Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘Hanif Kureishi’

Some people have anger and passionate beliefs

She was looking at him. ‘But don’t they scare you?’

‘Who?’

‘Your friends?’

‘Why should they?’

‘They’re devoid of doubt.’

He shook his head. ‘Some people have anger and passionate beliefs. Without that nothing could get done.’

‘Do you have anger and passionate beliefs?’

He flushed. ‘The thing is, Deedee, clever white people like you are too cynical. You see through everything and rip everything to shreds but you never take any action. Why would you want to change anything when you already have everything your way?’

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 110)

Could literature connect a generation?

Serious reading required dedication. Who, now, believed it did them good? And how many people knew a book as they knew Blonde on Blonde, Annie Hall or Prince, even? Could literature connect a generation in the same way? Some exceptional students would read hard books; most wouldn’t, and they weren’t fools.

The music her students liked, how they danced, their clothes and language, it was theirs, a living way. She tried to enter it, extend it, ask questions. It wasn’t a pleasure telling people that culture would benefit them, partcularly if they couldn’t see what it was for. As it was, they were constantly being informed of their inferiority. Many of them regarded the white elite culture as selfdeceiving and hypocritical. For some this was an excuse for laziness. With others it was genuine: they didn’t want to find the culture that put them down profound.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 134)

Exerciții de imaginație

His friends told stories, in religious form, about the origin of everything, about how God wanted them to live, about what would happen when they died, and why, while alive, they were persecuted. They were old and useful stories, except today, they could be easily mocked and undermined by more demonstrable tales, which perhaps made those who held to ancient ones even more determined.

The problem was, when he was with his friends their story compelled him. But when he walked out, like someone leaving a cinema, he found the world to be more subtle and inexplicable. He knew, too, that stories were made up by men and women; they could not be true or false, for they were exercises in that most magnificent but unreliable capacity, the imagination, which William Blake called ‘the divine body in every man’. Yet his friends would admit no splinter of imagination into their body of belief, for that would poision all, rendering their conviction human, aesthetic, fallible.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010 (p. 133)

The Black Album

Scris în 1995, The Black Album este cel de-al doilea roman al lui Hanif Kureishi (primul și ultimul, Buddha din suburbie și respectiv Am ceva să-ți spun, au fost traduse în română la editura Humanitas). Și de această dată personajul principal este prins în dilema proprei identități – un pakistanez musulman, născut și crescut în Anglia, oscilând între cele două culturi și căutând aproape cu disperare să se integreze. Tiparul e simplu: prima generație de imigranți sosește în Occident în căutarea unei sorți mai bune și muncește din greu ca să și-o croiască. Copiii sau nepoții lor însă se trezesc la mijloc între cultura occidentală și cea musulmană, fără să se regăsească în întregime în nici una din ele și, mai mult, de multe ori simțindu-se respinși de ambele. Tentațiile și pericolele sunt multe: sex, băutură, droguri, fundamentalism, rasism, violență.

Dar Albumul negru e de fapt un răspuns la celebra fatwa din februarie 1989 a ayatolahului Khomeini împotriva autorului Versetelor satanice, astfel încât cartea e și o explorare a rolului literaturii și a dreptului scriitorului de a nu își cenzura imaginația. Cât de periculoase sunt cărțile, sunt ele o provocare de a gândi cu capul tău sau doar capcane din cuvinte care să îți strecoare în suflet îndoieli și gânduri periculoase? E religia alternativa mai bună (și autosuficientă)? Pot fi cuvintele un păcat capital, sau pot fi și un joc, o explorare, un experiment, o glumă?

E justificată arderea unei cărți?

Pe scurt:

Shahid Hassan, protagonistul din The Black Album, e un tânăr pakistanez dintr-o familie bogată, dar prea puțin religioasă, care se înscrie la o facultate de mâna a doua din Londra și se mută în căminul acesteia. Întâmplarea face ca vecinul lui de cameră să fie chiar liderul grupului de studenți musulmani din facultate, Riaz Al-Hussain. Încercând să își găsească o apartenență, să se integreze, Shahid intră în rândul acestora și se angajează să tehnoredacteze poeziile scrise de Riaz, sarcină privită de toți ca o mare onoare. De asemenea, e implicat tot mai mult în acțiunile grupului de studenți: păzitul unei familii persecutate de un grup de antimusulmani, vegherea unei vinete sfinte, în interiorul căreia cuiva i se păruse că descifrează literele Coranului, arderea în curtea facultății a cărții lui Salman Rushdie etc. Ajunge chiar să meargă pentru prima dată să se roage la moschee, spre îngrijorarea și disprețul familiei sale. Religia, consideră aceștia, e opiul de care au nevoie săracii și cei care nu pot gândi pentru ei înșiși.

În același timp însă Riaz duce o viață dublă: îndrăgostit de una din profesoarele sale englezoaice, Deedee Osgood, el explorează alături de ea viața de noapte a Londrei: cluburi, muzică, sex, alcool, droguri. E o viață periculoasă, uneori pe muchie de cuțit, fapt demonstrat de fratele său mai mare, Chili, care ajunge dependent, își părăsește familia, rămâne fără bani și e căutat de mafioți. Deedee în schimb e mai îngrijorată de anturajul lui Shahid de prieteni și îi cere de mai multe ori să aleagă între ea și grupul de fundamentaliști. Lucrurile se precipită când Deedee devine brusc inamicul numărul unu al acestora și ei află că Shahid este iubitul ei. Încercând să recupereze manuscrisul tehnoredactat de Shahid, Riaz descoperă că acesta se amuzase rescriindu-i poeziile în cheie erotică. Răzbunarea lor e evitată în ultima clipă: incendierea unei librării din cartier se transformă într-o întâmplare tragică, unul din oamenii de încredere ai lui Riaz luând el însuși foc.

Cartea lui Hanif Kureishi nu e scrisă rău, dar din păcate nu am găsit-o nici un moment prea convingătoare. Mi s-a părut prea demonstrativă, prea polarizată și simplificată (literatură vs. religie, a gândi vs. a crede, dragoste și individ vs. datorie și comunitate), personajele prea schematice, motivațiile și acțiunile lor reduse la niște clișee care vin în demonstrația unei idei: în ciuda pericolelor și a tentațiilor, e mai bine să explorezi și să îți trăiești viața la intensitate maximă, decât să îi lași pe alții să decidă pentru tine ce e bine și ce rău. Sunt de acord, literatura te învață să gândești, însă tocmai asta e ideea, un scriitor mai mare știe să își ascundă mai bine propriile concluzii și încearcă mai puțin să și le impună.

Hanif Kureishi, The Black Album (1995), ed. Faber and Faber, 2010, 3*/5

Cartea a fost adaptată ca piesă pentru teatru și jucată in Anglia. O recenzie aici.

Devoid of doubt

She was looking at him. ‘But don’t they scare you?’

‘Who?’

‘Your friends?’

‘Why should they?’

‘They’re devoid of doubt.’

He shook his head. ‘Some people have anger and passionate beliefs. Without that nothing could get done.’

‘Do you have anger and passionate beliefs?’

He flushed. ‘The thing is, Deedee, clever white people like you are too cynical. You see through everything and rip everything to shreds but you never take any action. Why would you want to change anything when you already have everything your way?’

Hanif Kureishi, The Black Album, 1995 (p. 110)

Londra cu ochi de copil

Nu cred că am încetat vreodată să văd Londra cu ochi de copil. Londra care îmi plăcea era orașul exilaților, al refugiaților și imigranților, al acelora pentru care metropola era un spațiu extraterestru și codurile limbii engleze de nedescifrat, al oamenilor care nu aveau un loc al lor și nu știau unde sunt. Orașul așa cum îl vedea tatăl meu.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun, 2008 (p. 51)

Cei care urăsc imaginația

[…] toate tâmpeniile astea despre conflictele dintre civilizații, dintre islam și lumea occidentală, nu sunt altceva decât o versiune a conflictului dintre puritani și liberali, dintre cei care urăsc imaginația și cei care o iubesc. E cel mai vechi conflict din lume, cel dintre reprimare și libertate.

Hanif Kureishi, Am ceva să-ți spun (2008)

Nor de etichete