Unii-s lotri, alţii-i caută

— Noi suntem lotri – spuse Stănciulescu Vasile – şi de aceea, precum aţi văzut… În sfârşit… ce să mai vorbim, v-aţi dat seama.

— Nu face nimic – spuse Metodiu. Mare-i grădina Domnului şi orice om trebuie să facă oareceva într-însa.

— Noi plivim printre straturi – răspunse Stănciulescu Vasile. Pornim de la gândul că în grădina asta toţi şi toate trebuie să crească şi să rodească la fel. Cum se-nalţă vreo tufă mai tare ori vreun pom face mai multă umbră pământului, cum le scuturăm de sămânţă, de fruct, de – mă rog – ce pică. Iar de vedem că este câte unul care nu vrea să dea rod, îl altoim. Ori nu aşa trebuie să arate grădina Domnului?

— Mda – zise Metodiu – văd că eşti lotru cu carte.

— Suntem tot mai mulţi – spuse cu mândrie în glas Stănciulescu Vasile. A trecut vremea când în pădure dădeai numai peste sălbăticiuni. Azi codrul e plin de oameni cu carte. Unii-s lotri, alţii-i caută.

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), Polirom, 2012

O gargară cu substantive calme

Vine o vreme în viaţa oricărui povestitor când povestea se subţiază, când prin vena altădată subtil ascunsă sub pielea cuvintelor unde curgea din belşug sângele roşu, clocotitor al întâmplărilor bogate curge acum un lichid anemic, apos; când lupta cu auditoriul silit mereu să ciulească urechile se preschimbă într-o paşnică înţelegere: spune tu ce poţi că eu ascult ce vreau. E vremea cuvintelor de rezervă, a epitetelor scoase din pacheţele mici de plastic, a verbelor care se conjugă numai la trecut, cu precădere la mai-mult-ca-perfect, a propoziţiilor simple formate din subiect, predicat şi lector. La fel ca bunul chirurg care înaintea oricărei despicări a bolii în patru are acel răgaz de concentrare în care-şi săpuneşte îndelung netremurătoarele mâini, povestitorul îşi drege glasul oleacă răguşit, face o gargară cu substantive calme, la locul lor, însoţite de serviabile, credincioase adjective. Un moment de respiro, un armistiţiu: povestitorul scotoceşte în traistă, scoate merindea. De partea cealaltă cititorul deja înghite primul dumicat. Între ei flutură steagul alb al înţelegerii: măcar mâncarea asta să ne tihnească. Penele, cuţitaşele, cerneala, nisipul, creioanele povestitorului stau risipite prin iarbă precum dincolo radierele, ochelarii, lupele, foarfecele. Un stol de porumbei care ar trece pe deasupra lor ar vedea doi oameni lejer întinşi la oarecare distanţă unul de altul, printre foi mari de brustur şi pâlcuri cuminţi de mohor. Mestecă încet şi privesc în zare. Amândoi văd un deal. „Dacă i-aş înăspri puţin liniile”, gândeşte povestitorul, „mai că ar semăna cu un munte”. „Frumos deal, nimic de zis”, gândeşte lectorul. „De unde naiba a apărut şi ăsta aici, în câmpie?”

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), Polirom, 2012, p. 218

O pustie de cârnat

— Eu zic, venerabile cetăţean – glăsui Metodiu, după ce hangiul îşi termină suspinele –, că, deşi multe din cele ce trăim par a se alcătui la voia întâmplării, nu există totuşi lucruleţ oricât de mic sau păţanie oricât de neînsemnată asupra cărora bunul nostru Dumnezeu să nu-Şi fi aruncat o geană de privire. Chiar de pare că sforăie, Dumnezeu nu doarme. Ochiul lui închis afară înlăuntru se deşteaptă. Şi, tocmai atunci când îl credem adormit adânc şi ne îngăduim în bezna unei îndepărtate bucătărioare a frige la foc mic, în toiul Postului Mare, o pustie de cârnat afumat, Prea-Bunul ridică o sprânceană, se uită chiorâş la noi şi face să sune în străfundul nostru vocea Sa mustrătoare: „Fraţii tăi postesc şi rabdă. Pune cârnatul la loc!”.

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), ed. Polirom, 2012, p. 165

Povești de-aiurea

— Frumoasă poveste, nu zic ba, frate Parnasie! – grăi Cancioc după o clipită de tăcere. Frumoasă, da’ parcă nu-i de pe la noi. Că ce-ai văzut tu putea vedea şi-un turc ori un polac, ba, de se uita mai bine, şi-un cazac. Eu zic că rânduiala noastră, a povestitorilor, e să păzim poveştile noastre, să nu le amestecăm cu poveştile venetice. Să povestim numai ce-i pe la noi, să ştie cel ce-ascultă: asta-i curat poveste valahă! Că, dacă începem a lua poveşti de-aiurea, se-ntâmplă ca atunci când vorbeşti singur: ori nu te-ascultă nimeni şi-atunci ce rost mai are să bombăneşti ca prostu’, ori te-aud câţiva şi te-ntreabă de ce bombăneşti ca prostu’ şi pe cine-ai mai auzit tu bombănind.

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), Polirom, 2012

O sută de ani de zile la Porțile Orientului

Scris sub formă de foileton umoristic în anii 80 în cadrul revistei Viața studențească, romanul lui Ioan Groșan a fost ulterior adunat în 1992 într-un volum. În același an cartea a primit și Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România.

Nu știam însă aceste amănunte pe când citeam cartea și, sincer, nu am bănuit nici un moment că ar fi fost scrisă înainte de revoluție. Aruncând acum un ochi pe Internet văd că mulți o interpretează în cheia “rezistenței anticomuniste” și se miră de prostia cenzorilor care au lăsat-o să apară în revistă. E adevărat, judecând retrospectiv, unele din episoadeele sarcastice și ironice capătă un al doilea sens, aluzii la foamete, dictatură, Securitate, birocrația vremii, comunism. Dar unu, aluziile sunt destul de fine și suficient de bine ascunse într-un alt context istoric și în ideea însăși de parodie continuă pe care se bazează autorul pentru ca orice pretenție de  “rezistență anticomunistă” să sune la rândul ei ca o glumă, și doi, textul e suficient de spumos și de interesant ca să nu își piardă deloc din actualitate, chiar și pentru un cititor tânăr.

Mi-a plăcut așadar umorul de bună calitate al cărții, îmbinarea postmodernistă de contemporan și arhaic, (auto)ironia tonică, istoria luată în derâdere, jocul continuu de alterare a zicerilor de tot felul (expresii, proverbe, citate etc.) intrate în fondul comun al limbii. Acestea sunt tratate irevențios și fie capătă cu totul alte valențe decât cele originale, fie sunt plasate într-un context inedit, de unde nu numai umorul, ci și jocul continuu intre autor și cititor, în care al doilea e tratat ca un egal. Mi-a mai plăcut și că e un umor inteligent, proaspăt, care nu cade în bășcălie (lucru de care mă cam așteptam de la Ioan Groșan, așa că lipsa ei a fost o surpriză plăcută – iată că și mult hulita cenzură a avut părțile ei pozitive!).

Din păcate romanul suferă tare la capitolul coeziune, acțiunea, câtă e ea, de multe ori șchiopătează, nu doar că plătește tribut aspectului foiletonistic, dar e evident că narațiunea e doar un pretext pentru a introduce o glumă sau alta. În loc să fie creativă, cartea se mulțumește uneori a fi o parodie a unui roman istoric (sadovenian). Ca atare, textul devine inegal, dezlânat și, deși rămâne simpatic, pe alocuri plictisitor.

Și totuși, deși trebuie să-i mai dau cărții o bilă neagră și pentru finalul abrupt, care vine pe nepusă masă exact când acțiunea părea să se mai fi înviorat un pic, nu pot să nu o recomand oricărui cititor dispus la un plăcut și vesel travaliu de lectură.

Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992), ed. a IV-a, ed. Polirom, 2012, 3,5*/5

Au mai scris despre carte: Dreaming Jewel / Terorista / Bogdan Romaniuc