Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘a trăi’

Not in years

He says, “You are very brave.” She lowers the bucket. “What is your name?” He tells her. She says, “When I lost my sight, Werner, people said I was brave. When my father left, people said I was brave. But it is not bravery; I have no choice. I wake up and live my life. Don’t you do the same?” He says, “Not in years.”

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 394

Anunțuri

The Eagle Tree – într-o pădure nimeni nu e niciodată singur

Am citit recent un articol în The Guardian în care autorul, o tânără cu autism, se plângea de cât deprimante sunt pentru ea cărțile în care sunt descriși copii autiști. Pentru că, citind despre problemele din jurul unui copil cu autism, ea simte că acesta e de fapt mesajul care îi este transmis, că ea însăși e o problemă și că „nimeni nu o va iubi niciodată”. Și pentru că personajul descris de aceste cărți este de obicei un băiat, iar fetele cu autism – știați? – sunt de fapt foarte diferite de băieții cu autism.

Oricâtă simpatie aș avea pentru oricine în situația ei, felul acesta de a privi lucrurile mi se pare greșit. Dragostea nu o primești din cărți, ochelarii de soare roz nu sunt teribili de folositori când vrei ca ceea ce scrii să aibă impact, iar miza unei cărți bune e mai importantă decât a te simți bine citind-o… Dar mi s-a părut interesant și mi-a dat de gândit, mai ales că tocmai începusem la rândul meu să citesc un roman în care personajul principal era un băiețel cu autism și eram curios să văd dacă voi rezona cu ceva din cele descrise de ea.

29482259

The Eagle Tree, publicată recent anul acesta, e o carte nu doar despre autism, ci și despre ecologie – despre încălzirea globală și felul în care acțiunile oamenilor distrug echilibre de mii și milioane de ani din natură, determinând modificări atât de dramatice și de rapide încât majoritatea speciilor de animale sau de plante nu au timp să se adapteze. Și cum moartea acestora ne afectează și pe noi, oamenii.

Pe scurt:

Povestită chiar prin ochii lui, The Eagle Tree e povestea lui March Wong, un băiat de 14 ani îndrăgostit și obsedat de copaci. Nu doar că știe totul despre ei, de la compoziție chimică, diversele procese biologice, fizice, identificarea speciilor și istoria lor – credeți-mă, băiatul e o adevărată enciclopedie! -, dar plăcerea lui cea mai mare este să se și cațăre în ei. În fiecare zi se cațără în cel puțin trei copaci diferiți, iar într-o zi descoperă într-un colț de pădure un copac uriaș și bătrân, poreclit de localnici Copacul Vulturilor. Din acel moment, tot ce își dorește e să se cațere în Copacul Vulturilor, însă mama lui îi cere să îi promită că nu o va face fără permisiune, cel puțin nu până nu împlinește 18 ani.

March acceptă, gândindu-se că va obțiune permisiunea mamei mult mai devreme. Însă, nu la mult timp după, problema lui devine mult mai gravă: acel colț de pădure e în proprietate privată, iar proprietarul vrea să o taie. Pentru a îl opri, March învață că nu o poate face singur, ci că trebuie să ceară ajutorul altor oameni, trebuie să le vorbească, trebuie să îi asculte, trebuie să își facă prieteni, trebuie să își învingă fricile… Lecția cea mai importantă este că, la fel ca într-o pădure, oamenii sunt interdependenți.

Nu e lucru ușor să scrii o carte din perspectiva unui copil, cu atât mai mult a unui copil autist, și să o faci și credibil, și interesant, și cu sensibilitate, și cu umor, și ușor de înțeles, și exact (da, până și diferența aceea dintre băieții și fetele cu autism există undeva în carte). Ned Hayes reușește să o facă cu brio. Pas cu pas, cartea sa îți descoperă cum o pasiune aparent aleatoare poate să te ancoreze într-o realitate care îți era până atunci străină. E o poveste frumoasă, o lectură plăcută și o fereastră unică spre ceea ce se poate ascunde în mintea și comportamentul unui copil care are nevoie de mai multă răbdare și înțelegere decât majoritatea. O recomand oricui!

Ned Hayes, The Eagle Tree (2016), Little A, 2016, 4*/5

 

Blog Walk (Mituri)

10 Stubborn Body Myths That Just Won’t Die, Debunked by Science: „Myth 1: Body Hair Grows Back Thicker When You Shave It

Myth 2: Calories Counting Is All That Matters for Weight Management

Myth 3: You Need Eight Hours of Sleep Per Day

Myth 4: Reading in Dim Light Ruins Your Eyes

Myth 5: Urinating on a Jellyfish Sting will Sooth the Pain

Myth 6: Your Slow Metabolism Makes You Fat

Myth 7: You’ll Catch a Cold from Cold (and Wet) Weather Conditions

Myth 8: More Heat Escapes Through Your Head

Myth 9: High Cholesterol Causes Heart Disease

Myth 10: It’s Dangerous to Wake a Sleepwalker”

Psychobabble: Polygraph lies: „So what of the responses that the polygraph measures? The idea that respiration, heart rate or blood pressure are reliable indicators of deception is almost entirely unfounded and in effect the Polygraph test is nothing more than a fancy stress test. It will tell you that if people are nervous or not but in the context of a police interrogation, a reasonably stressful event on it’s own, it’s unlikely that you can determine that this nervousness is caused by an attempt at deception. One of the main issues is that people’s physiological activity differs wildly – someone who sweats a lot is more likely to be branded a liar by a polygraph test.”

10 Stubborn Food Myths That Just Won’t Die, Debunked by Science: „Myth 1: Never Use Wooden Cutting Boards with Meat

Myth 2: Adding Salt to Water Changes the Boiling Point, Cooks Food Faster

Myth 3: Low Fat Foods Are Always Better For You

Myth 4: Dairy Is The Best Thing For Healthy Bones

Myth 5: Everyone Should Drink 64-Ounces or 8 Glasses of Water Every Day

Myth 6: High-Sodium Foods Taste Salty, So Avoid Salty Snacks

Myth 7: Eating Eggs Will Jack Up Your Cholesterol

Myth 8: Searing Meat Seals In Juices

Myth 9: Aluminum Foil and Cookware Is Linked to Alzheimer’s Disease

Myth 10: Don’t Eat After 6/7/8PM”

The Agreeable Power of Sugar: „New research confirms an old cliche: you are what you eat. A team of psychologists recently found that not only are sweets-lovers perceived as more agreeable, but they may actually be more agreeable”

La masă – experiențe

Un articol al lui Gabriel Liiceanu pe care l-am citit recent, despre două experiențe culinare situate la poli opuși, una în România comunistă, a lipsurilor, și cealaltă în Occidentul bogat. Savuros. 🙂

Extremele culinare ale vieţii – frugalitatea şi desfrîul

Paradigme educaționale

Via Freakonomics, am dat de un studiu interesant care corelează tipul de educație predominant într-o țară (educație pe verticală sau pe orizontală) cu implicarea civică ulterioară a studenților, nivelul de încredere și de cooperare și… eficiența guvernelor. Interesant.

Educația pe verticală – predomină la noi – pune accentul pe profesorul care predă, în timp ce cea pe orizontală – la mare preț în țările nordice și SUA – se bazează pe munca în echipă a elevilor.

The correlation between [teaching] Gap and trust is strongly negative; almost one-third of the cross-country variation in trust is explained by the variation in teaching practices. Scandinavian countries (with the exception of Finland), and to a lesser extent Anglo-Saxon countries, combine both a fairly high level of trust and teaching practices tilted toward horizontal rather than vertical. In contrast, most Mediterranean (Turkey, France and Greece in the first place) and East European countries are characterized by teaching practices biased toward the vertical and low levels of trust. The big outliers are Japan and Ireland, which tilt toward vertical teaching practices but have high trust.

[…]

…government effectiveness is lower in countries where vertical teaching predominates. The correlation patterns are statistically significant and economically sizeable. Vertical teaching alone can explain 18.3 percent of the cross-country variation in government effectiveness.

Scopul vieții e de a ne pregăti pentru moarte

Sometimes I think the purpose of life is to reconcile us to its eventual loss by wearing us down, by proving, however long it takes, that life isn’t all it’s cracked up to be.

Julian Barnes, The Sense of an Ending, 2011

Apple Hill vs Dealul Merilor

Lecție englezească despre dragostea de România:

Şi-a cumpărat câteva hectare de teren şi a început să le lucreze. Ară, seamănă, prăşeşte, coseşte fânul, dă de mâncare la animale, mulge caprele, culege fructe, găteşte, pune murături şi îi ajută şi pe vecini. Aşa a pornit ideea de a-i angrena şi pe alţii în viaţa adevărată de la ţară. A început să facă lobby pe site-urile de specialitate care încurajează munca voluntară în comunităţile rurale din străinătate şi au început să apară primii doritori.

Anual trec pe la Idicel aproape 100 de străini care muncesc pe pământul lui şi îi ajută pe săteni. Primesc, în schimb, un loc de cazare autentic şi mâncare ecologică, pe care ei înşişi şi-o prepară. „Văd astfel ceva ce altfel nu au nicio şansă să vadă. Au şi o experienţă mai deosebită decât dacă s-ar fi dus în vacanţă. Iarna e şi mai frumos, avem linişte peste tot şi, în afară de lupi, cine să umble la pădure? Lucru este şi iarna, tăiat lemne, pui deoparte să se usuce până la iarna ce vine”.

Nor de etichete