Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Archive for the ‘Pix’ Category

Ce vreau să citesc când citesc (o recenzie)

Se scrie despre cărți în diverse forme: unii sunt critici de meserie și publică în reviste din cele mai prestigioase la cele mai obscure, alții scriu la ei pe blog, unul dedicat sau nu în întregime cărților, unii lasă comentarii mai lungi sau mai scurte pe site-uri precum Goodreads, sau pe cele de unde își cumpără cărțile, gen Amazon sau Elefant sau Cărturești. Și mai există în fine și social media, Facebook, Twitter… Peste tot poți citi recomandări, comentarii, verdicte, recenzii (ultimul termen e poate un pic pretențios uneori, dar ce contează, n-aș vrea să intru într-o discuție despre ce este si ce nu este o recenzie…)

Dar deși se scrie despre cărți – și foarte bine că se scrie, în orice formă și în orice loc – mă întreb și cât se citește. Fiecare e liber să scrie ce vrea și cum poftește, dar din experiența mea, majoritatea recenziilor pe care le citesc nu reușesc să îmi răspundă la principala (uneori singura) întrebare pe care o am: merită să citesc această carte? Și atunci care e menirea lor?

Poate sunt singurul care are această curiozitate, poate cerințele mele sunt ridicole sau nerezonabile, probabil nu mă pricep și n-am habar, dar iată:

Ce vreau, și ce nu vreau să citesc într-o recenzie:

VREAU. Să aflu despre ce fel de carte este vorba. Ce gen și cum e scrisă. E un roman pentru adolescenți, de citit într-o după-amiază grăbită, un volum de eseuri scurte, unul de critică scrisă în termeni impenetrabili, o carte polițistă, un SF, un jurnal, sau un roman cu fraze lungi de 2-3 pagini, pentru care îți va trebui măcar timp și răbdare, dacă nu și tutun? E o carte lungă sau scurtă? Ușor de citit sau nu? De nelăsat din mână sau de cursă lungă? Realistă, fantastică, poetică, experimentală? Scrisă în jargon, înțesată de termeni livrești, din perspectiva unui copil, metaforică, ușoară, grea?

VREAU. Să știu subiectul cărții. În mare.

NU VREAU. Să îmi fie povestită. Desigur, câteva detalii despre subiect poate îmi vor trezi atenția și curiozitatea, dar nu am nevoie și nu vreau să citesc un întreg rezumat al cărții.

VREAU. Să știu dacă ție ți-a plăcut. Și, mai important, de ce.

NU VREAU. Să mi se dea un verdict tranșant, dar neexplicat. Fără justificări, fără un context, fără nuanțe.

NU VREAU. Să citesc „comentarii literare”. Sforăitoare, bombastice, psihanaliste, filozofice, aiuristice, sofisticate, școlărești, naive sau amuzante, de orice fel… nu, mulțumesc, n-am ce face cu ele.

VREAU. Să aflu mai multe din bucătăria internă a cărții, despre autor, despre contextul în care a fost scrisă, despre influențe, detalii surprinzătoare, repere de lectură.

NU VREAU. Să aflu mai multe despre cel care scrie decât despre carte. Nu mă deranjează dacă recenzia e scrisă într-o notă personală, dar nu vreau să se reducă la aceasta.

NU VREAU. Recenzia să fie o formă de răfuială cu altcineva (autor, editură, critic etc.). Sau de periere… O vreau sinceră.

VREAU. În concluzie, vreau ca recenzia să îmi spună destule despre carte pentru a îmi face o idee dacă merită sau nu să o citesc, iar dacă da, vreau să mă facă curios, să mă atragă și să mă convingă. Fiecare dintre noi are alte criterii de a aprecia o carte, are alte experiențe, citește altfel, caută altceva, e în altă stare de spirit, sau are alt timp la dispoziție. Fiecare lectură e unică și nu există garanții că ce ție îți place o să îmi placă și mie (sau invers). Suntem subiectivi chiar și atunci când încercăm să fim cât mai obiectivi. Știu asta, și tocmai de aceea mai mult decât nota pe care o dai unei cărți aștept de la tine indicii care să mi-o pună sau nu pe lista „de citit”…

E mult sau puțin?

Anunțuri

Semnal de alarmă, RAO, o editură țepară

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să aud povești urâte cu traducători neplătiți, chiar de edituri mari, pentru munca lor. Cazul Laurei Frunză și al editurii RAO e doar cel mai recent. Nedeia povestește pe scurt aici ce s-a întâmplat și îndeamnă la boicot la adresa editurii. Iar Dragoș vine cu propunerea ca traducătorii să se organizeze într-o asociație care să le apere drepturile și să le ofere asistență juridică.

Foamea comunistă, o strategie a FMI

O interesantă informație despre calculele cinice ale FMI în ’80 – o politică de constrângeri economice care să se răsfrângă dramatic în scăderea nivelului de trai și să scoată în cele din urmă românii în stradă. La război, fie el și rece, ca la război! Dar mi se pare trist că nu avem măcar istorici care să ne vorbească de trecut, dacă agenda publică a prezentului rămâne ancorată la intersecția dintre interesele unora și lipsa de profesionalism a altora.

Luna august, cu câteva secole în urmă

Credeam că nu mă mai poate mira nimic din idioțeniile pe care presa noastră le revarsă zilnic, dar – bănuiți deja – m-am înșelat. Citiți de aici introducerea la o „Analiză” marca HotNews.ro:

August reprezinta una dintre lunile cele mai dure in Rusia, crede analistul ING, Chris Wipher. In august 1998 Rusia a intrat in incapacitate de plata, iar cu cateva secole inainte s-a nascut Ivan cel Graoznic. (sic!)

Genial, fără doar și poate, atâta doar că nici următoarea frază nu e cu mult mai prejos:

Investitorii privesc intotdeauna cu oarecare incordare aproprierea acestei luni, cu toate ca evenimentele din aceasta luna nu au avut vreun efect pe piatele financiare.

Aferim!

„a avea un ideal înseamnă a avea o oglindă”

Greu pentru mine să înțeleg de ce toți comentatorii (cel puțin cei pe care i-am auzit eu, în frunte cu CTP și Rogozanu) s-au oprit la Narcis când au auzit de oglindă. Tudor Popescu e cel mai virulent:

„Cunoaşterea de sine se poate încerca nu privind o oglindă, ci o lumânare aprinsă, într-o cameră întunecată şi pustie, după ce te-ai ciocnit de viaţă. […] Ca reflexie fidelă a fiinţei tale materiale, doar că inversată optic, oglinda nu poate da seamă decât despre scopuri, nu despre idealuri. A năzui să mănânci pe săturate, să nu fii strivit şi să te acuplezi cu cât mai multe femele sunt şi scopurile unui şobolan adult. Ideal înseamnă să trăieşti sub semnul unei idei, ceva ce depăşeşte conturul fiinţei tale, condiţionările biologice şi contravine, de multe ori, scopurilor tale. Un şobolan cu ideal, dacă se trezeşte cu o bucată de salam căzută din cer la botul lui, nu se repede s-o înghită, deoarece nu a alergat pentru ea, nu a trecut prin primejdii, nu a visat-o îndeajuns înainte s-o vadă.”

Frumos spus și expresivă comparația. Justă observația. Atâta doar că – și e atât de semnificativ că cel în cauză e un „analist” politic –  citatul lui Nichita nu e „a avea o oglindă înseamnă a avea un ideal”. Ci, cum li se tot întâmplă unora, viceversa.

A avea un ideal nu înseamnă doar a avea un țel și un standard pe care să le declami, tablouri moarte numai bune de pus în ramă. Adevăratul ideal e cel căruia ești primul care se supune. Acesta este, sau trebuie să fie, sensul privirii în oglindă: o autojudecată, nu autodmirația.

Prea mulți din vorbitorii ăștia ai noștri buni la toate (fie că-i găsești la televizor, prin ziare, sau pe Internet) nu au decât exercițiul camerei întunecate și al lumânării aprinse. Când te uiți până la o obsesie la o flacără ajungi după aceea să o vezi peste tot, arsă pe retină și juxtapusă realității. Atunci e prea târziu și să te uiți în oglindă…

Cum se vând cărțile

Mi-au plăcut unele răspunsuri, lucide și de bun simț („Lansările sînt eficiente în măsura în care deviază de la tiparul obişnuit: doi plicticoşi spun trei cuvinte despre carte, într-o librărie în care sînt patru oameni rătăciţi.”), altele însă m-au făcut să râd cu lacrimi („campaniile de promovare funcţionează cam atît cît bănuiam că se va întîmpla atunci cînd am aprobat includerea unui anumit volum în oferta editurii” sau „Marketingului de carte din România îi lipseşte în primul rînd piaţa. O piaţă de carte. […]  Din fericire, editurile autohtone nu au oprelişti în a prelua titlurile de pe piaţa internaţională, au autori de succes români, există chiar cîteva lanţuri de librării. Cu cititorii şi canalele de comunicare stăm mai rău.”)

Altfel spus, rezultatele sunt exact cele pe care le bănuim (și le bănuiți), iar motivul e simplu: n-avem cititori.

Găsiți aici întrebările lui Marius Chivu și răspunsurile câtorva edituri.

PS: Nu înțeleg interogația sub semnul căreia e publicată ancheta. „Vânzare cu orice preț?” Suntem oameni de cultură, a vinde cărți e de fapt un pic sub nivelul nostru, nu?

Sfânta ignoranță

O carte interesantă prin subiect („adevăruri” pe care toată lumea le știe, dar care în fapt nu sunt deloc adevărate), dar pe care nu aș cumpăra-o niciodată luându-mă după prezentare: greșeli de traducere („Cameleonii pot să stea complet nemişcaţi câteva ore concomitent”, adică simultan?), greșeli de conținut (aceiași cameleoni „Nu-şi schimbă culoarea în funcţie de mediul înconjurător. Niciodată nu au făcut asta şi nu o vor face vreodată.” Aiurea! Chiar dacă e un rol secundar, toate speciile de cameleoni au capacitatea, mai mare sau mai mică, de a își schimba culorile pentru camuflaj; e drept, nu întotdeauna își dau la fel de tare interesul, în funcție și de acuitatea vizuală a potențialului prădător), greșeli de logică (un experiment făcut pe o singură persoană nu poate să dovedească nimic).

Dar la ce te poți aștepta de la A doua carte a ignoranței? (Sau de la prima?)

Nor de etichete