Mr. Peanut

Nu sunt sigur ce anume se învață în State la cursurile de “creative writing”, însă probabil e vorba mai mult de “practical” decât de “creative”. Cum să creezi personaje, cum să eviți capcanele cele mai evidente, cum să faci acțiunea să curgă, cum să prinzi de la început atenția cititorului, cum să schițezi plot-ul romanului. Și foarte probabil se fac multe cursuri de deconstrucție pe alte cărți pentru a găsi rețetele altora.

Și Adam Ross cu siguranță nu a lipsit de la partea aceasta a cursurilor. A lucrat mulți ani la primul său roman și a avut grijă să arunce în el tot ceea ce i s-a părut interesant: ficțiune în interiorul ficțiunii, intervievatorul care devine intervievat, ficțiunea care devine realitate (și invers), paradoxurile geometrice ale lui M. C. Escher, Alfred Hitchcock, autoreferențialitate, fascinația pentru disfuncțional, jocuri video, disoluția relației de cuplu, femeile sunt de pe Venus, bărbații de pe Marte, intrigi polițiste, senzaționala poveste (adevărată) a unui doctor acuzat în 1954 că și-a ucis nevasta.

Pe scurt:

David Pepin scrie pe ascuns și își imaginează moartea soției sale, Alice. Uneori e vorba de un accident, alteori el e cel care o ucide. Apoi într-o zi intră în casă și o găsește pe moarte, în bucătărie – are gura plină de alune, la care este violent alergică. Încearcă să o salveze, însă nu reușește. Iar polițiștii par mai degrabă înclinați să îl acuze pe el de crimă, decât să creadă în varianta sinuciderii.

Cele două fațete ale lui David – cea de suspect de crimă și cea de soț care oscilează până la epuizare între dragoste și ură față de soția sa – își găsesc corespondența perfectă în trecutul celor doi polițiști care anchetează cazul: Sam Sheppard și respectiv Ward Hastroll.

Unul a făcut pușcărie pentru aceeași acuzație, altul a trecut el însuși printr-un lung calvar în căsnicie.

Și mai există o pereche de personaje care apar în carte, mai distante și mai misterioase, cumva opuse: Mobius, un ucigaș plătit, pe care David îl angajează, iar apoi nu mai reușește să îl oprească, și Nathan Harold, un profesionist care încearcă să îi ajute pe tinerii soți Pepin să își revină după o experiență traumatizantă – un avort spontan, în avionul ce îi ducea către o vacanță în Hawaii.

La aceleași cursuri cred că te învață că oricât de simplă sau de complicată e rețeta, trebuie să încerci să o ascunzi de cititor, în spatele poveștii.

Nu e amuzant dacă ești transparent în tot ce încerci să faci. Nu e amuzant dacă agăți peste tot pe pereți desenele lui Escher, pentru a explica structura în spirală a cărții pe care o scrii. Nu e amuzant dacă începi o poveste despre un bărbat care nu se mai înțelege cu nevasta sa și nu mai reușesc să comunice, pentru ca apoi să începi una identică și apoi încă una. Nu e amuzant când coincidențele sunt incredibile, sau când unul dintre firele secundare se prelungește la nesfârșit doar ca autorul să poată veni cu propria interpretare a unui caz de crimă pe vremuri celebru, însă fără nici o legătură cu acțiunea cărții.

Păcat, pentru că în părțile ei cele mai bune Mr. Peanut are nerv și te prinde. Păcat, pentru că investigația psihologică în mecanismele relației dintre dragoste și violență în cuplu este extraordinar de intensă, obsedantă. Șocantă și originală. Romanul se fâsâie doar atunci când se vrea polițist (și postmodern).

Adam Ross, Mr. Peanut (2010)