Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘bibliotecă’

To guess nothing of blindness

To shut your eyes is to guess nothing of blindness. Beneath your world of skies and faces and buildings exists a rawer and older world, a place where surface planes disintegrate and sounds ribbon in shoals through the air.

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 333

Anunțuri

Not in years

He says, “You are very brave.” She lowers the bucket. “What is your name?” He tells her. She says, “When I lost my sight, Werner, people said I was brave. When my father left, people said I was brave. But it is not bravery; I have no choice. I wake up and live my life. Don’t you do the same?” He says, “Not in years.”

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 394

All the old stones

“You know how diamonds—how all crystals—grow, Laurette? By adding microscopic layers, a few thousand atoms every month, each atop the next. Millennia after millennia. That’s how stories accumulate too. All the old stones accumulate stories.

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, p. 43

Toată lumina pe care nu o putem vedea – cu punga de popcorn în brațe

Da, în ciuda titlului o carte de citit cu punga de popcorn în brațe, dar măcar nu e nevoie să vă luați și un pachet de batiste la voi. 🙂

Am început această carte fără să știu nimic despre ea și fără prea mari așteptări. Nu mai citisem nimic altceva de Anthony Doerr, iar titlul și coperta, împreună cu clasificarea drept ‘Ficțiune istorică’ de pe Goodreads, mă duseseră imediat cu gândul la o poveste sentimentală și comercială, dar fără mari pretenții literare.

Parțial am avut dreptate, parțial m-am înșelat.

18143977

Stilul și structura mi s-au părut cinematografice. Cartea se citește aproape ca un scenariu de lungmetraj. Scriitura e foarte simplă, capitolele scurte, perspectivele alternează între trei personaje principale (evident predestinate să se întâlnească) și două planuri temporale: timpul prezent, dilatat și tensionat, și flashbackuri din trecut care spun povestea fiecărui personaj. E o carte care se citește rapid, cu ușurință, mai mult vizuală. La fel ca într-un film, se bazează pe stereotipuri și locuri comune pentru a compensa lipsa de adâncime psihologică a personajelor: avem o fetiță oarbă, care se ascunde de nemți, avem un băiat orfan, pasionat de inginerie dar ajuns în armată deși este încă un copil, avem un ofițer nazist care răscolește Europa pentru a pune mâna pe comorile muzeelor și ale evreilor. În plus, un diamant blestemat, care aduce doar ghinion și nefericire celui care îl stăpânește. Până aici nimic original, sunt sigur că veți recunoaște bucățele din alte cărți, din alte filme, puse de Doerr doar împreună.

Dar poate pentru că așteptările mele erau foarte joase, am fost surprins plăcut de reținerea cu care autorul își tratează povestea. În loc să încerce să stoarcă cât mai multe lacrimi cu putință, se oprește undeva la mijloc. Structura e mai complexă decât te-ai aștepta. Titlul e, surprinzător, o referință la undele radio. Deznodământul nu e neapărat cel previzibil. Scriitura, deși simplă, atinge uneori o tensiune poetică (am citit cartea în limba engleză, nu știu dacă efectul e același și în traducere) – iar tonurile greșite sunt puține. Unii îi reproșează cărții excesul de simboluri, dar mie mi s-a părut mai degrabă un mod de a ține trează atenția cititorului.

Sigur, e genul de carte în care personajele sunt zugrăvite fie în alb, fie în negru, în care coincidențele sunt ascunse în spatele destinului, în care veridicul e sacrificat adesea în favoarea poveștii, în care realismul domină, dar pus în slujba unui basm. Dar uneori de asta mergem la cinema – pentru a fi mințiți frumos și a pleca apoi acasă cu un zâmbet pe buze. Sau o lacrimă în ochi.

„Every hour, she thinks, someone for whom the war was memory falls out of the world. We rise again in the grass. In the flowers. In songs.”

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, 3*/5

Au masi scris despre carte: Laura Câlțea / Mihaela Buruiană / The New York Times / The Guardian

 

The Eagle Tree – într-o pădure nimeni nu e niciodată singur

Am citit recent un articol în The Guardian în care autorul, o tânără cu autism, se plângea de cât deprimante sunt pentru ea cărțile în care sunt descriși copii autiști. Pentru că, citind despre problemele din jurul unui copil cu autism, ea simte că acesta e de fapt mesajul care îi este transmis, că ea însăși e o problemă și că „nimeni nu o va iubi niciodată”. Și pentru că personajul descris de aceste cărți este de obicei un băiat, iar fetele cu autism – știați? – sunt de fapt foarte diferite de băieții cu autism.

Oricâtă simpatie aș avea pentru oricine în situația ei, felul acesta de a privi lucrurile mi se pare greșit. Dragostea nu o primești din cărți, ochelarii de soare roz nu sunt teribili de folositori când vrei ca ceea ce scrii să aibă impact, iar miza unei cărți bune e mai importantă decât a te simți bine citind-o… Dar mi s-a părut interesant și mi-a dat de gândit, mai ales că tocmai începusem la rândul meu să citesc un roman în care personajul principal era un băiețel cu autism și eram curios să văd dacă voi rezona cu ceva din cele descrise de ea.

29482259

The Eagle Tree, publicată recent anul acesta, e o carte nu doar despre autism, ci și despre ecologie – despre încălzirea globală și felul în care acțiunile oamenilor distrug echilibre de mii și milioane de ani din natură, determinând modificări atât de dramatice și de rapide încât majoritatea speciilor de animale sau de plante nu au timp să se adapteze. Și cum moartea acestora ne afectează și pe noi, oamenii.

Pe scurt:

Povestită chiar prin ochii lui, The Eagle Tree e povestea lui March Wong, un băiat de 14 ani îndrăgostit și obsedat de copaci. Nu doar că știe totul despre ei, de la compoziție chimică, diversele procese biologice, fizice, identificarea speciilor și istoria lor – credeți-mă, băiatul e o adevărată enciclopedie! -, dar plăcerea lui cea mai mare este să se și cațăre în ei. În fiecare zi se cațără în cel puțin trei copaci diferiți, iar într-o zi descoperă într-un colț de pădure un copac uriaș și bătrân, poreclit de localnici Copacul Vulturilor. Din acel moment, tot ce își dorește e să se cațere în Copacul Vulturilor, însă mama lui îi cere să îi promită că nu o va face fără permisiune, cel puțin nu până nu împlinește 18 ani.

March acceptă, gândindu-se că va obțiune permisiunea mamei mult mai devreme. Însă, nu la mult timp după, problema lui devine mult mai gravă: acel colț de pădure e în proprietate privată, iar proprietarul vrea să o taie. Pentru a îl opri, March învață că nu o poate face singur, ci că trebuie să ceară ajutorul altor oameni, trebuie să le vorbească, trebuie să îi asculte, trebuie să își facă prieteni, trebuie să își învingă fricile… Lecția cea mai importantă este că, la fel ca într-o pădure, oamenii sunt interdependenți.

Nu e lucru ușor să scrii o carte din perspectiva unui copil, cu atât mai mult a unui copil autist, și să o faci și credibil, și interesant, și cu sensibilitate, și cu umor, și ușor de înțeles, și exact (da, până și diferența aceea dintre băieții și fetele cu autism există undeva în carte). Ned Hayes reușește să o facă cu brio. Pas cu pas, cartea sa îți descoperă cum o pasiune aparent aleatoare poate să te ancoreze într-o realitate care îți era până atunci străină. E o poveste frumoasă, o lectură plăcută și o fereastră unică spre ceea ce se poate ascunde în mintea și comportamentul unui copil care are nevoie de mai multă răbdare și înțelegere decât majoritatea. O recomand oricui!

Ned Hayes, The Eagle Tree (2016), Little A, 2016, 4*/5

 

Citat

Taking pictures ruins memories

Mau used to believe that taking pictures ruined memories. The trick was to be in the Eiffel Tower and not take a photo of it. Who cared about trite, touristy photos? The act of taking a photograph interfered with memory, because instead of living in the moment you were thinking about preserving it for posterity. It sacrificed the present for the sake of a future evocation. But now he felt capable of something altogether different. He didn’t capture a moment with his camera; he captured an object. He created a new image that others could see, understand, and admire.

Lorea Canales, Becoming Marta (2011), AmazonCrossing, 2016, p. 187

Citat

What survives the passing of time

[…] what most successfully survives the passing of time is a lie. You can embrace a lie and hold on to it without it ever deteriorating. Truth, on the other hand, is unstable, it rots, dilutes, slips away, escapes. The lie is like water, colorless, odorless, tasteless, and yet even though we can’t taste it on our palate, it nonetheless refreshes us.

Rafael Chirbes, On the Edge (2013), New Directions, 2016, p. 132

Nor de etichete