„a avea un ideal înseamnă a avea o oglindă”

Greu pentru mine să înțeleg de ce toți comentatorii (cel puțin cei pe care i-am auzit eu, în frunte cu CTP și Rogozanu) s-au oprit la Narcis când au auzit de oglindă. Tudor Popescu e cel mai virulent:

„Cunoaşterea de sine se poate încerca nu privind o oglindă, ci o lumânare aprinsă, într-o cameră întunecată şi pustie, după ce te-ai ciocnit de viaţă. […] Ca reflexie fidelă a fiinţei tale materiale, doar că inversată optic, oglinda nu poate da seamă decât despre scopuri, nu despre idealuri. A năzui să mănânci pe săturate, să nu fii strivit şi să te acuplezi cu cât mai multe femele sunt şi scopurile unui şobolan adult. Ideal înseamnă să trăieşti sub semnul unei idei, ceva ce depăşeşte conturul fiinţei tale, condiţionările biologice şi contravine, de multe ori, scopurilor tale. Un şobolan cu ideal, dacă se trezeşte cu o bucată de salam căzută din cer la botul lui, nu se repede s-o înghită, deoarece nu a alergat pentru ea, nu a trecut prin primejdii, nu a visat-o îndeajuns înainte s-o vadă.”

Frumos spus și expresivă comparația. Justă observația. Atâta doar că – și e atât de semnificativ că cel în cauză e un „analist” politic –  citatul lui Nichita nu e „a avea o oglindă înseamnă a avea un ideal”. Ci, cum li se tot întâmplă unora, viceversa.

A avea un ideal nu înseamnă doar a avea un țel și un standard pe care să le declami, tablouri moarte numai bune de pus în ramă. Adevăratul ideal e cel căruia ești primul care se supune. Acesta este, sau trebuie să fie, sensul privirii în oglindă: o autojudecată, nu autodmirația.

Prea mulți din vorbitorii ăștia ai noștri buni la toate (fie că-i găsești la televizor, prin ziare, sau pe Internet) nu au decât exercițiul camerei întunecate și al lumânării aprinse. Când te uiți până la o obsesie la o flacără ajungi după aceea să o vezi peste tot, arsă pe retină și juxtapusă realității. Atunci e prea târziu și să te uiți în oglindă…