Tot ce face lumea în general e atît de -nu ştiu cum -, nu neapărat rău, nici măcar nedemn, nici măcar stupid. Doar că-i ceva atît de neînsemnat şi de lipsit de sens şi de întristător. Dar partea cea mai gravă e că, dacă te apuci să duci o viaţă boemă sau să faci alte năzbîtii de felul ăsta, te trezeşti că eşti la fel de conformist ca toată lumea, numai că-n alt sens.
J.D. Salinger, Franny și Zooey (1961), ed. Polirom, 2002
Zooey tăcu. Se uită lung la poziţia în care stătea Franny, prăbuşită cu faţa-n jos pe canapea, şi auzi acum, poate pentru prima oară, singurele sunete înăbuşite – nişte icnete de durere – ce-i ieşeau de pe buze. Într-o clipă, se făcu palid la faţă – palid de îngrijorare din cauza stării lui Franny, dar, pare-se, şi din sentimentul eşecului care umpluse deodată încăperea cu izul lui întotdeauna dezgustător. Obrazul său palid era însă de un alb ciudat, pur – adică neamestecat cu verdele şi galbenul vinovăţiei şi al remuşcării. Paloarea lui semăna foarte bine cu aceea a oricărui băieţaş înnebunit după animale, după absolut toate animalele, şi care tocmai a văzut expresia de pe chipul surorii lui preferate, iubitoare de iepuraşi, în momentul cînd a deschis cutia cu cadoul pe care i l-a făcut de ziua ei – un pui de cobră recent capturat, cu o fundă roşie legată cu stîngăcie în jurul gîtului.
J.D. Salinger, Franny și Zooey (1961), ed. Polirom, 2002
Îi tot dai zor cu vanitatea. Dumnezeule, numai Hristos ar putea să spună ce-i vanitate şi ce nu. Ăsta-i universul lui Dumnezeu, drăguţo, nu al tău, şi El decide, pînă la urmă, ce-i vanitate şi ce nu-i. Dar de iubitul tău Epictet ce zici? Ori de iubita ta Emily Dickinson? Ce-ai vrea – ca, de fiecare dată cînd simte imboldul de a scrie o poezie, drăguţa de Emily să se aşeze şi să spună o rugăciune pînă se lecuieşte de pornirea asta nesuferită şi egoistă? Nu, fireşte că nu! În schimb, vrei ca prietenul tău, profesorul Tupper, să se lecuiască de vanitate. În cazul lui, pasămite, e cu totul altceva. Şi poate că e. Poate că e. Dar nu-mi împuia mie capul cu poveştile astea despre vanitatea oamenilor în general. După părerea mea, dacă chiar vrei să ştii, jumătate din necazurile de pe lumea asta le fac oamenii care nu-şi arată adevărata vanitate. Gîndeşte-te la profesorul Tupper. Cel puţin judecînd după lucrurile pe care le spui tu despre el, aş face pariu pe orice că ceea ce arată el lumii, ceea ce-ţi închipui tu că-i vanitate la el nu-i deloc vanitate, ci o altă însuşire cu mult mai josnică, mai meschină. Dumnezeule, ai umblat destul pe la şcoli ca să-ţi dai seama cum stă treaba. Rîcîie puţin poleiala de pe chipul unui profesor de liceu – ba chiar al unui universitar – incompetent, şi cel mai adesea ai să descoperi sub ea un mecanic auto de mîna-ntîia sau un zidar priceput care nu şi-a urmat adevărata chemare.
J.D. Salinger, Franny și Zooey (1961), ed. Polirom, 2002
Dar nu e vorba de oricare Jerry, ci de celebrul Salinger. Iar informația vine din nu mai puțin de 50 de scrisori către un amic londonez, scrise în perioada 1986 – 2002, când toată lumea îl credea pe autor aproape cu totul izolat de lumea exterioară.
Iată așadar un J. D. Salinger care călătorește, chiar dacă rar și nu cu multă plăcere, care e prietenos și surprinzător, care povestește despre grădina sa, se plânge de problemele bătrâneții, laudă hamburgerii de la Burger King, își mărturisește interesul pentru tenis și deapănă amintiri cu un vechi prieten.
Și, încă o confirmare, un J. D. Salinger care continuă să scrie (zilnic) și se gândește la publicare. A trecut deja un an de la moartea sa. Unde sunt manuscrisele?
Singur pe bancă 