An odd pastime

People have wanted to narrate since first we banged rocks together & wondered about fire. There’ll be tellings as long as there are any of us here, until the stars disappear one by one like turned-out lights. Some such stories are themselves about the telling of others. An odd pastime. Seemingly redundant, or easy to get lost in, like a picture that contains a smaller picture of itself, which in turn contains—& so on. Such phenomena have a pleasing foreign name: they are mise-en-abymes.

China Mieville, Railsea (2012)

Embassytown

De ce am senzația asta că nu se mai scrie SF? Poate pentru că undeva după revoluție a existat o avalanșă de romane SF traduse și publicate în română (edituri ca Pygmalion, Teora și Nemira), într-un efort de recuperare care apoi s-a oprit brusc. Sau poate pentru că a venit la modă fantasy-ul. Sau poate pur și simplu nu mai e pe gustul cititorilor? Sau poate că eu sunt de vină, nu m-am mai ținut la curent cu ce se întâmplă prin lumea asta.

În fine, îmi pare rău, pentru că science-fiction-ul de calitate nu înseamnă nimic altceva decât un plus de imaginație și o provocare adresată nouă, să gândim în afara unor granițe, să ne imaginăm alte lumi, alte contexte, nu doar aventuri și personaje fantastice.

De asta m-am și bucurat auzind că China Miéville își publică primul roman SF (sigur, granițele dintre genuri sunt flexibile și permeabile, dar zic SF ca opus la fantasy): Embassytown. Și am fost sigur că merită citit.

Nu m-am înșelat!

Ideea din miezul romanului lui Miéville e în același timp surprinzătoare și bogată în consecințe, atât practice, cât și filozofice: o rasă extraterestră al cărei limbaj nu este doar un mijloc de a comunica (imperfect, flexibil, metaforic), ci – greu de explicat – un ceva inflexibil și fix, o poartă directă către gândurile celui care comunică. O astfel de rasă nu poate minți, nu poate folosi metaforele, nu poate inventa cuvinte noi, nu poate scrie, pentru ea sunetele cuvintelor sunt doar zgomot în lipsa unui partener conștient de conversație.

Mai mult, întrucât extratereștrii au două guri și limbajul lor e o alăturare de două partituri, oamenii nu pot comunica în nci un fel cu ei. Deși le știu limba Areikienilor, pentru aceștia din urmă tot ce zice un om e doar zgomot.

Soluția sunt Ambasadorii, perechi de câte două clone umane, atent sincronizate mental și vorbind în tandem. Ei sunt singurii acceptați ca interlocutori de băștinașii de pe Areika.

Iar acest status quo e pe cale de a fi distrus în mod brutal.

Pe scurt:

Avice (povestitoarea cărții) s-a născut pe o planetă stranie, la marginea universului cunoscut: Areika. Ea trăiește într-o mică enclavă a oamenilor, Embassytown, în mijlocul unui oraș extraterestru. Când crește ajunge să își părăsească planeta, dar mai târziu, căsătorită, se întoarce aici.

EzRa este un Ambasador cu totul și cu totul remarcabil, în primul rând că cei doi indivizi, Ez și Ra, nu sunt identici, ca în cazul tuturor celorlalți Ambasadori, ci două persoane diferite, ale căror creiere sunt însă, misterios, perfect acordate. Și teoretic extratereștrii Areikieni ar trebui să îi înțeleagă vorbind.

Da, asta se și întâmplă la ceremonia de prezentare a noului Ambasador, dar surpriză: cuvintele lui EzRa, indiferent care ar fi ele, sunt inteligibile pentru Areikieni, dar au și un efect neașteptat. Sunt ca un drog pentru extratereștri, creează dependență, îi transformă în făpturi neajutorate, potențiali sclavi.

E începutul dezastrului pentru civilizația Areikiană – e și începutul răboiului cu oamenii, pentru că o parte din extratereștri se revoltă, se automutilează smulgându-și organele auditive, renunță la cuvinte și vin să îi distrugă deopotrivă pe drogați și pe cei care le procură drogul.

Iar singura variantă de supraviețuire e inventarea unui nou limbaj, a unui nou mod de a gândi și de a vedea lumea. Ceva inimaginabil cu nu foarte mult timp în urmă!

Mi-a plăcut prima jumătate (și mai bine) a cărții, cea în care nu știi încă spre ce se îndreaptă lucrurile, iar detaliile universului imaginat de autor ți se dezvăluie treptat, cu multă zgârcenie: particularitățile limbajului extratereștrilor, ce sunt misterioșii Ambasadori, immersiunile, biotehnologiile pitorești, o inteligență artificială sofisticată al cărei rol e neclar, oameni jucând mici piese de teatru, atent regizate, în fața extratereștrilor, pentru a fi transformați în limbaj, încercarea de a minți devenind un fel de sport pentru unii Areikieni.

Spre sfârșit însă cartea se transformă în parabolă cu iz didactic, iar acțiunea eșuează în mașinațiuni politice, secrete murdare, mesaje revoluționare, tema puterii care corupe, a maselor care se răscoală în mod spontan, a revoluției utopice, fără conducători etc. Totul devine neconvingător, acțiunea se precipită brusc, oarecum haotic, către un happy ending cusut cu ață albă. Iar dacă aștepți, ca mine, ca până la final Miéville să mai vină cu ceva nou și din punct de vedere science-fiction, să mai inventeze ceva sau să dea cărții un orizont mai larg, riști să fii dezamăgit.

Păcat, ar fi existat toate ingredientele unui roman SF mare.

China Miéville, Embassytown (2011), 3,5*/5

Ce poate fi mai plăcut?

O veste bună, serialul Urzeala Tronurilor debutează la HBO România începând cu data de 18 aprilie. Se sperăm că e ceva de capul lui, pe mine prima întâlnire cu cartea lui George R. R. Martin m-a dezamăgit, auzisem deja atâtea hiperbole despre ea, încât începusem să le înghit. Iar apoi surpriza: un roman de aventuri bunicel, fantasy, foarte larg și îndrăzneț ca număr de personaje și întindere, dar nimic mai mult și mai ales nimic „revoluționar” (vezi de exemplu Miéville).

Dar nu ăsta era subiectul, ci întrebarea care apare la un moment dat în respectivul articol: „Ce poate fi mai plăcut decât să citeşti o carte a cărei poveste tocmai ai văzut-o pe ecran?”

Iar în cazul meu răspunsul e foarte simplu: să citești o carte frumoasă a cărei poveste nu ai văzut-o încă pe nici un ecran.

Kraken

China Miéville și-a propus să redefinească fantasy-ul, să îl smulgă din dulcile convenții ale unui J.R.R.Tolkien sau ale unui G.R.R. Martin, și ceea ce a ieșit a primit numele de “new weird”, respectiv “tușe de dark fantasy, science fiction, pulp, horror, steampunk, slipstream, distopie orwelliană și comentariu social dickensian” (vezi Un interviu cu C.M.).

Țin minte șocul delicios care a fost pentru mine prima carte pe care i-am citit-o, Stația pierzaniei: un univers imaginar incredibil de viu, de mutant, de neașteptat, un efort neobosit de a inventa, de a lega, de a crea personaje, povești, monștri, până la urmă o întreagă metropolă. Era altceva decât SF-ul pe care îl știam, dar, după mulți ani, în sfârșit ceva de calitate. Apoi am citit continuările (impropriu spus, legătura dintre acțiuni, personaje și decoruri fiind minimă), celelalte două volume din serie (Cicatricea, respectiv Consiliul de fier), dar vraja nu s-a mai aprins. Nu că ar fi două romane proaste, nu vreau să zic asta, nici că în ele imaginația lui Miéville ar seca vreun moment, dar parcă devin cumva demonstrative, mai puțin autentice. Și surprinzător pentru mine, din ce în ce mai politice (autorul fiind pe de o parte profesor, pe de alta militant de stânga, tendința de a preda lecții presupun că e irezistibilă).

Prin atmosferă, Kraken (2010) mi-a lăsat impresia că se întoarce însă la Stația Pierzaniei. Un alt element comun ar fi decorul urban, dar exotic, definit de această dată mult mai precis – e cartea unei Londre contemporane, în spatele căreia se ascunde un al doilea oraș, intersecție a unor religii ciudate, a unor bande rivale care se luptă pentru supremație, a tot felul de forțe magice care coexistă haotic, a diverși zei, a mai multe istorii, a tot felul de monștri, a diverse apocalipse, dar până la urmă a unei singure premoniții – cea a focului devastator, a unui nou incendiu care de data aceasta să șteargă de tot orașul de pe fața pământului (nu doar pe trei sferturi, ca în 1666). Pretextul, oricât de ciudat și de forțat? “Cartea nu este în primul rînd despre Londra – cît mai degrabă despre faptul că există cu adevărat un calmar gigantic într-un acvariu al Muzeului de Istorie Naturală din Londra.”, zice chiar Miéville în interviul de mai sus.

Pe scurt:

Dispariția care sfidează orice explicație rațională a unui calmar gigantic dintr-un muzeu din Londra declanșează o urmărire generalizată din partea diverselor forțe din partea magică a orașului. La început principalele suspiciuni se îndreaptă în două direcții: cea a adepților Calmarului Zeu, pentru care specimenul conservat în muzeu era sfânt, și cea a bandei de răufăcători conduse de temutul Tatoo, condamnat de un fost rival să trăiască doar în cerneala unui tatuaj de pe spatele unui nefericit, dar reajuns suficient de puternic încât să își dorească controlul orașului. Destul de repede devine însă evident că deși și-ar dori să îl obțină, calmarul furat nu e în posesia lor. Iar cum magii orașului văd în vis o apocalipsă declanșată de arderea calmarului, toți vor cei care vor să o oprească, sau dimpotrivă, să se asigure că aceasta va avea loc, pornesc la vânătoare.

Farmecul cărții stă în faptul că Miéville nu își definește, ca alți autori de fantasy, un univers în care să se desfășoare acțiunea, ci îi dă pur și simplul drumul și apoi continuă să inventeze de la început până la sfârșit, ținându-te astfel în priză cu noi povești, cu noi personaje, cu noi creaturi fantastice. Nu lipsesc nici aluziile politice (sindicatul familiarilor, ființe aflate în slujba vrăjitorilor, intră în grevă; religiile sunt puternic ironizate; poliția londoneză e ridiculizată), finalul fals, care nu aduce cu el nici un climax, răsturnările spectaculoase de situație, omul obișnuit, neinițiat, care se transformă întâi în țintă, apoi în erou. Aventuri, umor, imaginație debordantă: o lectură deconectantă, tocmai bună pentru o vacanță, de pildă.

China Miéville, Kraken (2010), 3,5*/5