Some people have anger and passionate beliefs

She was looking at him. ‘But don’t they scare you?’

‘Who?’

‘Your friends?’

‘Why should they?’

‘They’re devoid of doubt.’

He shook his head. ‘Some people have anger and passionate beliefs. Without that nothing could get done.’

‘Do you have anger and passionate beliefs?’

He flushed. ‘The thing is, Deedee, clever white people like you are too cynical. You see through everything and rip everything to shreds but you never take any action. Why would you want to change anything when you already have everything your way?’

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 110)

Could literature connect a generation?

Serious reading required dedication. Who, now, believed it did them good? And how many people knew a book as they knew Blonde on Blonde, Annie Hall or Prince, even? Could literature connect a generation in the same way? Some exceptional students would read hard books; most wouldn’t, and they weren’t fools.

The music her students liked, how they danced, their clothes and language, it was theirs, a living way. She tried to enter it, extend it, ask questions. It wasn’t a pleasure telling people that culture would benefit them, partcularly if they couldn’t see what it was for. As it was, they were constantly being informed of their inferiority. Many of them regarded the white elite culture as selfdeceiving and hypocritical. For some this was an excuse for laziness. With others it was genuine: they didn’t want to find the culture that put them down profound.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 134)

Exerciții de imaginație

His friends told stories, in religious form, about the origin of everything, about how God wanted them to live, about what would happen when they died, and why, while alive, they were persecuted. They were old and useful stories, except today, they could be easily mocked and undermined by more demonstrable tales, which perhaps made those who held to ancient ones even more determined.

The problem was, when he was with his friends their story compelled him. But when he walked out, like someone leaving a cinema, he found the world to be more subtle and inexplicable. He knew, too, that stories were made up by men and women; they could not be true or false, for they were exercises in that most magnificent but unreliable capacity, the imagination, which William Blake called ‘the divine body in every man’. Yet his friends would admit no splinter of imagination into their body of belief, for that would poision all, rendering their conviction human, aesthetic, fallible.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 133)

The Black Album

Scris în 1995, The Black Album este cel de-al doilea roman al lui Hanif Kureishi (primul și ultimul, Buddha din suburbie și respectiv Am ceva să-ți spun, au fost traduse în română la editura Humanitas). Și de această dată personajul principal este prins în dilema proprei identități – un pakistanez musulman, născut și crescut în Anglia, oscilând între cele două culturi și căutând aproape cu disperare să se integreze. Tiparul e simplu: prima generație de imigranți sosește în Occident în căutarea unei sorți mai bune și muncește din greu ca să și-o croiască. Copiii sau nepoții lor însă se trezesc la mijloc între cultura occidentală și cea musulmană, fără să se regăsească în întregime în nici una din ele și, mai mult, de multe ori simțindu-se respinși de ambele. Tentațiile și pericolele sunt multe: sex, băutură, droguri, fundamentalism, rasism, violență.

Dar Albumul negru e de fapt un răspuns la celebra fatwa din februarie 1989 a ayatolahului Khomeini împotriva autorului Versetelor satanice, astfel încât cartea e și o explorare a rolului literaturii și a dreptului scriitorului de a nu își cenzura imaginația. Cât de periculoase sunt cărțile, sunt ele o provocare de a gândi cu capul tău sau doar capcane din cuvinte care să îți strecoare în suflet îndoieli și gânduri periculoase? E religia alternativa mai bună (și autosuficientă)? Pot fi cuvintele un păcat capital, sau pot fi și un joc, o explorare, un experiment, o glumă?

E justificată arderea unei cărți?

Pe scurt:

Shahid Hassan, protagonistul din The Black Album, e un tânăr pakistanez dintr-o familie bogată, dar prea puțin religioasă, care se înscrie la o facultate de mâna a doua din Londra și se mută în căminul acesteia. Întâmplarea face ca vecinul lui de cameră să fie chiar liderul grupului de studenți musulmani din facultate, Riaz Al-Hussain. Încercând să își găsească o apartenență, să se integreze, Shahid intră în rândul acestora și se angajează să tehnoredacteze poeziile scrise de Riaz, sarcină privită de toți ca o mare onoare. De asemenea, e implicat tot mai mult în acțiunile grupului de studenți: păzitul unei familii persecutate de un grup de antimusulmani, vegherea unei vinete sfinte, în interiorul căreia cuiva i se păruse că descifrează literele Coranului, arderea în curtea facultății a cărții lui Salman Rushdie etc. Ajunge chiar să meargă pentru prima dată să se roage la moschee, spre îngrijorarea și disprețul familiei sale. Religia, consideră aceștia, e opiul de care au nevoie săracii și cei care nu pot gândi pentru ei înșiși.

În același timp însă Riaz duce o viață dublă: îndrăgostit de una din profesoarele sale englezoaice, Deedee Osgood, el explorează alături de ea viața de noapte a Londrei: cluburi, muzică, sex, alcool, droguri. E o viață periculoasă, uneori pe muchie de cuțit, fapt demonstrat de fratele său mai mare, Chili, care ajunge dependent, își părăsește familia, rămâne fără bani și e căutat de mafioți. Deedee în schimb e mai îngrijorată de anturajul lui Shahid de prieteni și îi cere de mai multe ori să aleagă între ea și grupul de fundamentaliști. Lucrurile se precipită când Deedee devine brusc inamicul numărul unu al acestora și ei află că Shahid este iubitul ei. Încercând să recupereze manuscrisul tehnoredactat de Shahid, Riaz descoperă că acesta se amuzase rescriindu-i poeziile în cheie erotică. Răzbunarea lor e evitată în ultima clipă: incendierea unei librării din cartier se transformă într-o întâmplare tragică, unul din oamenii de încredere ai lui Riaz luând el însuși foc.

Cartea lui Hanif Kureishi nu e scrisă rău, dar din păcate nu am găsit-o nici un moment prea convingătoare. Mi s-a părut prea demonstrativă, prea polarizată și simplificată (literatură vs. religie, a gândi vs. a crede, dragoste și individ vs. datorie și comunitate), personajele prea schematice, motivațiile și acțiunile lor reduse la niște clișee care vin în demonstrația unei idei: în ciuda pericolelor și a tentațiilor, e mai bine să explorezi și să îți trăiești viața la intensitate maximă, decât să îi lași pe alții să decidă pentru tine ce e bine și ce rău. Sunt de acord, literatura te învață să gândești, însă tocmai asta e ideea, un scriitor mai mare știe să își ascundă mai bine propriile concluzii și încearcă mai puțin să și le impună.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010, 3*/5

Cartea a fost adaptată ca piesă pentru teatru și jucată in Anglia. O recenzie aici.

Devoid of doubt

She was looking at him. ‘But don’t they scare you?’

‘Who?’

‘Your friends?’

‘Why should they?’

‘They’re devoid of doubt.’

He shook his head. ‘Some people have anger and passionate beliefs. Without that nothing could get done.’

‘Do you have anger and passionate beliefs?’

He flushed. ‘The thing is, Deedee, clever white people like you are too cynical. You see through everything and rip everything to shreds but you never take any action. Why would you want to change anything when you already have everything your way?’

Hanif Kureishi, The Black Album, 1995 (p. 110)

Londra cu ochi de copil

Nu cred că am încetat vreodată să văd Londra cu ochi de copil. Londra care îmi plăcea era orașul exilaților, al refugiaților și imigranților, al acelora pentru care metropola era un spațiu extraterestru și codurile limbii engleze de nedescifrat, al oamenilor care nu aveau un loc al lor și nu știau unde sunt. Orașul așa cum îl vedea tatăl meu.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun, 2008 (p. 51)

Cei care urăsc imaginația

[…] toate tâmpeniile astea despre conflictele dintre civilizații, dintre islam și lumea occidentală, nu sunt altceva decât o versiune a conflictului dintre puritani și liberali, dintre cei care urăsc imaginația și cei care o iubesc. E cel mai vechi conflict din lume, cel dintre reprimare și libertate.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun (2008)

Despre psihanaliză

– Tu nu trebuie să dai sfaturi, a spus. Vouă, șamanilor, nu vă place niciodată să recunoașteți că puteți să vindecați – dacă e adevărat că puteți.
– Diferența dintre terapie și analiză, am spus, e că în terapie terapeutul crede că știe ce e bine pentru tine. În analiză descoperi singur.
– Ce i-ai spune unui pacient care se distruge singur?
– L-aș avertiza.

 

– Ai o încredere remarcabilă în oamenii ăștia.
– Primii analiști chiar s-au gândit la structura minții omenești, am spus, la ce înseamnă să fii copil, să fii o ființă sexuală, să fii cu alții – să trăiești în societate sau în civilizație, ca un animal sexuat, și să trebuiască să mori. Ei știau că fiecare oră din trecut, cum spunea Proust, ne e gravată pe trup, e de fapt materia din care e făcut trupul.

 

Nu ți-ai dat seama niciodată că psihanaliza nu-i face pe oameni mai buni, mai amuzanți, mai inteligenți? Îi face să fie și mai absorbiți de ei înșiși.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun (2008)

Am ceva să-ți spun

Să vă spun ceva: există romane pe care rezumându-le le povestești, și altele care trăiesc în spațiile interstițiale ale poveștii, în personajele ei secundare, în context, referințe, mediu. Cel de astăzi face parte din a doua categorie.

Romanul lui Hanif Kureishi este cartea unei Londre amestecate, revoltate, rătăcite. Este o Londră a amestecurilor de rase și culturi, a generațiilor care se mișcă una spre alta, sau se îndepărtează, ca niște uriașe plăci tectonice, eliberând uneori energii dramatice, a experimentelor, multe din ele sordide, o Londră lipsită (ca și majoritatea personajelor cărții) de puncte fixe de reper.

Cartea poate fi interpretată ca un imens episod de psihanaliză, de confesiune, de catharsis, de confruntare cu fantomele trecutului și, cu cale de consecință, de refacere treptată a unei căsnicii distruse.

Pe scurt:
Jamal este un psihanalist de succes, pakistanez (deși nu foarte apropiat de originile sale). Trecut de 45 de ani și despărțit de soția sa, viața sa pare să se împartă acum aproape egal între șirul fără sfârșit de pacienți, fiul său, Rafi, de 12 ani, pe care încearcă să nu îl piardă, și proaspăt constituitul, deși improbabilul cuplu dintre sora sa, Miriam, și cel mai bun prieten, Henry, cunoscut regizor de teatru. Povestea alunecă continuu între prezent și trecut. Jamal are pe suflet o crimă comisă în tinerețe, iar apariția Ajitei, prima lui dragoste, va reînvia totul: vinovăție, abuz, durerea despărțirii, iubirea, amenințarea de a fi descoperit, dorința de a alina.

Comentariul de pe coperta ediției în română face referire în mai multe rânduri la “umorul spumos” al naratorului și al cărții. Sincer să fiu, eu nu l-am observat. E adevărat, personajele sunt de mai multe ori insolite, de exemplu sora lui Jamal, supraponderală, depresivă, încărcată de tatuaje și piercing-uri, stăpânind în casa ei peste o adunătură pestriță de copii, animale de companie, oameni ai străzii, prieteni și vecini, sau fratele Ajitei, homosexual, vedetă a muzicii pop, încă obsedat, după atâția ani, de figura tatălui său și de circumstanțele uciderii sale, având grijă de iubitul său, bolnav de SIDA. La fel și situațiile, ca aceea în care Jamal merge, mascat în costumul obligatoriu de piele și de cauciuc și însoțit de sora sa și de Henry, la o petrecere de swingeri și o descoperă pe fosta soție, întotdeauna pudică, întotdeauna reținută, făcând acum sex cu o serie de necunoscuți. Dar tonul cărții nu e umorist, ba uneori dimpotrivă.

E vorba mai degrabă de lipsă de implicare, decât de umor. Jamal e prototipul perfect al personajelor inteligente, perfect capabile să se autoanalizeze și să îi înțeleagă și explice pe toți ceilalți, dar care nu vorbesc niciodată despre sentimentele lor, nu la timpul prezent, cel puțin. Și poate de aceea nici nu pare real, probabil principalul punct slab al cărții. Multe referiri la psihanaliză, o Londră “exotică”, câteva fire narative “spectaculoase” (abuzul unui tată asupra fiicei sale, o crimă, copilul ce încearcă să lupte contra divorțului părinților, martorul din trecut ce apare brusc și amenință să dezvăluie totul), un roman construit dibace și care nu te plictisește nici un moment, deși uneori se trădează puțin artificial. Dacă ar fi să îi dau o notă, aceasta ar fi 3,5 din 5.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun (2008)

Au mai scris despre carte: adina / cațavencu / The Independent

Nu te vei găsi niciodată

Vei găsi în cărți personaje care îți seamănă. Dar nu te vei găsi niciodată pe tine într-o carte, decât dacă o scrii tu. Nu acolo trebuie să cauți.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun (2008)