Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Edith Pearlman este o scriitoare americană de proză scurtă iar acest volum, publicat în 2011, reprezintă o selecție de texte deja publicate (prima jumătate) și noi (a doua jumătate). E o carte surprinzătoare și greu de recenzat pe scurt, în lectura căreia am intrat greu dar pe care am terminat-o cu un sentiment de regret și de respect.

A contribuit la prima reacție introducerea hiperbolică semnată de Ann Patchett. Ignorați-o, sau citiți-o dacă vreți ca o postfață. Altfel riscați să pățiți ce am pățit și eu, să începeți să citiți cartea cu un set de așteptări prea mari, iar primele povestiri să vă dezamăgească. Mai ales că selecția mi s-a părut ciudată: povestirile inedite mi s-au părut mai bune decât cele mai vechi, presupus selectate ca fiind cele mai reușite din volumele precedente.

Contribuie și stilul autoarei: fiecare povestire e o enigmă, niciodată nu știi, până la sfârșit, care e “povestea”, tâlcul. Nu există un fir roșu care să te ghideze, o progresie a acțiunii, indicii pe care să le culegi. Fără a fi prolixă, ba dimpotrivă, Edith Pearlman creează în fiecare povestire o lume în miniatură: personajele sale prind viață dintr-un amestec de detalii semnificative sau nu, episoade rememorate și interacțiuni – acțiunea în sine e secundară, cel puțin până la final. Uneori personajul principal se dovedește a fi unul introdus pe parcurs, nu cel cu care începe povestirea. Uneori sfârșitul rezolvă o enigmă, alteori lasă povestea în suspans. Uneori te obligă să reevaluezi tot ce ai citit până atunci – încet-încet asta devine o provocare.

Subiectele nu sunt spectaculoase – mici episoade familiale, poameni obișnuiți de multe ori plasați într-un mic orășel provincial, adesea din familii evreiești, uneori întâlnindu-se, uneori îndrăgostindu-se, uneori suferind, făcând alegeri tăcute, trăindu-și viața cu grație, dacă nu cu pasiune, îmbătrânind. Chiar și când personajele vin din medii mai înalte (miniștri, importanți oameni de afaceri), ele nu diferă cu nimic, accentul fiind pus pe viața lor intimă, nu pe imaginea publică.

binocular_vision

Edith Pearlman este o observatoare atentă, cu un ochi antrenat pentru detaliile semnificative, și de multe ori citești în paginile ei curiozitatea pe care i-o trezește o cultură străină, o încercare de a o înțelege, de a îi pune pe oamenii din altă parte într-o situație familiară și de a vedea dacă reacționează la fel cum ar face-o ea sau un vecin. Iar dacă reacția nu este cea așteptată, care ar putea fi resortul intim care o determină. La fel, tușele psihologice cu care lucrează sunt fine. Personal, n-am pus în schimb prea mare preț pe paginile dedicate identității evreiești din diaspora – prea multe, prea călduțe, prea plictistoare, prea grijulii să nu supere pe nimeni.

În concluzie, sunt câteva bijuterii în acest volum, pe care vă invit să le descoperiți. Dacă vă plictisiți ușor, începeți cu partea a doua a cărții și continuați doar dacă vă prinde.

Edith Pearlman, Binocular Vision: New and Selected Stories (2011), 3,5*/5

 

Au mai scris despre carte: Bookmunch / The Guardian / The New York Times

Nu știu cum au trăit alții această carte, eu am avut senzația că citesc ceva scris de Stephen King, nu de Chuck Palahniuk. O senzație de coșmar care se încâlcește tot mai mult și devine tot mai neguros, îndepărtându-se din ce în ce de granițele realului. Ca într-un coșmar – capcana închisă, sentimentul că nu poți evada, disperarea. Ca într-un coșmar – prezența invizibilului a Răului, pe care o ghicești, dar de care nu te poți feri. Ca într-un coșmar – tot (toți) ce te înconjoară se transformă într-o amenințare.

Ușor de dedus după titlu, romanul împrumută pe alocuri forma unui jurnal. Deși scris la persoana a 3-a e ușor de dedus că în spatele naratorului stă Misty, o chelneriță în restaurantul singurului hotel de pe insula Waytansea, al cărei soț e acum în comă într-un spital, după o încercare de sinucidere. Cu viața distrusă – soțul în comă, după o încercare nereușită de a se sinucide, visele de tinerețe de a deveni o pictoriță celebră spulberate, o soacră care îi face viața amară, o serie de procese care amenință să îi ia și ultimul bănuț – Misty caută în alcool suportul pentru a merge înainte, pentru a munci în continuare și a își întreține cumva fetița, a plăti spitalul și aparatele care îl țin pe Peter în viață.

Dar în ciuda acuzelor și a tonului violent, jurnalul pe care începe să îl țină nu e scris din ură față de Peter, ci din dragoste. Ajutată de un turist de-abia poposit pe insulă, ea descoperă o serie de mesaje violente pe care Peter le ascunsese în casele de vacanță la care lucrase. Sunt mesaje bolnave și avertismente pline de venin, împotriva soției sale, împotriva locuitorilor de pe insulă, împotriva turiștilor din ce în ce mai numeroși care poposesc aici. Iar ea le caută, una câte una, le citește și continuă să scrie în jurnal. Merge în urma lui și încearcă să înțeleagă unde a greșit, cum nu a bănuit nici un moment ruptura dintre ei. Suferă. Toți artiștii mari au avut nevoie de suferință pentru a-și realiza capodoperele. Toți s-au îmbolnăvit, au fost disperați, au trăit chinuri inimaginabile. Dar ea nu e un artist…

Acesta e punctul de la care pornește cartea. Dar cum ziceam, gradual coșmarul se îndepărtează de realitate. În el, insula, cândva bogată și retrasă, arată acum ca un animal pe moarte, cu toate familiile vechi rămase fără bani, cu toate clădirile vechi dărăpănându-se la o zi la alta, cu toate mașinile vechi tot mai ruginite, cu tot mai mulți turiști ca niște invadatori, cu tot mai multe mesaje de avertisment și toată lumea întorcându-se către Misty și cerându-i să-i salveze. Să picteze din nou. Să îi facă celebri. Și bogați.

Sfârșitul jurnalului va aduce cu el și dezlegarea misterului insulei și răspunsul la întrebarea unde s-a pierdut iubirea lui Peter către Misty.

Din păcate, în ciuda atmosferei pe care reușește să o creeze Palahniuk și a răsturnărilor de situație de la final, nu pot să îi dau cărții o notă prea mare. În primul rând pentru că finalul nu are nici un sens – disproporția e evidentă între rezultatul urmărit și mecanismul extrem de complicat pus în mișcare pentru a-l obține.

În al doilea rând, cartea e un ghiveci. Sunt aruncate în ea de-a valma, poate pentru a masca lipsa de sens a finalului, de toate: numele tuturor mușchilor feței, otrăvuri ascunse în vopsea, un mort care nu e mort, avertismente peste avertismente, pictat în transă, cercuri perfecte, sex care nu este ce pare a fi, sindromul Stendhal, camere care dispar, broșe fără valoare colecționate cu grijă și înfipte uneori direct în piele, case cărora li se dă foc,  un polițist care investighează grupările neo-naziste, agenții de publicitate, un jurnal, apoi alt jurnal. E prea mult, și, în prezența elementului supranatural, redundant și inutil.

Dacă mai adăugăm și repetițiile care ajung să fie obositoare, senzația e că Palahniuk a avut schițat scheletul cărții, dar i-a fost greu să găsească umplutură pentru ea. A scris-o chinuit și a încercat peste tot să supraliciteze. Inclusiv în epilogul cărții, unde mărturisește că nu el a scris cartea, ci a primit manuscrisul de la o femeie misterioasă…

Diary

Chuck Palahniuk, Diary (2003), 2,5*/5

Au mai scris despre carte: Ali Smith / Bogdan Nicolai / Inspectorul

Nu vă lăsați speriați de lungimea cărții lui Mo Yan, proaspăt câștigător al premiului Nobel pentru literatură. În ciuda numărului de pagini, a listei interminabile de personaje, a numelor ușor de confundat între ele și a acțiunii care se întinde pe nu mai puțin de 50 de ani din istoria agitată a Chinei, Obosit de viață, obosit de moarte  (inspirată traducerea titlului în română) e un roman greu de lăsat din mână și care se citește cu ușurință. Contribuie la asta “exotismul” decorului geografic și istoric (un sat din China între 1950 și 2000), elementele fantastice (principalul narator, un chiabur ucis de comuniști, se reîncarnează succesiv într-un măgar, un taur, un porc și un câine, fiind martor de fiecare dată la schimbările din sat și din familia sa), bogăția de conflicte și de întâmplări, umorul dintre rânduri, rapiditatea cu care schimbările istorice se oglindesc în carte ca niște frânturi neclare de imagine  surprinse în treacăt  pe fereastra unui tren de mare viteză.

Și chiar dacă numeroase voci din Occident s-au ridicat împotriva lui Mo Yan pe motiv că acesta nu ar fi suficient de critic cu regimul comunist și că opera lui nu e o continuă denunțare a crimelor, abuzurilor și ororilor (în genul lui Soljenițîn), pentru un român care îl citește întrebarea probabil e alta: cum de nu a fost cenzurată cartea? Pentru că fără a fi un rechizitoriu, conținutul carții nu e deloc confortabil la adresa Partidului. De la procesul colectivizării până la industrializarea forțată, de la marea foamete până la epurările din partid, de la răsturnarea ordinii sociale adusă de revoluția comunistă până la adâncirea și mai puternică a ingalităților dintre bogați și săraci o dată cu întoarcerea capitalismului, de la corupție la prostie și de la violență la cruzime, nimic nu e trecut sub tăcere.

Însă e adevărat, Life and Death… nu e un roman politic. E adevărat și că pentru personajele secundare ale cărții pare să funcționeze un misterios principiu “după plată și răsplată”. Partidul se curăță periodic, corupții ajung la închisoare, momentele istorice cele mai delicate sunt tratate oarecum superficial, în trecere. Dar probabil pentru cititorii chinezi aluziile sunt suficiente, iar pentru ceilalți ambiția scriitorului e tocmai cea de a nu fi un Soljenițîn. De altfel dacă există un tâlc al cărții acela este că trebuie să renunți la mânie pentru a putea trăi mai departe.

Două reproșuri mai am de făcut cărții, ambele mai importante din punctul meu de vedere. Primul ar fi că după prima jumătate a cărții acțiunea începe să lâncezească un pic și ritmul intern se pierde. Din această a doua jumătate o parte din pagini sunt parcă în plus; poate era nevoie de o foarfecă mai ascuțită aici în mâna scriitorului (sau de mai multă inspirație).  Iar al doilea e că i se dă prea multă atenție personajului Mo Yan, căci și acesta apare în carte, prezentat în bătaie de joc în fel  și chip. De la un moment dat însă această autoreferențialitate irevențioasă devine obositoare și forțată. Desigur, e posibil ca asta să aibă o legătură directă cu răspunsul la întrebarea pusă de mine mai sus (referitoare la cenzură). Dar tot un punct slab al cărții rămâne.

N-am putut citi acest roman fără să nu mă gândesc la Marin Preda și la obsesia făcută de el pentru destinul țăranului, al nostru și de pretutindeni. Cred că i-ar fi plăcut cartea. Îmi aduc însă aminte și de povestea amară pe care o spunea despre un coleg de clasă care avea harul invenției, care lui îi lipsea și pe care nu-l înțelegea. Mo Yan reușește să îmbine observația cu imaginația. Și reușește să scrie nu cu detașare, ironia nu e o mască atât de bună, dar nici cu mânie. Vă invit să îi citiți cartea, sunt sigur că nu o să regretați.

 

Mo Yan, Life and Death are Wearing Me Out (2006), ed. Arcade Publishing, 2008, trad. Howard Goldblatt, 4*/5

Au mai scris despre carte: filme-carti / The New York Times / The Independent

PS: Am găsit la Liternet câteva pagini din traducerea în română a cărții. Nu știu dacă e varianta finală, însă cât am citit mi s-a părut dezamăgitoare. Dacă puteți căutați varianta în engleză.

 

No fluidity

I won’t make it, I won’t be able to do it, I’m playing the wrong roles, I’m overreaching, I’m faking, I have no idea even of how to do the first line. And meanwhile he tried to occupy the hours doing a hundred seemingly necessary things to prepare: I have to look at this speech again, I have to rest, I have to exercise, I have to look at that speech again, and by the time he got to the theater he was exhausted. And dreading going out there. He would hear the cue coming closer and closer and know that he couldn’t do it. He waited for the freedom to begin and the moment to become real, he waited to forget who he was and to become the person doing it, but instead he was standing there, completely empty, doing the kind of acting you do when you don’t know what you are doing. He could not give and he could not withhold; he had no fluidity and he had no reserve. Acting became a night-after-night exercise in trying to get away with something.

Philip Roth, The Humbling (2009), p. 3

Nu vă recomand această carte dacă sunteți ca mine și vă îngrozesc ochelarii de cal, realitatea paralelă și retorica agresivă a Tea Party-ului american (v-aș recomanda în schimb cu căldură serialul Newsroom). Aparent nu există nici o legătură între romanul lui Mary Doria Russell, publicat în 1996, și mișcarea politică de dreapta de mult mai târziu, mai puțin aceeași atitudine condescendentă față de realitatea de bun simț și aceeași retorică mistificatoare, neașteptată de la un doctor în antropologie.

Cu atât mai frustrant asta cu cât Pasărea Domnului (cum a fost ea tradusă în română) e o carte lungă și care începe foarte promițător (până ajungi la părțile incriminabile ai trecut binișor de jumătate și îți vine greu să o lași baltă). Singurul supraviețuitor al primei întâlniri dintre oameni și o civilizație extraterestră, un călugăr iezuit, e adus înapoi pe Pământ mai mult mort decât viu. În fața unor acuzații foarte grave dar neexplicate cititorului începe un lung interogatoriu, intercalat în carte cu rememorarea vieții tuturor membrilor expediției, până la plecarea la bordul unui meteorit către planeta indepărtată de pe care fusese recepționată o muzică stranie.

Mai bine de trei sferturi de carte e dedicată acestor personaje și vieții lor pe Pământ și e și partea cea mai reușită a cărții, chit că personajele sunt romantizate, iar în unul din ele o veți ghici ușor chiar pe Mary Doria Russell, servind în egală măsură mese fabuloase și sfaturi înțelepte celor din jur. Apoi începe partea SF, și lucrurile o iau cu totul pe arătură. Nu merită să intru în amănunte, dar ignorați pentru o clipă tot ce știți despre violența și abuzurile care au însoțit colonizarea Americii sau a Africii, sub justificarea “sălbăticiei” populațiilor aborigene și a necesității salvării sufletelor lor, și puneți-vă în schimb în locul unor iezuiți de bună credință și naivi care ajung pe o altă planetă cum ar merge la picnic, cu singura intenția de a le învăța limba “sălbaticilor” și a le fi prieteni.

Faptul că se ajunge la sex anal n-ar trebui să vă mire câtuși de puțin, doar se știe de ce reputație se bucură preoții catolici…

Concluzia mea: dacă vă place SF-ul stați deoparte, dacă vreți o carte despre relații interumane, alegeri și sentimente căutați un alt autor.

the sparrow

Mary Doria Russell, The Sparrow (1996), 3*/5

Au mai scris despre carte: Liviu Radu / Cititor SF /

A venit vara și iată un roman polițist care poate merge ca lectură de plajă: nepretențios dar alert, cu personaje simpatice vorbind într-un argou colorat, ceva inspirație din ziarele londoneze și un titlu care rezumă perfect modul în care îi privește Ben Coulter pe micii traficanți de droguri în mijlocul cărora are loc acțiunea.

Poisoned saints

E, dacă vreți ca un film de Guy Ritchie povestit cu minuțiozitate dar lipsit de umor și impermeabil la ironie, și cu o viteză în minus la capitolul acțiune. Nu vă așteptați la o intrigă cu adevărat polițistă, în schimb o să aveți parte de dragoste fulgerătoare de la prima partidă de sex, multe droguri, mafioți de mâna a doua care se dovedesc niște romantici incurabili, povești zguduitoare de destin, coincidențe incredibile, ceva karmă negativă și un final în care, citez:

“The future was definitely looking up for Jack. He would stick with it, and go wherever it took him, utterly convinced that wherever it was it would be good. He had been good in his mind, he had fought on the right side of the law, unlike Charlie or Frosty or the Dunns, or the now scarred for life Che or the still missing Billy. And so had Jenny. They deserved each other and their happiness together, as a reward.”

Dacă n-ați ghicit, Jack e polițistul, Jenny e subalterna lui sexy, iar ceilalți sunt traficanții de droguri. Faptul că Jack ascunde dovezile pe care nu și le poate explica (să fim blânzi cu el, cazul e de fapt nerezolvabil) și trimite un om la închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o ține doar de ironia sorții și de teza subînțeleasă a cărții: îngerii otrăviți ai lui Ben Coulter sunt victime ale unui destin pe care au prea puține șanse să-l schimbe.

Ben Coulter, Poisoned Saints (2013), 2,5*/5

Tot ce face lumea în general e atît de -nu ştiu cum -, nu neapărat rău, nici măcar nedemn, nici măcar stupid. Doar că-i ceva atît de neînsemnat şi de lipsit de sens şi de întristător. Dar partea cea mai gravă e că, dacă te apuci să duci o viaţă boemă sau să faci alte năzbîtii de felul ăsta, te trezeşti că eşti la fel de conformist ca toată lumea, numai că-n alt sens.

J.D. Salinger, Franny și Zooey (1961), ed. Polirom, 2002

Pe Goodreads romanul de debut al americancei Helene Wecker e încadrat de majoritatea utilizatorilor la categoriile Fantasy, Mythology sau Magical Realism, iar recenziile sunt elogioase. Curiozitatea mi-a fost trezită de una din aceste recenzii, dar surpriză, pe măsură ce înaintam în carte aceasta se metamorfoza tot mai mult într-un roman sentimental oarecum banal, o poveste de dragoste foarte elastică, presărată cu diverse aventuri (majoritatea prozaice) dar construită pe o schemă previzibilă și cedând adesea lungi pagini descrierii unor momente probabil emoționante și relevante mai degrabă pentru foarte tinerele cititoare (străinul misterios și curajos ce escaladează balconul unei fecioare, seducând-o, căsătorii aranjate de familie, sarcini nedorite și ținute secrete, primul dans, primul flirt, certurile un el și o ea atât de diferiți, dar inevitabil atrași unul de altul, seducătorul indiferent care își iubește mai mult decât orice libertatea, dar care inevitabil, la sfârșit… în fine, nu vreau să vă dezvălui totul, dar probabil bănuiți care ar putea fi deznodământul acestei anumite povești).

E drept, povestea de dragoste e între două personaje la rândul lor de basm (el un Djinn, ea un Golem), din două culturi diferite (cea arabă și cea evreiască), care se întâlnesc în lumea pestriță și săracă a imigranților veniți în New York în căutarea fericirii (acțiunea are loc în anul 1899). Și fiecare dintre cei doi eroi are în spate nu doar caracteristicile speciilor din care fac parte (el ființă de foc, ea ființă de lut), ci și o istorie personală complicată și plină de amenințări pentru viitor. E o carte care se citește cu ușurință și chiar dacă acțiunea uneori trenează interesul îți este stimulat suficient ca să duci lectura până la capăt. Nu vă așteptați însă la mai mult de la acest roman: toate aluziile la realism magic, Literatură scrisă cu majusculă sau substrat filozofic profund sunt, ei bine, exagerate.

The Golem

Helene Wecker, The Golem and the Jinni (2013), 3*/5

Au mai scris despre carte: The New York Times / Blogcritics

Zooey tăcu. Se uită lung la poziţia în care stătea Franny, prăbuşită cu faţa-n jos pe canapea, şi auzi acum, poate pentru prima oară, singurele sunete înăbuşite – nişte icnete de durere – ce-i ieşeau de pe buze. Într-o clipă, se făcu palid la faţă – palid de îngrijorare din cauza stării lui Franny, dar, pare-se, şi din sentimentul eşecului care umpluse deodată încăperea cu izul lui întotdeauna dezgustător. Obrazul său palid era însă de un alb ciudat, pur – adică neamestecat cu verdele şi galbenul vinovăţiei şi al remuşcării. Paloarea lui semăna foarte bine cu aceea a oricărui băieţaş înnebunit după animale, după absolut toate animalele, şi care tocmai a văzut expresia de pe chipul surorii lui preferate, iubitoare de iepuraşi, în momentul cînd a deschis cutia cu cadoul pe care i l-a făcut de ziua ei – un pui de cobră recent capturat, cu o fundă roşie legată cu stîngăcie în jurul gîtului.

J.D. Salinger, Franny și Zooey (1961), ed. Polirom, 2002

Nu există decît o singură definiţie bună a lui Dumnezeu: libertatea care îngăduie altor libertăţi să existe. Iar eu trebuie să mă supun acestei definiţii.

John Fowles, Iubita locotenentului francez (1969), ed. Polirom, 2011, p. 130

Nor de etichete