Diary – un coșmar gradual
Nu știu cum au trăit alții această carte, eu am avut senzația că citesc ceva scris de Stephen King, nu de Chuck Palahniuk. O senzație de coșmar care se încâlcește tot mai mult și devine tot mai neguros, îndepărtându-se din ce în ce de granițele realului. Ca într-un coșmar – capcana închisă, sentimentul că nu poți evada, disperarea. Ca într-un coșmar – prezența invizibilului a Răului, pe care o ghicești, dar de care nu te poți feri. Ca într-un coșmar – tot (toți) ce te înconjoară se transformă într-o amenințare.
Ușor de dedus după titlu, romanul împrumută pe alocuri forma unui jurnal. Deși scris la persoana a 3-a e ușor de dedus că în spatele naratorului stă Misty, o chelneriță în restaurantul singurului hotel de pe insula Waytansea, al cărei soț e acum în comă într-un spital, după o încercare de sinucidere. Cu viața distrusă – soțul în comă, după o încercare nereușită de a se sinucide, visele de tinerețe de a deveni o pictoriță celebră spulberate, o soacră care îi face viața amară, o serie de procese care amenință să îi ia și ultimul bănuț – Misty caută în alcool suportul pentru a merge înainte, pentru a munci în continuare și a își întreține cumva fetița, a plăti spitalul și aparatele care îl țin pe Peter în viață.
Dar în ciuda acuzelor și a tonului violent, jurnalul pe care începe să îl țină nu e scris din ură față de Peter, ci din dragoste. Ajutată de un turist de-abia poposit pe insulă, ea descoperă o serie de mesaje violente pe care Peter le ascunsese în casele de vacanță la care lucrase. Sunt mesaje bolnave și avertismente pline de venin, împotriva soției sale, împotriva locuitorilor de pe insulă, împotriva turiștilor din ce în ce mai numeroși care poposesc aici. Iar ea le caută, una câte una, le citește și continuă să scrie în jurnal. Merge în urma lui și încearcă să înțeleagă unde a greșit, cum nu a bănuit nici un moment ruptura dintre ei. Suferă. Toți artiștii mari au avut nevoie de suferință pentru a-și realiza capodoperele. Toți s-au îmbolnăvit, au fost disperați, au trăit chinuri inimaginabile. Dar ea nu e un artist…
Acesta e punctul de la care pornește cartea. Dar cum ziceam, gradual coșmarul se îndepărtează de realitate. În el, insula, cândva bogată și retrasă, arată acum ca un animal pe moarte, cu toate familiile vechi rămase fără bani, cu toate clădirile vechi dărăpănându-se la o zi la alta, cu toate mașinile vechi tot mai ruginite, cu tot mai mulți turiști ca niște invadatori, cu tot mai multe mesaje de avertisment și toată lumea întorcându-se către Misty și cerându-i să-i salveze. Să picteze din nou. Să îi facă celebri. Și bogați.
Sfârșitul jurnalului va aduce cu el și dezlegarea misterului insulei și răspunsul la întrebarea unde s-a pierdut iubirea lui Peter către Misty.
Din păcate, în ciuda atmosferei pe care reușește să o creeze Palahniuk și a răsturnărilor de situație de la final, nu pot să îi dau cărții o notă prea mare. În primul rând pentru că finalul nu are nici un sens – disproporția e evidentă între rezultatul urmărit și mecanismul extrem de complicat pus în mișcare pentru a-l obține.
În al doilea rând, cartea e un ghiveci. Sunt aruncate în ea de-a valma, poate pentru a masca lipsa de sens a finalului, de toate: numele tuturor mușchilor feței, otrăvuri ascunse în vopsea, un mort care nu e mort, avertismente peste avertismente, pictat în transă, cercuri perfecte, sex care nu este ce pare a fi, sindromul Stendhal, camere care dispar, broșe fără valoare colecționate cu grijă și înfipte uneori direct în piele, case cărora li se dă foc, un polițist care investighează grupările neo-naziste, agenții de publicitate, un jurnal, apoi alt jurnal. E prea mult, și, în prezența elementului supranatural, redundant și inutil.
Dacă mai adăugăm și repetițiile care ajung să fie obositoare, senzația e că Palahniuk a avut schițat scheletul cărții, dar i-a fost greu să găsească umplutură pentru ea. A scris-o chinuit și a încercat peste tot să supraliciteze. Inclusiv în epilogul cărții, unde mărturisește că nu el a scris cartea, ci a primit manuscrisul de la o femeie misterioasă…
Chuck Palahniuk, Diary (2003), 2,5*/5
Au mai scris despre carte: Ali Smith / Bogdan Nicolai / Inspectorul
Singur pe bancă 