Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘fantasy’

Ce poate fi mai plăcut?

O veste bună, serialul Urzeala Tronurilor debutează la HBO România începând cu data de 18 aprilie. Se sperăm că e ceva de capul lui, pe mine prima întâlnire cu cartea lui George R. R. Martin m-a dezamăgit, auzisem deja atâtea hiperbole despre ea, încât începusem să le înghit. Iar apoi surpriza: un roman de aventuri bunicel, fantasy, foarte larg și îndrăzneț ca număr de personaje și întindere, dar nimic mai mult și mai ales nimic „revoluționar” (vezi de exemplu Miéville).

Dar nu ăsta era subiectul, ci întrebarea care apare la un moment dat în respectivul articol: „Ce poate fi mai plăcut decât să citeşti o carte a cărei poveste tocmai ai văzut-o pe ecran?”

Iar în cazul meu răspunsul e foarte simplu: să citești o carte frumoasă a cărei poveste nu ai văzut-o încă pe nici un ecran.

Kraken

China Miéville și-a propus să redefinească fantasy-ul, să îl smulgă din dulcile convenții ale unui J.R.R.Tolkien sau ale unui G.R.R. Martin, și ceea ce a ieșit a primit numele de “new weird”, respectiv “tușe de dark fantasy, science fiction, pulp, horror, steampunk, slipstream, distopie orwelliană și comentariu social dickensian” (vezi Un interviu cu C.M.).

Țin minte șocul delicios care a fost pentru mine prima carte pe care i-am citit-o, Stația pierzaniei: un univers imaginar incredibil de viu, de mutant, de neașteptat, un efort neobosit de a inventa, de a lega, de a crea personaje, povești, monștri, până la urmă o întreagă metropolă. Era altceva decât SF-ul pe care îl știam, dar, după mulți ani, în sfârșit ceva de calitate. Apoi am citit continuările (impropriu spus, legătura dintre acțiuni, personaje și decoruri fiind minimă), celelalte două volume din serie (Cicatricea, respectiv Consiliul de fier), dar vraja nu s-a mai aprins. Nu că ar fi două romane proaste, nu vreau să zic asta, nici că în ele imaginația lui Miéville ar seca vreun moment, dar parcă devin cumva demonstrative, mai puțin autentice. Și surprinzător pentru mine, din ce în ce mai politice (autorul fiind pe de o parte profesor, pe de alta militant de stânga, tendința de a preda lecții presupun că e irezistibilă).

Prin atmosferă, Kraken (2010) mi-a lăsat impresia că se întoarce însă la Stația Pierzaniei. Un alt element comun ar fi decorul urban, dar exotic, definit de această dată mult mai precis – e cartea unei Londre contemporane, în spatele căreia se ascunde un al doilea oraș, intersecție a unor religii ciudate, a unor bande rivale care se luptă pentru supremație, a tot felul de forțe magice care coexistă haotic, a diverși zei, a mai multe istorii, a tot felul de monștri, a diverse apocalipse, dar până la urmă a unei singure premoniții – cea a focului devastator, a unui nou incendiu care de data aceasta să șteargă de tot orașul de pe fața pământului (nu doar pe trei sferturi, ca în 1666). Pretextul, oricât de ciudat și de forțat? “Cartea nu este în primul rînd despre Londra – cît mai degrabă despre faptul că există cu adevărat un calmar gigantic într-un acvariu al Muzeului de Istorie Naturală din Londra.”, zice chiar Miéville în interviul de mai sus.

Pe scurt:

Dispariția care sfidează orice explicație rațională a unui calmar gigantic dintr-un muzeu din Londra declanșează o urmărire generalizată din partea diverselor forțe din partea magică a orașului. La început principalele suspiciuni se îndreaptă în două direcții: cea a adepților Calmarului Zeu, pentru care specimenul conservat în muzeu era sfânt, și cea a bandei de răufăcători conduse de temutul Tatoo, condamnat de un fost rival să trăiască doar în cerneala unui tatuaj de pe spatele unui nefericit, dar reajuns suficient de puternic încât să își dorească controlul orașului. Destul de repede devine însă evident că deși și-ar dori să îl obțină, calmarul furat nu e în posesia lor. Iar cum magii orașului văd în vis o apocalipsă declanșată de arderea calmarului, toți vor cei care vor să o oprească, sau dimpotrivă, să se asigure că aceasta va avea loc, pornesc la vânătoare.

Farmecul cărții stă în faptul că Miéville nu își definește, ca alți autori de fantasy, un univers în care să se desfășoare acțiunea, ci îi dă pur și simplul drumul și apoi continuă să inventeze de la început până la sfârșit, ținându-te astfel în priză cu noi povești, cu noi personaje, cu noi creaturi fantastice. Nu lipsesc nici aluziile politice (sindicatul familiarilor, ființe aflate în slujba vrăjitorilor, intră în grevă; religiile sunt puternic ironizate; poliția londoneză e ridiculizată), finalul fals, care nu aduce cu el nici un climax, răsturnările spectaculoase de situație, omul obișnuit, neinițiat, care se transformă întâi în țintă, apoi în erou. Aventuri, umor, imaginație debordantă: o lectură deconectantă, tocmai bună pentru o vacanță, de pildă.

China Miéville, Kraken (2010), 3,5*/5

The Lost Gate

Pentru mine Orson Scott Card înseamnă Jocul lui Ender și primele două continuări: Vorbitor în numele morților și Xenocid. Nu că nu i-aș fi citit restul cărților traduse în română, însă deși am făcut-o, uneori cu plăcere, nici una nu s-a mai comparat cu primele. Seria lui Ender a început să fie dărâmată, puțin câte puțin – aș fi putut trece peste dezamăgirea asta, însă ce nu am mai regăsit în nici o altă carte a fost naturalețea și creativitatea de la început.

Ceea ce nu înseamnă că am încetat să sper.

Nu îi neg talentul de povestitor, dar mă tem că acum scrie prea mult, prea pe fugă, prea comercial pentru a mai produce “capodopere”.

Din punctul ăsta de vedere ultima sa carte, The Lost Gate (2011) nu face excepție:

* e scrisă parcă la comandă, primul volum al unei saga urban fantasy, de presupus a avea mai mult succes la tinerii de azi decât vechiul SF; mare parte din carte e consacrată schițării unui univers pentru acțiunile viitoare, în detrimentul celei prezente;
* pentru un cititor avizat țipă din toate colțurile a lipsă de originalitate;
* nu e suficient șlefuită, i-ar fi făcut bine câteva luni în plus de muncă pe manuscris.

Ce aduce nou cartea? Puțin. Zeii, fantomele, oamenii lup, vechile legende, istoria omenirii – toate se explică convenabil prin prezența pe Pământ, din cele mai vechi vremuri, a magilor proveniți de pe o altă planetă, fiecare dispunând de un talent (mai mic sau mai mare) de a manevra strict o anumită zonă a realității noastre – unii pot influența plantele, alții focul, alții anumite păsări, alții pot crea așa numitele “punți”, găuri de vierme între două puncte din spațiu. Punțile dintre planeta noastră și planeta originară a magilor sunt cele mai puternice: oricine trece printr-una își mărește puterile, care altfel în timp slăbesc.  Acum peste 1000 de ani aceste punți au fost distruse, de atunci oamenii normali au devenit tot mai puternici, iar magii tot mai slabi.

(O bună parte din carte e dedicată explicării mecanicii prin care punțile pot fi create, mutate, închide, deschise, înghițite etc. , pasaje care întrerup acțiunea cărții și sunt un pic obositoare.)

Ce nu aduce nou cartea:

Personajul principal, Danny North, e eroul favorit al cărților lui O. S. Card: un copil obligat să se maturizeze prea devreme, sub o amenințare sau alta, care descoperă la un moment dat că dispune de puteri foarte mari, mai mari decât oricine altcineva, pe care trebuie să învețe să le folosească, fără să abuzeze de ele.

(Toate bune și frumoase, dar la un moment dat devine plictisitor să dai mereu și mereu de exact același personaj.)

Personajul secundar este Loki, un zeu al farselor și amăgirilor, uneori crud, întotdeauna șiret. Sună familiar celor care au citit Zeii americani și mai ales Băieții lui Anansi, de Neil Gaiman? Atunci mă tem că tot fundalul din The Lost Gate o să vă pară la fel: e aceeași Americă în care puterile zeilor vechi au slăbit, însă nu într-atât încât să nu le poată juca feste amare oamenilor normali, iar conflictele, alianțele și dușmăniile dintre ei au rămas la fel de vii și acum.

(E drept, e o Americă foarte actuală din alte puncte de vedere: iPad-uri, Internet, inițiere sexuală, aventurile dintr-un Walmart etc. Însă mă tem că Anansi sau Spider sunt mai convingători și mai seducători în rol de tricksteri decât Loki sau adolescentul Danny.)

Noroc cu intrigile complicate și sângeroase din cel de-al doilea fir al acțiunii, împletit cu primul: în castelul de pe planeta magilor, Loki, amnezic, dar la fel de puternic ca întotdeauna, se ascunde sub forma unui slujitor umil la bucătăria Regelui, spionează pe ascuns tot ce se întâmplă, e tolerat (total inexplicabil) de rege și de amanta lui, care știu că îi urmărește, se îndrăgostește de Regină, ajunge să îi facă un copil, scapă ca prin urechile acului de încercarea ei de a-l ucide, vede înfiripându-se în față perspectivele unui război. Toate acestea sunt povestite prea din fugă, personajele sunt prea puțin creionate pentru a deveni credibile sau ca cititorul să se poată atașa de cineva (imaginați-vă seria lui George R.R. Martin, Cântec de gheață și de foc, condensată de la 10-12 volume la 100 de pagini), dar cel puțin povestea devine mai alertă și mai puțin previzibilă.

De ajuns pentru ca romanul să aibă succes de piață și să evolueze într-o serie longevivă? Poate că da. Pe mine personal nu m-a convins, însă un cititor care îl descoperă abia acum pe Orson Scott Card probabil va fi mai atras de carte.

Orson Scott Card, The Lost Gate (2011)

Nor de etichete