recomand…

Uneori recomandările Goodreads sunt de un umor involuntar:

Screen Shot 2017-09-28 at 19.11.28

Dar, între noi fie vorba, au nimerit-o!

Anunțuri

Abatorul cinci – cruciada copiilor, povestită de cei bătrâni

Scrisă în 1969, Abatorul cinci este una din cărțile cele mai cunoscute ale lui Kurt Vonnegut. Este o carte despre experiența traumatizantă a celui de-al doilea război mondial („cruciada copiilor”), o meditație amară la adresa efemerității vieții și, mai larg, un manifest anti-război, în orice formă și în slujba oricărei cauze.

main-qimg-b3f0ae5fa86abd52bb77a9b45d9f8bbb

Atât ca voce, cât și ca structură, romanul e tipic Vonnegutian: autorul renunță la convențiile literare pentru a se adresa direct cititorului, trecând după bunul plac de la mărturisire la ficțiune și viceversa, tonul e adesea ironic, textul e fragmentat, construcția neliniară, scopul e de a da de gândit cititorului, nu de a îi spune o poveste. Fiecare moarte din carte e subliniată cu un „so it goes” sec. Nu există nimic eroic în secvețele de război, totul e absurd sau grotesc. E un roman de idei, dar într-o formă total originală. Tocmai melanjul de realism, confesiune, umor, autoironie și SF face ca efectul să fie persuasiv, iar tonul niciodată didactic.

„There are almost no characters in this story, and almost no dramatic confrontations, because most of the people in it are so sick and so much the listless playthings of enormous forces. One of the main effects of war, after all, is that people are discouraged from being characters.”

În plus, fanii autorului vor reîntâlni în Abatorul cinci o serie de personaje sau referințe din celelalte sale cărți: Kilgore Trout, bineînțeles, dar și extratereștii de pe planeta Tralfamadore, sau nazistul/spion Howard W. Campbell Jr. din Mama noapte. Precum și acest epitaf pe o  piatră de mormânt:

10290422

Pe scurt:

Personajul principal din Abatorul cinci este Billy Pilgrim – tânăr soldat american în al doilea război mondial, acesta e luat prizonier de germani alături de alți conaționali ai săi și va fi unul dintre puținii supraviețuitori ai bombardării orașului Dresda, obiectiv fără importanță militară, dar distrus de englezi și americani cu unicul scop de a demoraliza poporul german.

Billy sare aleatoriu în timp, intrând și ieșind din propriul corp în diverse momente ale vieții, din copilărie până în ziua morții. Rămâne la alegerea cititorului să își aleagă explicația care îi convine pentru acest du-te vino temporal: refugiul în imaginație pentru a evada din trauma războiului, sechelele unui accident grav care e cât pe ce să îl transforme pe Billy în legumă, excesul de romane SF citite de-ale lui Kilgore Trout, găselnița narativa a unui autor omniprezent, sau, varianta SF în care Billy însuși pare să creadă fără rezerve, călătoria în timp.

Tot fără rezerve Billy crede și că a fost răpit o perioadă de extratereștri, dus pe planeta lor și închis ca exponat de mare preț într-un fel de grădină zoologică. Pentru trafalmadorieni timpul nu este un arc din trecut în viitor, ci ei îl experimentează simultan – moartea nu este tristă, pentru că persoana care moare a fost / este în continuare vie în alte momente temporale, războiul nu este o tragedie, chiar și distrugerea întregului univers dintr-o eroare nu e ceva de evitat. O filosofie de viață care îl poate ajuta pe Billy Pilgrim să facă pace cu demonii personali, cel puțin până când nu va începe să o împărtășească și altora…

Personal, deși pe total am apreciat mesajul cărții, pentru mine jocul de-a peekaboo cu viața lui Billy Pilgrim mi s-a părut că diluează importanța episodului Dresda, și mi s-a părut prea puțin convingător. Partea proastă e că nu doar ieșirile și intrările în viața lui Billy par aleatorii, dar și episoadele în sine care ne sunt povestite. De asta probabil Abatorul cinci nu e unul din romanele mele favorite, totuși rămâne o bună introducere atât pentru ideile cât și pentru stilul lui Vonnegut…

Kurt Vonnegut, Slaughterhouse-Five, or The Children’s Crusade: A Duty-Dance with Death (1969), Dial Press, 1999, 3*/5

Au mai scris despre carte: Lume de umbre / Alexandru Ioan Despina / The New York Times (1969!) / Independent

Mai multe despre: bombardarea Dresdei / Vonnegut vorbind despre război

Solenoid – magnetic dar nu electrizant

Undeva în romanul său, Cărtărescu (cel puțin acel Cărtărescu din Solenoid, identic sau nu cu cel pe care îl știm din afara cărții) spune: “Nu cred în cărţi, cred în pagini, în fraze, în rânduri.”, și conștientă sau subconștientă această mărturisire mi s-a părut exactă. Ea coincide cu – și explică – impresia pe care mi-a lăsat-o cartea de față, cu ale ei bune (unele fraze, unele pagini, unele idei) și ale ei rele (romanul în întregime, citit din scoarță-n scoarță).

Solenoid

Publicat în 2015, Solenoid este un roman postmodernist (cum altfel?), masiv (peste 800 de pagini), sincretic (printre paginile sale se strecoară și poezii, însemnări de jurnal, povestioare), ce începe pe un ton autobiografic, ancorat într-un București comunist și cenușiu, pentru a aluneca apoi din în ce mai mult în fantastic. E o carte scrisă cu exaltare, abundând în viziuni inedite, în metafore și aluzii, în imagini unele delicate, dar altele, cele mai multe, de coșmar, descrise la o intensitate aproape de marginea suportabilului, ca sub lentila unui microscop care nu doar mărește și amănunțește, ci îți și apropie totul infinit de mult, până la imersiune totală.

E o carte a unor obsesii sau teme recurente: tema dublului (fratele mort sau dispărut, eul separat într-un moment de cumpănă), cea a universurilor multiple (întotdeauna intersectabile într-o dimensiune superioară), cea a predestinării, cea a manipulării (creatura superioară și amenințătoare care apare brusc în câmpul vizual al celor inferioare, aplecată asupra lor, uneori doar observând, alteori atingând sau chiar distrugând, cu o cruzime poate neintenționată, încă mai îngrozitoare prin faptul că e de neînțeles), cea a fricii viscerale, cea a labirintului (sau jocului de puzzle cu piesele amestecate, pe care trebuie să-l dezlegi chiar fără să știi dacă ai toate piesele, sau dacă ele măcar sunt din același set).

Pe scurt:

În toamna lui 1979, tânărul Mircea Cărtărescu își face debutul la Cenaclul Lunii, citind un poem pe care și-l crede genial: Căderea. Poezia îi este însă distrusă de criticul care ține cenaclul, și, mistuit de rușine, timidul student la Litere renunță la ideea de a scrie literatură, nu însă fără să își imagineze un univers paralel, divergent din acel punct, în care în acea seară Căderea e întâmpinată cu aplauze, iar numele de Mircea Cărtărescu devine cel al unui scriitor de mare succes. (Pentru amatorii de istorie literară, în realitate Căderea chiar a fost citită în acel an, la Cenaclul de Luni, primind admirația necondiționată a lui Nicolae Manolescu, dar ulterior a iscat un mare scandal căci o parte din versurile poemului fuseseră plagiate – răspunsul lui Cărtărescu la momentul respectiv a fost că nu a considerat adecvat să folosească ghilimele pentru un citat, chiar extensiv, dar cu valoare nu literară, ci doar de „aluzie literară”.)

În roman, M. C. însă nu renunță la a scrie, ci doar la a scrie cărți, pentru alții. Profesor (fără vocație) de limba română la un liceu mediocru din capătul Șoselei Colentina, el scrie însă jurnal, scrie pentru el, pentru și despre obsesiile sale, în speranța că scriind și examinându-se până la epuizare va înțelege ceva ce îi scapă – un sentiment vag de predestinare, amintiri și/sau vise care scapă din concret într-un fantastic amenințător, o senzație viscerală de frică, de groază, ce l-a însoțit toată viața, prezența unor „străini” care îl observă.

Întâmplările de la școală – elevi, colegi de cancelarie – se intersectează cu amintirile din copilărie (unele imposibil de timpurii) și adolescență, cu unele lecturi semnificative, ce i-au lăsat o adâncă impresie și în care crede că poate desluși o cheie, și cu descoperirea (întâmplătoare sau predestinată?) a unui București paralel, fantastic: în unele noduri energetice ale orașului (printre care și sub casa sa) au fost îngropați solenoizi imenși al căror scop nu este clar; o sectă misterioasă, a „Pichetiștilor”, câștigă tot mai mulți adepți, care sfidează Miliția și Securitatea pentru a se aduna și a protesta în fața cimitirelor, spitalelor și morgii, împotriva morții, bolilor și suferințelor biologice; o statuie imensă din centrul rețelei de solenoizi capătă viață și îl strivește pe liderul Pichetiștilor, când acesta i se înfățișează; un manuscris straniu, scris într-o limbă de neînțeles dar plin de ilustrații amănunțite, descrie o lume care nu seamănă cu a noastră; diverse alte personaje de-a lungul timpului au intuiția unor universuri cu număr din ce în ce mai mare de dimensiuni, concentrice, pe care încearcă să le exploreze și ale căror notițe, pline de aluzii, dar de neînțeles, ajung pe diverse căi la profesorul nostru…

Iar când vălul cade și M. C. înțelege că el e cel predestinat să treacă dintr-un univers în altul, cel care poate activa solenoizii și înfrunta statuia, mai există ceva ce poate contrabalansa tentația luciferică? Poate dragostea să fie un destin suficient într-un univers limitat și supus principiului entropiei?

Ce am apreciat la carte? Ambiția construcției (aproape cu totul lipsă la ceilalți scriitori ai noștri contemporani), travaliul descriptiv, poetic, metaforic, secvențele de memorialistică ale cărții, care mi s-au părut foarte interesante, întrepătrunderea dintre real și fantastic. Însă după primele capitole am început să simt din ce în ce mai acut lipsa influenței unui editor exigent asupra manuscrisului. Lăsat singur, Cărtărescu se pierde, cum ziceam, „în fraze, în rânduri” baroce, în poezie, repetiții și divagații. Unele imagini sunt de o plasticitate extraordinară, altele devin rapid obositoare. Face abuz de neologisme (multe obscure, altele chiar inventate), și de cratime (care în mod normal ar trebui să ofere muzicalitate textului, dar care aici ajung să rupă ritmul lecturii).  Îi e imposibil să pomenească ceva fără să adauge imediat un adjectiv, un determinant, o descriere, un termen livresc. Aproape fiecare frază e ca o creangă prea stufoasă care ar putea fi curățată de frunze uscate, muguri care nu se vor deschide niciodată, crenguțe care nu duc nicăieri. Unele sunt pur și simplu prost scrise, iar redactorul cărții nu-și face deloc simțită prezența.

Dar mai mult, există episoade întregi care nu adaugă nimic cărții, și care tăiate ar face textul mai suplu și romanul totodată mai percutant și mai accesibil. Multe din transcrierile de Jurnal sunt superflue, la fel tot episodul „Nicolae Vaschide” de exemplu. De la peste 800 de pagini probabil că romanul ar fi putut ajunge cu ușurință la sub 500 – un obiect poate mai puțin impozant în bibliotecă, dar cu mai mulți cititori, și mai digerabil. E păcat, și nu cred că editorul i-a făcut un serviciu lui Cărtărescu publicând Solenoidul așa. Nu mai vorbesc că o astfel de cărămidă devine practic intraductibilă. Dar mi-e greu și să o recomand cuiva care o poate citi în română: cititorul fără exercițiu se va rătăci în desișul cărții, cel de anduranță va fi probabil dezamăgit încă înainte să o termine. Potențialul există, dar mi s-a părut că în loc să fie o capodoperă literară, Solenoid-ul a devenit doar un masiv templu închinat idiosincraziilor lui Cărtărescu. Dar nu fusese Orbitor-ul de ajuns pentru asta?

Mircea Cărtărescu, Solenoid (2015), ed. Humanitas, 2015, 3,5*/5

Au mai scris/vorbit despre carte: Dan C. Mihăilescu / Doru Căstăian / Dorin Lazăr / Nicolae Manolescu

Blog Walk (Spălare de bani)

The Little Bank That Did: “This is a case where banks play the role they are ideally meant to play, that is, they invest in the stabilization and growth of the community they’re part of, and wind up profiting in the long run from those investments.

It’s the way they did this that’s particularly remarkable—by literally laundering debris-covered dollar bills and handing them out to people in the days immediately following the Hurricane Katrina. […] Hancock gave out around $50 million in cash, with handwritten IOUs for contracts, and lost (only) about $200,000 of that when all was said and done. But in the 3 months following the storm, Hancock grew by $1.4 billion. It’s not hard to imagine that the kind of genuine investment they made in their community—both customers and not—earned so much loyalty.”

Casta samurailor, distrusă de cel mai neașteptat adversar: machiajul “Femeile aveau în oase cantități de plumb mult mai mari decât bărbații, ceea ce a dus la teoria că machiajul abundent folosit de acestea a fost vinovat de intoxicarea cu plumb. De fapt, celebra pudră albă care se aplică pe fața femeilor din Japonia a apărut ca modă în Epoca Edo, fiind adusă de gheișe, curtezane și actori. Nu mulți știu că machiajul de acest tip avea la bază mercurul și plumbul.  Odată intrată în uzul clasei samurailor, clasa conducătoare de altfel, plumbul din organismul femeilor s-a transmis copiilor samurailor prin laptele matern. Claselor sociale de jos le fusese interzis să poarte machiaj.”

Haruki Murakami şi deszăpezirea culturală: “Ceea ce-i reuşeşte atât de bine lui Haruki Murakami este construirea efectului de straniu, de întrebare niciodată rostită până la capăt, punerea ca pe o scenă a unor personaje care, privite îndeaproape, au fiecare un însemn al nefirescului: simpla recepţioneră a hotelului Delfin, Yumishina, trăieşte experienţe din afara timpului său pe holurile clădirii, Yuki, fetiţa de treisprezece ani, uitată parcă într-o lume a adulţilor, citeşte însemnele întâmplărilor, creându-i tot felul de dezechilibre emoţionale şi chiar fizice, prietenul mamei, Dick North, poetul cu o singură mână, starul de cinema Gotanda, a cărui posibilă sinucidere explică o moarte precedentă. Peste înlănţuirea acestor întâlniri, pentru că fiecare personaj este legat, într-un fel sau altul, de celălalt, se mişcă un detectiv ale cărui abilităţi de cercetare sunt inutile în lumea stranie a lui Murakami, şi, la un alt nivel al realităţii, Omul Oaie, figură solitară, care pare a scrie destinul fiecăruia.”

Common Interpretation of Heisenberg’s Uncertainty Principle Is Proved False: “A. Steinberg of the University of Toronto in Canada and his team have performed measurements on photons (particles of light) and showed that the act of measuring can introduce less uncertainty than is required by Heisenberg’s principle. The total uncertainty of what can be known about the photon’s properties, however, remains above Heisenberg’s limit.

[…]Don’t get too excited: the uncertainty principle still stands, says Steinberg: “In the end, there’s no way you can know [both quantum states] accurately at the same time.” But the experiment shows that the act of measurement isn’t always what causes the uncertainty. “If there’s already a lot of uncertainty in the system, then there doesn’t need to be any noise from the measurement at all,” he says.”

Isaac Asimov și imortalitatea: “Every idea I’ve ever had I’ve written down. I won’t be gone – it will be there”

 

Cînd îi auzi pentru ce se sacrifică

… Toţi scrieţi, tuna şi fulgera în tot acest timp domnul Cambreleng. Toţi consideraţi că aveţi ceva de spus, în loc, mai degrabă, să încercaţi să fiţi fericiţi. Nici unul dintre voi nu s-a gîndit o singură secundă că viaţa ar putea să fie sacrificată şi vieţii, nu numai literaturii. Arătaţi-mi un singur om care să spună… mi-am sacrificat viaţa pentru viaţă. Nu, toţi se sacrifică pentru altceva decît pentru viaţă. Cînd îi auzi pentru ce se sacrifică îmi vine să-i omor.

Matei Vișniec, Sindromul de panică în Orașul Luminilor (2009), Polirom, 2012

Blog Walk (Mituri)

10 Stubborn Body Myths That Just Won’t Die, Debunked by Science: „Myth 1: Body Hair Grows Back Thicker When You Shave It

Myth 2: Calories Counting Is All That Matters for Weight Management

Myth 3: You Need Eight Hours of Sleep Per Day

Myth 4: Reading in Dim Light Ruins Your Eyes

Myth 5: Urinating on a Jellyfish Sting will Sooth the Pain

Myth 6: Your Slow Metabolism Makes You Fat

Myth 7: You’ll Catch a Cold from Cold (and Wet) Weather Conditions

Myth 8: More Heat Escapes Through Your Head

Myth 9: High Cholesterol Causes Heart Disease

Myth 10: It’s Dangerous to Wake a Sleepwalker”

Psychobabble: Polygraph lies: „So what of the responses that the polygraph measures? The idea that respiration, heart rate or blood pressure are reliable indicators of deception is almost entirely unfounded and in effect the Polygraph test is nothing more than a fancy stress test. It will tell you that if people are nervous or not but in the context of a police interrogation, a reasonably stressful event on it’s own, it’s unlikely that you can determine that this nervousness is caused by an attempt at deception. One of the main issues is that people’s physiological activity differs wildly – someone who sweats a lot is more likely to be branded a liar by a polygraph test.”

10 Stubborn Food Myths That Just Won’t Die, Debunked by Science: „Myth 1: Never Use Wooden Cutting Boards with Meat

Myth 2: Adding Salt to Water Changes the Boiling Point, Cooks Food Faster

Myth 3: Low Fat Foods Are Always Better For You

Myth 4: Dairy Is The Best Thing For Healthy Bones

Myth 5: Everyone Should Drink 64-Ounces or 8 Glasses of Water Every Day

Myth 6: High-Sodium Foods Taste Salty, So Avoid Salty Snacks

Myth 7: Eating Eggs Will Jack Up Your Cholesterol

Myth 8: Searing Meat Seals In Juices

Myth 9: Aluminum Foil and Cookware Is Linked to Alzheimer’s Disease

Myth 10: Don’t Eat After 6/7/8PM”

The Agreeable Power of Sugar: „New research confirms an old cliche: you are what you eat. A team of psychologists recently found that not only are sweets-lovers perceived as more agreeable, but they may actually be more agreeable”

The Black Keys – Lonely Boy

Nor de etichete