Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘Filip Florian’

Dacă ţi se taie respiraţia

Bănuiala mea e următoarea: sălbăticiunile au în gheare şi în copite un mic buton, nedescoperit încă de zoologi, pe care, apăsînd la fiecare pas, răspîndesc în jur bucuria. Altfel nu-mi explic ce se petrece cu mine, subit, cînd coada unei vulpi luceşte arămiu, cînd coarnele unui cerb străpung zăduful sau răcoarea, cînd caprele negre se preling pe brîne şi stînci, cînd puii de mistreţ aleargă în şir indian, mereu în spatele scroafei, cu spinările lor vărgate, ca o pijama. Ţipetele bufniţelor nu intră aici, la capitolul ăsta, ele sînt o vrajă aparte, de neînchipuit. Ca să cobori în adîncurile lor, în abisul acela senin, nu te ajută o coardă de alpinism, acolo trebuie să dai din aripi şi, din cînd în cînd, să te laşi purtat de curenţi, plutind. Iar dacă ţi se taie respiraţia, nu e vina lor, a bufniţelor. Eu m-am trezit fără aer dincolo de Surpături, în pustietatea din Plaiurile de Sus, iarna, cînd ore şi ore, o zi întreagă, n-am zărit nici o bufniţă în jur.

Filip Florian, Toate bufnițele, 2012, p. 71

Norocul a picat din cer

Mai întîi, după Anul Nou, norocul a picat din cer. Cu adevărat. Trei zile a nins în neştire, pînă cînd strada şi gardurile au dispărut, maşinile au ajuns un fel de balene albe, adormite, iar casele au fost îngropate pe jumătate. Niciodată n-am săpat un tunel mai lung ca atunci, în toiul viscolului. Am început pe la prînz, grăbit, cam la douăzeci de minute după ce mama, înfofolită ca la pol, îmi arătase lopata de lîngă uşă şi mă pusese să fac drum către magazie.

Filip Florian, Toate bufnițele, 2012, p. 3

Toate bufnițele – un prim draft ajuns din greșeală la tipografie

Părerea mea este că Filip Florian este cel mai supraevaluat scriitor român actual. Nu pentru că nu ar avea talent, nu pentru că subiectele pe care și le alege n-ar fi interesante, nu pentru că n-ar avea potențialul de a scrie cărți excelente, ci pentru că – ei bine, cum altfel să o spun – nu o face.

Ceea ce face în schimb cu prisosință Filip Florian este să se îmbete cu cuvinte – le pune pe hârtie în cantități mari, le alege cu grijă să aibă aromă, culoare sau spin, mimează cu ele profunzimea. Ceea ce uită? Să și pună ceva în spatele lor. Cărțile sale nu au personaje, decât la cel mai superficial nivel, nu au acțiune, decât la cel mai superficial nivel, nu au idei, dincolo de cât ai nevoie să le rezumi în două-trei rânduri. Sunt doar baloane de săpun, subțiri deși uneori frumos colorate. Scriitorul pune schele minimale, cât să aibă pretext să își înceapă frazele, apoi uită de proiect, de utilități, de scopul construcției.

toate-bufnitele

Și totuși, când am început să citesc ultimul său roman, Toate bufnițele, am avut o surpriză. Prima pagină e extraordinară, pe măsură ce o citeam m-am gândit că în sfârșit scriitorul s-a depășit și că cine știe, poate am în mână o capodoperă. Aiurea! S-a dovedit doar un foc de paie – tocmai asta e frustrant la Filip Florian, să vezi potențialul, și în același timp cum se mulțumește cu atât de puțin… E adevărat, cititorul român e mare amator de floricele stilistice și probabil de aici succesul de public. Și dacă merge, de ce să îți impui mai mult?

Pe scurt:

Toate bufnițele este povestea prieteniei, surprinzătoare, dintre un băiat de 12 ani și un bătrân pensionar, la peste 60. Fiecare caută în celălalt o figură familială care le lipșește: tatăl lui Lucian este alcoolic și absent, iar noul său camarad, Emil, își vede în el probabil nepotul. Cartea e scrisă pe două voci, cea din prezent, a copilului, și cea din trecut a jurnalului lui Emil, inginer navetist o viață întreagă pe șantierele comuniste. Dintr-o parte e o poveste a inițierii și a freneziei copilăriei, din cealaltă, una a ratării, a disoluției unei familii, a însingurării. Fantoma comunismului nu e nici un moment departe: de la suferințele bunicului lui Emil, bijutier, întemnițat după război, la șantierele cenușii pe care Emil muncește fără odihnă pentru ca fiica lui (pentru care e însă aproape un străin, un tată de duminică) să aibă tot ce își dorește. E o poveste amară.

Am vorbit de jocul cu cuvinte și de floricelele stilistice – punctul forte al autorului. Paradoxal, cartea se ratează exact la acest nivel. Obsesia scriitorului de a adăuga determinant peste determinant, de a descrie totul, de a compara, de a adjectiva până la saturație, devine repede obositoare și deranjantă (un singur exemplu, ales la întâmplare, cu sublinierea mea, “N-am fost în stare să scot o vorbă, doar am încuviinţat din cap ca o jucărie cu arc şi cheiţă, poate ca un maimuţoi”). Deschideți la orice pagină și luați orice rând la întâmplare – veți vedea despre ce vorbesc. Unele fraze rămân armonioase și memorabile, majoritatea textului e însă încărcată de balast, iar puținele episoade remarcabile ale poveștii se pierd undeva la interior. Nu recomand.

Filip Florian, Toate bufnițele, 2012, ed. Polirom, 3*/5

Au mai scris despre carte: Jovi / Rontziki / libris.ro / chestii livrești / Adriana Stan

PS: Mi-a plăcut coperta.

Nu caut scuze

Nu caut scuze. Nici reale, nici inventate, de nici un fel. Ce să fac eu cu scuzele? Şi ce e real? Ce e inventat? Trecutul e ca un nor schimbător, are o mulţime de nuanţe şi contururi, acum seamănă cu un cal alb, în galop, pe urmă ia forma unui bivol cenuşiu, după o vreme alege griurile deschise şi pare o cetate năruită, curînd devine negricios şi apropiat de o locomotivă cu aburi, mai tîrziu se întoarce la culoarea laptelui şi imită profilul unei regine. N-am îndoieli şi, din păcate, n-am nici iluzii. Trecutul e capricios şi alunecos ca un peşte. Şi, din cînd în cînd, are exact dimensiunile unei maşini Pobeda, la milimetru, cu toate detaliile de fabricaţie, de la poziţia oglinzilor laterale şi pînă la grosimea ţevii de eşapament.

Filip Florian, Toate bufnițele, 2012, p. 16

Cu chipul ei frumos

Nici eu nu ştiu cum e mai bine: să uit sau să ţin minte? să las rănile în pace sau să le zgîndăresc? să fug de stafii sau să mă împac cu ele? să iert sau să nu iert? Timpul meu e lung şi leneş, se întinde de la o zi la alta ca o peltea lipicioasă, aşa că, în atîta singurătate, ba încerc să curăţ trecutul, să scap de păcate şi nenorociri, ba mă afund în torentul întîmplărilor vechi, unde rîsul şi plînsul se înfruntă, unde vinovăţiile se împletesc. În nopţile cu insomnii, cînd stau cu ochii în tavan, negurile mă învăluie, mă iau prizonier. Atunci îmi amintesc totul pînă la ultimele detalii, rup coaja rănilor şi-mi înfig unghiile în carnea sîngerie de dedesubt, sînt vizitat de cîţiva strigoi, cei care m-au urmărit întreaga viaţă, nu iert pe nimeni şi nimic, nu cerşesc indulgenţe şi nici nu dăruiesc, iar nodul din piept n-are legătură cu durerile mele obişnuite, de inimă, de stomac, de genunchi. Cum, necum, în mijlocul tavanului, în locul umbrelor, se aşază Lia. Cu chipul ei frumos. Pe care eu, deseori, îl văd schimonosit.

Filip Florian, Toate bufnițele, 2012, p. 73

Zilele regelui

Mă temeam, sau mai bine zis speram, că părerea mea proastă despre literatura română contemporană ar putea fi o prejudecată nedreaptă. Am privit cu neîncredere “explozia” din ultimii ani, promovată îndeosebi de colecția Ego a editurii Polirom. Marketing, mi-am zis eu, neimpresionat. Literatură de cenaclu, aplauze politicoase între plicticoși… Pierdere de vreme.

Dar pe măsură ce fenomenul a luat amploare – reeditări, traduceri, premii obținute în străinătate, recenzii elogioase pe bloguri – am început să ezit. Dacă mă înșelam? Bănuielile sunt una, dar fără să citesc respectivele cărți nu aveam argumente să le judec.

Așa că am început să le cumpăr și să le citesc. Iar rezultatul a fost undeva la mijloc. În afară de două dezamăgiri crunte: Fuck the cool. Spune-mi o poveste a lui Costi Rogozanu, respectiv Litera din scrisoarea misterioasă a lui Alex Leo Șerban, majoritatea celorlate s-au dovedit nu foarte proaste. Din păcate, nici foarte bune. Pe total imature, fără anvergură, naive. Nu am dat încă de nici una cu adevărat mare. Și nici măcar de una pe care să o pot recomanda cuiva fără a mă simți obligat să îl previn și să mă justific. Dar e drept, unele încercări sunt interesante.

Zilele regelui promitea multe ca subiect: un roman istoric, despre primul rege al Principalelor Unite, Carol I. Subiectul era interesant atât ca radiografie a momentului istoric, a vieții noastre politice și a Bucureștiului pe cale de modernizare, cât și ca incursiune în personalitatea principelui german și mai ales în procesul delicat de devenire a unui rege. Cel puțin așa părea asumată miza cărții.

Din păcate romanul însă se pierde repede. Nu e de vină găselnița introducerii în rol principal a unui personaj secundar, dentistul berlinez Joseph Strauss, care la invitația prințului acceptă să se mută într-o țară străină. Procedeul era avantajos. Problema e că autorul nu scrie pentru a spune o poveste, ci invers, spune pe alocuri o poveste doar ca să aibă prilejul de a compune fraze meșteșugite, a căuta imagini îndrăznețe, a șoca cu vreo metaforă mai neașteptată, a compune pe alocuri febril. Ca atare, subiectul devenirii regelui rămâne aproape cu totul la buna credință și imaginația cititorului, detaliile epocii și ale intrigilor de la București puse cap la cap ajung cam cât pentru o povestire mai răsărită, toate personajele sunt de butaforie, iar singurul viu și surprinzător e motanul dentistului, ale cărui gheare ascuțite scriu în tapițeria mobilei povești emoționante de dragoste, ode fierbinți și exaltate.  În rest plictiseală, și regretul unei cărți doar cu cap și coadă, fără conținut.

Cât despre frazele meșteșugite, care e clar că îi plac atât de mult scriitorului, iau la întâmplare (mă jur!) două exemple și vă las pe voi să le judecați șfichiuirile semețe și licăririle deșarte:

“Degetele lui, ca zece şerpi micuţi, s-au rotit pe gambe şi coapse, s-au culcuşit în pliurile şoldurilor şi la subţiori, s-au răsucit prin cîrlionţii vopsiţi în mov (sub osul pubian, unde şerpişorii s-au prelins peste vizuini jilave, le-au adulmecat, dar nu s-au strecurat înăuntru), au şfichiuit cu cozile sfîrcuri, zece sfîrcuri, s-au încolăcit în jurul lor şi şi-au luat la revedere. Înainte de a-şi lipi nările de cel de-al unsprezecelea sfîrc, cel mai mare şi mai semeţ din cîte pomenise, Joseph Strauss a urinat îndelung în oala cît un ceaun găsită după perdea. Apoi, cu biografie cu tot, s-a adîncit între pulpele Rosei, încercînd să-şi lepede acolo trecutul.”

“Dar mai întîi, ca dintr-un ibric găurit, au picurat destui stropi de sinceritate, stropii s-au strîns într-un ochi de apă, mic, oval, licăritor în tihna amiezii, iar apa a prins s-o ia la vale, pe podele, un firişor subţire şi curat, un lichid care se zărea şi nu se zărea, fiind alcătuit, printr-un capriciu al chimiei, numai din vise, dezamăgiri, speranţe, răni, presupuneri şi deşertăciuni. “

Eu personal aș zice pas.

 

Filip Florian, Zilele regelui (2008), ed. Polirom, 2011, 2*/5

 

Au mai scris despre carte: Micawber / Arana / Alex Goldiș / Chestii livrești

Nor de etichete