Smulgătorul de inimi – peripeții psihanalitice și abuzuri

Ultimul roman al lui Boris Vian este și cel mai crud și mai pesimist. E tot o poveste scurtă, suprarealistă, încărcată de simboluri și viziuni originale, tristă și surprinzătoare, ca Spuma zilelor de exemplu, dar aici tonul e sumbru, imaginile violente și satira nemiloasă și mai ales totală.

Jacquemort, un psihanalist gol, lipsit de sentimente și dorințe (mai puțin aceea de a psihanaliza pentru a îi goli pe alții și a se umple el însuși) ajunge din întâmplare să asiste la o naștere de tripleți într-o casă din afara unui sat ciudat. Apoi e invitat să locuiască în această casă și devine un mesager între proaspăta mamă și locuitorii din sat.

Pe scurt:

Acțiunea cărții poate fi urmărită pe două planuri mari. Primul este cel al lui Jacquemort, țintă a nenumărate ironii din partea lui Boris Vian. Căutarea de către el a unui subiect bun de psihanalizat e presărată de episoade sexuale, preotul îi este simpatic, căci îi împărtășește multe din concepții, ajunge să golească o pisică psihanalizând-o și își controlează apoi cu greutate impulsul de a vâna șoareci și fluturi, încet-încet se conformează obiceiurilor locului și începe să îi lovească pe copii și să-l plătească pe La Gloire pentru a-i lua asupra păcatele, asistă fără a putea ajuta pe nimeni la alungarea lui Angel din casă, la o Clementina tot mai bolnavă și la cei 3 copii a căror libertate e tot mai restrânsă. Al doilea plan este cel al mamei, Clementina. După ce dă naștere aceasta întâi îi interzice soțului orice atingere, apoi oscilează între ignorarea copiilor și vinovăție, se acuplează bizar cu fierarul satului, începe să mănânce doar stricăciuni pentru a da cu adevărat tot ce e mai bun copiilor, devine obsedată de grija că li s-ar putea întâmpla ceva, până a-i curăța lingându-i la fund și a îi închide în cuști, răpindu-le orice libertate.

Alegoriile sunt transparente și abundente. Asistăm la o ședință de psihanaliză întoarsă pe dos, în care dorințele, impulsurile lăuntrice, tarele ascunse, influențele formatoare sunt toate la vedere, devin realitate cotidiană, obiceiuri care trezesc mirarea prima dată, dar apoi devin banale. E o lume a abuzurilor, în care cei slabi (animalele, copiii și bătrânii) sunt chinuiți, loviți și în cele din urmă uciși de cei puternici. E o lume în care dragostea de mamă se transformă într-o obsesie distructivă și mutilantă. În care tatăl se îndepărtează tot mai mult de soție și copii, până la a-și construi o barcă și a pleca cu ea pentru totdeauna. E o lume în care religia e un spectacol de circ ieftin, care se vrea sublim, de lux. În care preotul organizează un meci de box (la propriu) între el și diavol, iar oamenii se iau la bătaie nemulțumiți de prețul biletelor la intrare. În care oamenii nu știu ce este rușinea pentru că o pasează altcuiva, lui La Gloire, cel care pescuiește cu dinții din apă mizeriile putrede aruncate de săteni și e plătit în aur de care nu se poate bucura. E o lume în care animale sunt crucificate pe garduri, în care copacii sunt torturați cu fier înroșit, în care copii abrutizați sunt puși să muncească până la epuizare. 

Cum ziceam, nu e o carte prea veselă sau pentru putibonzi – asta nu înseamnă că nu e presărată și cu mici momente sensibile sau cu ironii încântătoare. E o carte scurtă, de week-end, cum zicea cineva undeva pe un forum, ușor de citit dar greu de digerat.

PS Pentru cei care au citit și restul romanelor și povestirilor lui Boris Vian și sunt curioși cu referire la titlu, nu există în carte nici o referință directă la “smulgătorul de inimi”. Curios.

Boris Vian, Smulgătorul de inimi (1953), ed. Univers, 2012, trad. Diana Crupenschi, 3*/5

Au mai scris despre carte: Zmeura / Revista de povestiri / Publishers Weekly / MostlyFiction

Dar ce trebuie făcut?

– Femeile nu sunt aşa, spuse Anne. Ele nu ştiu că mai există şi altceva. În orice caz, prea puţine o ştiu. Nu-i vina lor. N-au curajul. Nu-şi dau seama ce trebuie făcut.

[…]

– Dar ce trebuie făcut?

– Să exişti pe lume, spuse Anne. Să exişti pe pământ, pe acest nisip cu o boare de vânt şi capul golit; sau să mergi şi să vezi totul, să faci diverse lucruri, să înalţi case de piatră pentru oameni, să le oferi maşini, lumină, tot ceea ce poate avea toată lumea, ca astfel ei să poată să nu facă nimic şi să stea pe nisip, la soare, şi să aibă capul golit şi să se culce cu femeile.

Boris Vian, Toamnă la Pekin (1946/1956)

Cele mai frumoase cărți despre dragoste

Nu e un top,  doar o scurtă listă cu cărțile despre dragoste pe care le-aș recomanda eu unui neștiut cititor. Ordinea e întâmplătoare (de fapt cronologică).

1) Boris Vian – Spuma zilelor (1946)

2) Max Frisch – Homo Faber (1957)

3) John Fowles – Magicianul (1965, 1977)

4) Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei (1985)

5) Haruki Murakami – Pădurea norvegiană (1987)

6) Jose Saramago – Istoria asediului Lisabonei (1989)

7) Kazuo Ishiguro – Să nu mă părăsești (2005)

Iar pentru cine vrea mai mult:

Erich Maria Remarque – Trei camarazi (1936)

Kurt Vonnegut – Barbă Albastră (1987)

Mario Vargas Llosa – Caietele lui don Rigoberto (1997)

Nicole Krauss – Istoria iubirii (2005)

The problem with black music

The problem is the following, black music is increasing encumbered by white elements, often pleasant but always superfluous, easily and advantageously replaced with black elements.

Boris Vian