Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘a scrie’

Ce vreau să citesc când citesc (o recenzie)

Se scrie despre cărți în diverse forme: unii sunt critici de meserie și publică în reviste din cele mai prestigioase la cele mai obscure, alții scriu la ei pe blog, unul dedicat sau nu în întregime cărților, unii lasă comentarii mai lungi sau mai scurte pe site-uri precum Goodreads, sau pe cele de unde își cumpără cărțile, gen Amazon sau Elefant sau Cărturești. Și mai există în fine și social media, Facebook, Twitter… Peste tot poți citi recomandări, comentarii, verdicte, recenzii (ultimul termen e poate un pic pretențios uneori, dar ce contează, n-aș vrea să intru într-o discuție despre ce este si ce nu este o recenzie…)

Dar deși se scrie despre cărți – și foarte bine că se scrie, în orice formă și în orice loc – mă întreb și cât se citește. Fiecare e liber să scrie ce vrea și cum poftește, dar din experiența mea, majoritatea recenziilor pe care le citesc nu reușesc să îmi răspundă la principala (uneori singura) întrebare pe care o am: merită să citesc această carte? Și atunci care e menirea lor?

Poate sunt singurul care are această curiozitate, poate cerințele mele sunt ridicole sau nerezonabile, probabil nu mă pricep și n-am habar, dar iată:

Ce vreau, și ce nu vreau să citesc într-o recenzie:

VREAU. Să aflu despre ce fel de carte este vorba. Ce gen și cum e scrisă. E un roman pentru adolescenți, de citit într-o după-amiază grăbită, un volum de eseuri scurte, unul de critică scrisă în termeni impenetrabili, o carte polițistă, un SF, un jurnal, sau un roman cu fraze lungi de 2-3 pagini, pentru care îți va trebui măcar timp și răbdare, dacă nu și tutun? E o carte lungă sau scurtă? Ușor de citit sau nu? De nelăsat din mână sau de cursă lungă? Realistă, fantastică, poetică, experimentală? Scrisă în jargon, înțesată de termeni livrești, din perspectiva unui copil, metaforică, ușoară, grea?

VREAU. Să știu subiectul cărții. În mare.

NU VREAU. Să îmi fie povestită. Desigur, câteva detalii despre subiect poate îmi vor trezi atenția și curiozitatea, dar nu am nevoie și nu vreau să citesc un întreg rezumat al cărții.

VREAU. Să știu dacă ție ți-a plăcut. Și, mai important, de ce.

NU VREAU. Să mi se dea un verdict tranșant, dar neexplicat. Fără justificări, fără un context, fără nuanțe.

NU VREAU. Să citesc „comentarii literare”. Sforăitoare, bombastice, psihanaliste, filozofice, aiuristice, sofisticate, școlărești, naive sau amuzante, de orice fel… nu, mulțumesc, n-am ce face cu ele.

VREAU. Să aflu mai multe din bucătăria internă a cărții, despre autor, despre contextul în care a fost scrisă, despre influențe, detalii surprinzătoare, repere de lectură.

NU VREAU. Să aflu mai multe despre cel care scrie decât despre carte. Nu mă deranjează dacă recenzia e scrisă într-o notă personală, dar nu vreau să se reducă la aceasta.

NU VREAU. Recenzia să fie o formă de răfuială cu altcineva (autor, editură, critic etc.). Sau de periere… O vreau sinceră.

VREAU. În concluzie, vreau ca recenzia să îmi spună destule despre carte pentru a îmi face o idee dacă merită sau nu să o citesc, iar dacă da, vreau să mă facă curios, să mă atragă și să mă convingă. Fiecare dintre noi are alte criterii de a aprecia o carte, are alte experiențe, citește altfel, caută altceva, e în altă stare de spirit, sau are alt timp la dispoziție. Fiecare lectură e unică și nu există garanții că ce ție îți place o să îmi placă și mie (sau invers). Suntem subiectivi chiar și atunci când încercăm să fim cât mai obiectivi. Știu asta, și tocmai de aceea mai mult decât nota pe care o dai unei cărți aștept de la tine indicii care să mi-o pună sau nu pe lista „de citit”…

E mult sau puțin?

Anunțuri

Cele patru căi spre marea literatură

Ce distinge un roman bun de unul genial?

In the days of my youth, when I first took cognizance of… no, not books really, but rather what is called literature, I desperately wanted to know what set the great novels apart from the merely good. I paid the closest attention to professors, editors, theorists and other arbiters of taste, trying to figure out what made them attack certain works, praise others, and raise a cherished few to the status of modern masterpieces.

[…]

After long consideration and intense observation, I determined that there were four ways—and only four ways—that a contemporary novel could earn adulation from the literary establishment at that particular juncture in history. First, the novel could make its mark for its experimental excesses, and, in this case, the more difficult and insufferable the reader found the work, the more likely that it was a masterpiece. Second, the novelist could earn acclaim for a work, or even an entire oeuvre, by leading a lifestyle that was sufficiently bohemian, drug and alcohol ravaged or otherwise transgressive — think of Norman Mailer stabbing his wife, Ken Kesey ingesting massive quantities of LSD, etc. Third, a novelist could hit it out of the park by addressing a pressing social issue, employing fiction as a tool of advocacy for some righteous cause — a good book was a book that did good. Finally, if all else failed, a writer could take the path of Portnoy’s Complaint, Lolita and Updike’s collected works by mixing in dizzying doses of sex, preferably excluding the standard missionary position between husband and wife, and ideally leading to a book burning, obscenity charges from a D.A. in a southern state or, at a minimum, outraged parents demanding a novel’s removal from a school library.

Those were the four recipes. No others existed, as far as I could see. And if following them was still no guarantee of literary acclaim, certainly ignoring all four of them was a sure predictor of perdition. You took your pick, and made your best play. Then waited for the reviews to come in.

Ted Gioia pe The New Canon

Influențe literare

Din Longshot Magazine:

Arhitecți și grădinari

„I think there are two types of writers, the architects and the gardeners. The architects plan everything ahead of time, like an architect building a house. They know how many rooms are going to be in the house, what kind of roof they’re going to have, where the wires are going to run, what kind of plumbing there’s going to be. They have the whole thing designed and blueprinted out before they even nail the first board up. The gardeners dig a hole, drop in a seed and water it. They kind of know what seed it is, they know if planted a fantasy seed or mystery seed or whatever. But as the plant comes up and they water it, they don’t know how many branches it’s going to have, they find out as it grows. And I’m much more a gardener than an architect.”

George R. R. Martin, aici

P.S. 12 iulie e data lansării noului volum din Cântec de gheață și foc

Bad sex

Există un premiu literar mai puțin obișnuit, care se acordă anual  în Marea Britanie (din 1993 deja) pentru “rude, tasteless, and often perfunctory use of redundant passages of sexual description in contemporary novels” – Bad Sex in Fiction Award. Câștigătorul de anul acesta? Rowan Somerville, pentru scenele din romanul “The Shape of Her” (iată și o mostră: “like a lepidopterist mounting a tough-skinned insect with a too blunt pin he screwed himself into her„).

La noi, acordarea unui astfel de premiu ar fi o adevărată provocare; nu pentru scriitori, nu pentru public, ci pentru juriu – cât de elastic poți trage de criteriile simple de mai sus pentru a diferenția axiologic mult prea bogatul (cantitativ) material literar pe care îl oferă autorii noștri? E o boală pe care mi-e greu să o înțeleg: toți par să fie convinși că cititorul lor e pudibond și neacomodat cu limbajul fără perdea; pasul doi, toți simt nevoia să îl reeduce cu forța pe respectivul cititor, oferindu-i cu o frecvență alarmantă mostre de sex necenzurat, grobian și crud. Bifele obligatorii nu rimează însă nici cu originalitatea literară, nici cu necesitatea internă a narațiunii. “Curajul” ca normă nu mai este curaj, iar când realitatea cotidiană îi face cu succes concurență cred că vorbim pur și simplu de mediocritate.

Să fie cauza în școala românească, în convenționalismul cu care e predată literatura română, în revolta unora față de o “critică literară” care își maschează sterilitatea în spatele unor construcții de cuvinte, goale de sens?

Poate. Dar cum poți justifica alegerea unei mediocrități în defavoarea alteia?

Delfini si plancton

Initial scrisesem „Balene si plancton”, insa n-as fi repectat lantul trofic. Balena e mai degraba cititorul consumatorul.

Înainte, selecţia era, prin natura lucrurilor, mai severă. Ca să ajungi să difuzezi ceea ce scriai către o masă mai mare de oameni, trebuia să treci prin nişte filtre.

Acum, această nonşalanţă a exprimării de sine, în care oricine se crede nu numai îndreptăţit, dar şi înzestrat să comunice cu restul lumii, are partea ei de candoare. Toţi vorbesc cu toţi, toţi au opinii, toţi se exprimă. Dar există şi un risc de disoluţie.

Dacă toţi au opinii, dacă toţi se exprimă, începem să plutim într-un fel de plancton publicistic, în care profesioniştii sunt şi ei un capitolaş mic, iar ceilalţi îşi exercită pofta de a scrie într-un fel dezorganizat, arbitrar, la limita jocului privat. Or, scrisul e o chestiune foarte serioasă.

Andrei Plesu, interviu pentru ziarul Gandul

Si inca:

[…] nu poţi recomanda o carte decât unui anumit cititor. Nu poţi să spui: «Citiţi toţi cartea cutare». Eu cred că recomandările de lectură nu se pot da decât unor oameni pe care îi cunoşti.

A scrie inseamna a te citi

Despre sensul unui jurnal:
Traim pe banda rulanta si nu exista nici o speranta ca ne-am ajunge din urma pe noi insine si ca am putea corecta vreo clipa din viata noastra. Suntem in egala masura atunci, chiar daca ne dezicem de el, si acum –
Timpul nu ne transforma.
El ne dezvolta doar.
[…] de fapt, nu suntem noi cei ce scriem; noi suntem cei scrisi. A scrie inseamna a te citi pe tine.

Max Frisch, Jurnal

Nor de etichete