Blog Walk (Spălare de bani)

The Little Bank That Did: “This is a case where banks play the role they are ideally meant to play, that is, they invest in the stabilization and growth of the community they’re part of, and wind up profiting in the long run from those investments.

It’s the way they did this that’s particularly remarkable—by literally laundering debris-covered dollar bills and handing them out to people in the days immediately following the Hurricane Katrina. […] Hancock gave out around $50 million in cash, with handwritten IOUs for contracts, and lost (only) about $200,000 of that when all was said and done. But in the 3 months following the storm, Hancock grew by $1.4 billion. It’s not hard to imagine that the kind of genuine investment they made in their community—both customers and not—earned so much loyalty.”

Casta samurailor, distrusă de cel mai neașteptat adversar: machiajul “Femeile aveau în oase cantități de plumb mult mai mari decât bărbații, ceea ce a dus la teoria că machiajul abundent folosit de acestea a fost vinovat de intoxicarea cu plumb. De fapt, celebra pudră albă care se aplică pe fața femeilor din Japonia a apărut ca modă în Epoca Edo, fiind adusă de gheișe, curtezane și actori. Nu mulți știu că machiajul de acest tip avea la bază mercurul și plumbul.  Odată intrată în uzul clasei samurailor, clasa conducătoare de altfel, plumbul din organismul femeilor s-a transmis copiilor samurailor prin laptele matern. Claselor sociale de jos le fusese interzis să poarte machiaj.”

Haruki Murakami şi deszăpezirea culturală: “Ceea ce-i reuşeşte atât de bine lui Haruki Murakami este construirea efectului de straniu, de întrebare niciodată rostită până la capăt, punerea ca pe o scenă a unor personaje care, privite îndeaproape, au fiecare un însemn al nefirescului: simpla recepţioneră a hotelului Delfin, Yumishina, trăieşte experienţe din afara timpului său pe holurile clădirii, Yuki, fetiţa de treisprezece ani, uitată parcă într-o lume a adulţilor, citeşte însemnele întâmplărilor, creându-i tot felul de dezechilibre emoţionale şi chiar fizice, prietenul mamei, Dick North, poetul cu o singură mână, starul de cinema Gotanda, a cărui posibilă sinucidere explică o moarte precedentă. Peste înlănţuirea acestor întâlniri, pentru că fiecare personaj este legat, într-un fel sau altul, de celălalt, se mişcă un detectiv ale cărui abilităţi de cercetare sunt inutile în lumea stranie a lui Murakami, şi, la un alt nivel al realităţii, Omul Oaie, figură solitară, care pare a scrie destinul fiecăruia.”

Common Interpretation of Heisenberg’s Uncertainty Principle Is Proved False: “A. Steinberg of the University of Toronto in Canada and his team have performed measurements on photons (particles of light) and showed that the act of measuring can introduce less uncertainty than is required by Heisenberg’s principle. The total uncertainty of what can be known about the photon’s properties, however, remains above Heisenberg’s limit.

[…]Don’t get too excited: the uncertainty principle still stands, says Steinberg: “In the end, there’s no way you can know [both quantum states] accurately at the same time.” But the experiment shows that the act of measurement isn’t always what causes the uncertainty. “If there’s already a lot of uncertainty in the system, then there doesn’t need to be any noise from the measurement at all,” he says.”

Isaac Asimov și imortalitatea: “Every idea I’ve ever had I’ve written down. I won’t be gone – it will be there”

 

1Q84 (vol. 3)

Țineți-vă bine! “Un roman psihologic desăvârşit. Scriitura este precisă, nimic nu pare a fi redundant, iar episoadele unor vieţi diferite, (aparent) fără legătură înte ele, sunt perfect sudate într-o coerenţă epică prin care se evită previzibilul şi monotonia.” “Cartea, pe care o consider una din bijuteriile literare cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în 2011, nu este, desigur, una pe care o poți repovesti fără a dăuna iremediabil sentimentelor pe care lectura le-a creat cu grijă, propoziție cu propoziție. Și asta pentru că romanul are rigoarea caligrafiei japoneze: cu trăsături de penel neașteptate, dar care niciodată nu sunt în plus și care completează o ideogramă perfectă și plină de sens.” “Murakami în cărţile lui bune se citeşte în stilul smuls. Chiar dacă-s două volume, ritmul se accelerează şi în cazul unui cititor destul de lent (cum sunt şi eu). Autorul îţi permite turbo-lectura, te îndeamnă să-l consumi rapid pentru că ştie că digerarea propriu-zisă a cărţii se face tot în regim “pop”, fredonare, incantaţie, autohipnoză. Un Murakami bun, deci, citiţi-l.”

Care va să zică bijuterie literară, roman psihologic desăvârșit, nimic redundant, rigoare japoneză, plin de sens și turbo-lectură. 3 recenzii, 3 recomandări clare și din păcate 3 oameni care parcă au citit o cu altă carte decât mine.

Primele două volume m-au lăsat cu sentimente contradictorii. Era Murakami cel pe care îl cunoșteam, cu adolescenții săi inadaptați (indiferent de vârstă) pornind în călătorii complicate și periculoase pentru a salva o dragoste pură, puși pe parcurs în diverse situații ciudate (cel mai adesea, unu, realitatea se întrepătrunde cu fantasticul, și doi, diverse partenere se oferă să facă sex cu ei, nu neapărat în această ordine, dar cu siguranță cam cu aceeași frecvență), pe care le întâmpină cu o acceptare senină greu de înțeles, dar foarte cool. Tot cunoscute îmi erau și metaforele surprinzătoare, stilul de a povesti pe larg gesturi banale și “momente goale”, pentru a trece apoi în viteză prin câte vreun episod fantastic, micile povești de sine-stătoare întrerupând firul principal al narațiunii, adesea fascinante, chiar și când le scapi tâlcul, nu în ultimul rând muzica, pisicile și referințele literare. Pe toate le așteptam cu drag, dar m-au dezamăgit în schimb scrisul adesea dezlânat, momentele moarte ale cărții, renunțarea la orice tentativă de a oferi un sens intruziunii fantasticului în real, lipsa de autenticitate a poveștii de dragoste. De atâtea ori povestea fusese respusă, de fiecare dată puțin altfel, de fiecare dată neașteptat, de fiecare dată credibil… dar acum Murakami îmbătrânise, sau poate se plictisise, sau poate își imaginase că e suficient să îngâni melodia. E trist să constați asta despre un autor preferat, dar se mai întâmplă.

Cam ăstea erau sentimentele mele când m-am hotărât în sfârșit să mă apuc și de volumul trei. Și din păcate acest ultim volum, care ar fi putut salva toată cartea, s-a dovedit încă mai plictisitor, mai previzibil și mai dezamăgitor.

Unele pagini devin chiar chinuitoare. Dacă stai să decupezi numai de câte ori ți se explică iar și iar că tatăl lui Tengo, aflat în comă în spital, nu reacționează în nici un fel la ce se petrece în jurul său, probabil faci 5000 de caractere. La fel și alte repetiții, ți se explică cele mai banale lucruri iar și iar.

Pe scurt:

Volumul doi se termina cu Aomame omorându-se, pentru a îl salva pe Tengo. În ultima secundă însă renunță, și ambele personaje principale, Tengo și Aomame, se retrag într-o lungă așteptare. Tengo petrece două săptămâni alături de tatăl său aflat în comă, Aomame refuză să mai urmeze planul inițial, și se ascunde într-un apartament. Amândoi se caută cu disperare, dar nici unul nu întreprinde nimic practic pentru a se găsi. Acțiunea ultimului volum, câtă mai e, se învârte acum în jurul lui Ushikawa, un detectiv sordid, care încet încet reușește să facă legătura dintre cei doi. Se vor găsi cei doi? E dragostea lor menită să reziste? Există ceva între ei care să fie mai puternic decât legea enunțată cândva de Lider, că unul din ei trebuie să se sacrifice pentru ca celălalt să supraviețuiască? O să mai existe o altă crisalidă de aer pe care să o construiască Oamenii mici?

Sunt convins că bănuiți răspunsurile la toate aceste întrebări.

Pe total, un roman inegal, ca un gard viu neîngrijit, lăsat să crească aiurea, amestec deconcertant de dragoste și brutal (incest, sex cu copii, crime comise cu sânge rece, secte religioase). Murakami se copiază singur. Decât 1Q84 eu personal v-aș recomanda să citiți împreună alte două cărți ale lui: Cronica păsării arc și Pădurea norvegiană. Parcă tot originalul e mai frumos.

Haruki Murakami, 1Q84, vol. III (2010), trad. în engleză Philip Gabriel, 2,5*/5

Îmi puteți da și o informație mai concretă?

– Domnule Okada, am impresia că vă aflați într-o perioadă a vieții dumneavoastră în care se vor întâmpla diverse lucruri. Este un punct de cotitură. Dispariția pisicii e doar începutul.

– Adică lucruri bune sau rele?

Și-a lăsat puțin capul într-o parte, căzând pe gânduri.

– Și bune, și rele… Lucruri rele care la început par bune, și lucruri bune care inițial par rele.

– Păi, ce-mi spuneți dumneavoastră acum reprezintă generalități. Îmi puteți da și o informație mai concretă?

– E normal să vi se pară generalități, dar despre esența lucrurilor nu se pot spune decât lucruri generale, domnule Okada. Vă rog să mă înțelegeți. Eu nu sunt nici ghicitoare, nici profet. Ca să vă spun sincer, cei ca mine nu fac decât asemenea afirmații vagi. Știu că lucrurile concrete se impun atenției, dar ele sunt de cele mai multe ori doar niște fleacuri… niște nimicuri fără valoare, aș putea spune. Cu cât privim mai departe, mai în zare, cu atât lucrurile devin mai generale.

Haruki Murakami, Cronica păsării-arc, 1994 (p. 48)

Dacă ai nevoie de explicații

– Dacă ai nevoie de explicații ca să înțelegi, înseamnă că n-o să înțelegi oricâte explicații ai primi.

Haruki Murakami, 1Q84 (2009)

Umbra coboară în iad

Acolo unde e lumină e și umbră, iar acolo unde e umbră e și lumină. Nu există umbră fără lumină și nici lumină fără umbră. Uite ce spune Carl Jung într-una dintre cărțile sale: “Așa cum noi, oamenii, suntem niște ființe pozitive, umbra este ceva malefic. Cu cât ne străduim mai mult să fim buni, deplini, perfecți, cu atât umbra se arată mai întunecată, malefică și distructivă. Când omul încearcă să devină perfect peste măsura naturală, umbra coboară în iad și se preschimbă în diavol. Iar asta pentru că, în lumea naturală, a fi mai mult decât ești este un păcat la fel de mare ca a fi mai puțin decât ești.”

Haruki Murakami, 1Q84 (2009)

Am obosit să trăiesc urând și disprețuind

– Am obosit să trăiesc urând și disprețuind. Să nu iubesc. Nu am nici un prieten. Nici măcar unul. Și, mai presus de toate, nu mă pot iubi pe mine însumi. De ce? Pentru că nu-i pot iubi nici pe alții. Înveți să te iubești primind și oferind, la rândul tău, iubire. Înțelegi ce vreau să zic? Dacă nu poți iubi pe nimeni, nu te poți iubi nici pe tine.

Haruki Murakami, 1Q84 (2009)

Realitatea e mereu una singură

– Și încă ceva, zise șoferul în oglinda retrovizoare. Nu uitați că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi.
Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, își repetă Aomame în gând și se încruntă ușor.
– Ce vreți să spuneți?
Alegându-și cuvintele, șoferul zise:
– Adică sunteți pe cale să faceți ceva neobișnuit. Nu? Un om obișnuit nu s-ar apuca să coboare pe scara de urgență de pe Metropolitană în miezul zilei. Mai ales o femeie.
– Așa e, zise Aomame.
– Dacă faceți asta, de acum încolo viața de zi cu zi s-ar putea să arat un pic altfel. Am și eu această experiență. Dar nu lăsați aparențele să vă înșele. Realitatea e mereu una singură.

Haruki Murakami, 1Q84 (2009)

O imagine care încearcă să mă învețe ceva

[…] mi-a rămas viu întipărită în minte imaginea lui muncind cu concentrare maximă să “scoată șoarecele la iveală” dintr-o bucată de lemn. E o imagine pe care o prețuiesc mult, care mă învață sau care încearcă să mă învețe ceva. Oamenii au nevoie de astfel de lucruri care să-i țină în viață. Imagini a căror semnificație nu poate fi explicată prin cuvinte. Dar noi ne trăim viața încercând să le găsim o noimă.

Haruki Murakami, 1Q84 (2009)

1Q84

Poate știți povestea cărții, cei 5 ani trecuți de la ultimul roman publicat de Murakami, promisiunea acestuia că nu va dezvălui nimic din subiect în ciuda curiozității publicului, cele peste 1000 de pagini ale cărții, publicarea în 3 volume (primele două deodată, al treilea la o lună diferență), prima ediție epuizată încă din prima zi, cele peste un milion de exemplare vândute în prima lună, ediția în engleză amânată peste toamna lui 2011. Din fericire, la noi Polirom s-a mișcat mai repede, iar la Bookfest primele două volume erau deja în standuri. Nici un cuvânt deocamdată despre volumul al treilea, sper să nu se lase prea mult așteptat.

Justificat tot acest hype imens?

Greu de zis. E clar că Murakami a lucrat mult la carte și că e poate cel mai complex roman al lui. Pe de altă parte, am avut pe alocuri aceeași senzație ca și la ultimele sale romane: prea lung, uneori redundant, uneori obscur.

Dar se citește cu plăcere, te ține prins de la un capăt la altul, personajele și stilul rămân Haruki Murakami 100%.

O observație: aluzia la 1984 al lui Orwell (nu doar din titlu, Fratelui cel Mare îi iau locul aici Oamenii Mici) pare deocamdată o pistă complet falsă. Dacă înțeleg că intenția lui Murakami era aceea de a trage un fel de semnal de alarmă în ceea ce privește societatea japoneză, povestea romanului e țesută pe cu totul alte pânze: bărbați care urăsc femeile, copii care își urăsc părinții, suflete pereche, despărțire, singurătate, răzbunare, crisalida ca pas intermediar între omidă și fluture (de exemplu între revoluție și sectă, sau între copil și adult), răni care se cicatrizează în timp.

Pe scurt:

Lumea din 1Q84 pare pentru majoritatea oamenilor identică celei din 1984. Trebuie să fii foarte, foarte atent ca să observi diferențele. E drept, acum pe cer nu e o singură lună, ci două, însă cea de-a doua nu e vizibilă tuturor. O vede Aomame, o tânără instructoare de gimnastică în viața de zi cu zi, ucigașă cu sânge rece în viața ascunsă, o descrie în amănunțime Tengo, profesor de matematică în viața de zi cu zi, iar în viața ascunsă scriitor din umbră al unui roman care va ajunge rapid bestseller. Autorul de pe coperta cărții, Crisalida de aer, este Fukaeri, o tânără dislexică de numai 17 ani, fugită de acasă dintr-o comunitate de foști revoluționari, refugiați cândva în mijlocul naturii și acum alunecând încet către a deveni o sectă religioasă tot mai închisă și mai puternică.

În cartea fetei, din gura unei capre moarte ies într-o zi mai mulți oameni micuți, care încep să țeasă din aer o crisalidă din care se va naște o copie a ei, ce îi va lua locul. De ce? E greu de spus, dar simpla apariție a Oamenilor mici a declanșat o forță care va schimba cu totul această lume. O forță căreia i se opune, ca la fizică, o alta, egală și de sens opus. Aomame și Tengo, îndrăgostiți de la vârsta de 10 ani unul de altul, dar fără să mai știe nimic unul de altul, sunt parte a reacțiunii, alături de Fukaeri cea adevărată. Dar cel puțin unul dintre ei trebuie să se sacrifice, dacă e ca Oamenii cei mici să nu câștige.

Haruki Murakami, 1Q84 (2009), vol. I-II, trad. Iuliana și Florin Oprina, 3,5*/5

Există pe lume și asemenea oameni

Scriitorii cu talent înnăscut sunt capabili să scrie liber, fără să facă nimic (sau orice ar face). Cuvintele li se revarsă natural din peniță ca apa din izvor și dau naștere unei opere. Nu trebuie să depună nici un efort. Mai rar, dar există pe lume și asemenea oameni. Din păcate, eu nu mă număr printre ei. Nu mă mândresc cu asta, dar oricât m-aș uita în jurul meu, nu văd nici urmă de izvor. Dacă nu iau dalta și nu lovesc cu ea în stâncă până fac o gaură adâncă, nu am altă cale să ajung la vreo sursă creatoare. Ca să scriu un roman trebuie să mă exploatez fizic, să investesc timp și efort.

Haruki Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă (2007)

via La butic