Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘José Donoso’

La Desesperanza – când ratările sunt doar o iluzie

Spre rușinea mea nu l-am descoperit decât recent pe José Donoso. Obscena pasăre a nopții, considerată capodopera sa, nu doar m-a cucerit, dar mi-a deschis și curiozitatea față de Chile, așa cum Mario Vargas Llosa mi-o deschisese înainte pe cea pentru Peru.

M-am întors la Donoso destul de curând, cu Curfew, roman publicat în 1986 dar scris cu un an mai înainte.

O primă precizare, pentru cei care au citit Obscena pasăre… nu există nici o asemănare stilistică între cele două cărți. Prima poate fi intimidantă, ancorată în realism magic, barocă și obsesivă, cultivând o stare de nedeterminare care pune constant la încercare așteptările cititorilor, în timp ce Curfew e un roman realist, ușor de citit și cu un mesaj clar, lipsit de ocolișuri. Mai mult, toată acțiunea cărții se desfăsoară într-un interval de mai puțin de 24 de ore – suficient timp însă pentru a face radiografia unei societăți sub dictatură și a intelighenției chilleene așa cum o descoperă scriitorul la întoarcerea în țară după un lung exil.

Pe scurt:

Mañungo Vera e un faimos cântăreț chilean, stabilit de mai mulți ani în Paris, dar a cărui carieră pare să fi intrat într-un con de umbră. Între criza vârstei de mijloc, pierderea idealurilor revoluționare din tinerețe și un tinitus care îl îndepărtează de muzică, Vera decide să se întoarcă în Chile pentru a se regăsi pe el și în același timp pentru a încerca să îi trezească fiului său înstrăinat curiozitatea față de o țară de care nu îl leagă în clipa asta nimic, nici măcar limba.

De-abia aterizat în Santiago, Vera se grăbește să își lase copilul la hotel și apoi ia un taxi către casa văduvei marelui poeta Neruda, recent decedată. Apariția sa creează o adevărată comoție între invitații la priveghiul de dinaintea înmormântării, și cântărețul se trezește în mijlocul unui complicat ghem de calcule, relații și lupte de culise, în care fiecare încearcă să se folosească de prilej pentru a obține un folos personal sau politic. Unii dintre apropiații casei speră să le fie aprobată crearea unei Fundații Naruda care să conserve fabuloasa colecție a poetului, membrii diverselor grupări politice de stânga speră să transforme înmormântarea într-un gest simbolic împotriva dictaturii, dar și să se lovească unii pe alții, un temut membru al cercului interior al dictatorului ar vrea să cumpere personal piesele cele mai interesante din colecție, fosta iubită din tinerețe a lui Vera, Judit Torre, și-a creat propriul grup de femei, toate trecute prin închisorile și camerele de tortură ale regimului și își plănuiește răzbunarea…

În urma atacurilor cu bomba, dictatorul a ordonat restricții de circulație. Oricine e surprins pe stradă după miezul nopții poate fi ucis de patrule fără nici o întrebare. Și totuși, Mañungo și Judit ajung să își petreacă noaptea rătăcind pe străzile pustiite și periculoase, iar între cei doi se înfiripă din nou ceva ce amândoi se grăbesc să nege că ar fi dragoste. Împreună se hotărăsc să renunțe la Chile, să zboare înapoi la Paris cu primul avion și apoi să vadă unde îi poate duce această relație.

A doua zi, imediat după înmormântare, un accident pe jumătate tragic, pe jumătate întâmplător face ca unul din cunoscuții lui Mañungo să fie arestat de poliție pentru ultragiu, și cântărețul descoperă că statutul său de celebritate nu e suficient pentru a-și salva prietenul. În fața unei morți absurde, revolta celor doi își găsește singura descătușare într-un gest neașteptat, dar simbolic – Mañungo Vera decide să rămână în Chile. De la depărtare, lupta împotriva dictaturii ar fi doar o iluzie.

Scris ca un roman manifest, atât explicație a deciziei lui Donoso de a se întoarce în țară, cât și radiografie lucidă și acidă a „societății civile” găsite de acesta acasă, titlul adevărat al cărții este „La Desesperanza”  – „Disperarea”. Alegerea editorului englez („Curfew”) mi s-a părut cu totul nepotrivită, ciuntind-o de o parte din simboluri și ascunzând sentimentul sub care a fost scrisă.

Dacă îl citești cu atenție tot romanul este o înlănțuire de eșecuri și ratări, unele mai evidente, altele mai subtile. Începând cu cele ale lui Mañungo Vera, protagonistul principal (în carieră sau în relația cu fosta soție și cu fiul său), continuând cu cele ale lui Judit (născută într-o familie de vază, dar prinsă suflet și sânge în mișcările radicale de stânga, ea fuge din țară după ce intră în atenția poliției secrete, apoi se întoarce pentru a se răzbuna pe bărbatul care o umilise sexual, dar în momentul decisiv se răzgândește) și ale celorlalți participanți la veghea și înmormântarea văduvei lui Neruda, dar și ale mișcărilor revoluționare de stânga, sprijinite de URSS, ale intelectualității din Chile și, în ultimă instanță, ale țării înseși. Dictatura în sine și mecanismele abuzurilor nu sunt decât marginal ținta cărții. Adevărata miză e cea de a arăta rezultatul acestor abuzuri, atacuri și intimidări – micile compromisuri, marile deziluzii, orgoliile rămase fără miză -, un fotografie de epocă posibilă numai prin ochii limpezi și lucizi ai celui întors după un lung exil.

Finalul cărții nu e un gest de triumf sau de sfidare, ci unul de disperare și el. Din fericire, după doar câțiva ani regimul generalului Pinochet avea să fie dat jos, Chile devenind un exemplu de succes printre națiunile latino-americane.

Până atunci, întoarcerea sub dictatură a unui mare scriitor ține cumva de nebunie și de dor.

José Donoso, Curfew (1986), 4*/5

Au mai scris despre carte: The New York Times / Los Angeles TimesJuan David Gómez

Reclame

Nor de etichete