O miniatură infantilă

Istoria pe care Tertuliano Maximo Afonso are misiunea s-o predea e ca un bonzai căruia, din când în când, i se tund rădăcinile, ca să nu crească, o miniatură infantilă a giganticului arbore al timpului, locurilor și toate câte se întâmplă în ele, privim, vedem inegalitatea mărimilor și ne oprim aici, aruncăm o privire la alte diferențe, nu mai puțin demne de reținut, de exemplu, nici o pasăre, nici măcar pricăjita de pasăre colibri, n-ar reuși să-și facă cuib în ramurile unui bonzai și, dacă e adevărat că la umbra mică a acestuia, presupunând că are suficient frunziș, poate să se adăpostească o șopârliță, mai mult ca sigur că reptilei îi rămâne vârful cozii afară. Istoria pe care o predă Tertuliano Maximo Afonso, o recunoaște el însuși și nu se va sfii s-o mărturisească dacă-l veți întreba, are o cantitate imensă de cozi rămase afară […]

Jose Saramago, Omul duplicat, 2003 (p. 16)

Femeile reînvie unele în altele

Femeile reînvie unele în altele, cele onorabile reînvie în curve, curvele reînvie în cele onorabile

Jose Saramago, Eseu despre orbire, 1995 (p. 171)

Vis

În noaptea aceea orbul visă că e orb.

Jose Saramago, Eseu despre orbire, 1995 (p. 20)

Conștiința morală

Conștiința morală, pe care atâția nesăbuiți au insultat-o și chiar mai mulți au renegat-o, e ceva care există și a existat dintotdeauna, n-a fost o invenție a filozofilor din Cuaternar, când sufletul abia era un proiect confuz. Cu trecerea timpului, plus activitățile conviețuirii și schimburile genetice, am sfârșit punând conștiința în culoarea sângelui și în sarea lacrimilor și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, am făcut din ochi o oglindă întoarsă înăuntru, cu rezultatul, de multe ori, că ei dezvăluie fără reținere ceea ce încercăm să negăm cu gura.

Jose Saramago, Eseu despre orbire, 1995 (p. 22)

Eseu despre orbire

Excelentă carte! Te ține în priză, te cutremură, te provoacă. E o parabolă, ca multe din cărțile lui Saramago, dar foarte imediată, foarte transparentă, foarte simplă. Deschisă așadar la nenumărate interpretări. Poți lua fiecare personaj din carte (om sau câine, fără deosebire) și să îl transformi în simbol. Poți lua orice gest și să îl transformi în metaforă. Poți argumenta că e o carte despre lipsa de umanitate. La fel de bine, poți argumenta că e o carte despre umanitate. Te poți îngrozi, te poți revolta, poți să nu o crezi, dar nu o poți ignora.

Și toate acestea cu atât de puțină materie primă!

Romanul nu abundă nici în metafore, nici în personaje, nici în descrieri. Nu există nici un nume. Și mai ales nu există explicații, nici măcar teorii. Are ca miez o singură imagine – una insuportabil de vie și șocantă – construită încet-încet: cea a feței unui om murdar, contrastul dintre ochii vii și strălucitori și carnea jegoasă, scârna depusă pe piele. Ochii sunt inundați de o lumină albă, neîntinată, asupra pielii cad lovituri, umilințe, bâjbâie prin putreziciuni, noroaie și impurități. Iar omul nostru trebuie să trăiască, nu e undeva la mijloc, ci e și-și. Și lumină și întuneric. Curățenia e greu de păstrat, fiecare tentativă de a se șterge nu face decât să murdărească tot ce e în jur, deznodământul ar părea doar o chestiune de timp, dacă nu ar fi și una de încăpățânare și de speranță.

Pe scurt:

Într-o zi, șoferul unei mașini orbește brusc în timp ce aștepta culoarea verde a semaforului. Nu e o orbire obișnuită (există așa ceva?): nu există nici un motiv aparent, fizic nu există nici o leziune, orbirea sa nu înseamnă întuneric, ci dimpotrivă, un alb pur, necontenit, ca un fel de ceață lăptoasă din care nu poate evada. Iar orbirea se dovedește contagioasă: rând pe rând toți cei cu care intră în contact orbesc și ei, mai devreme sau mai târziu, și după ei alții…

Prima decizie a autorităților e de a încerca să impună o carantină: astfel primii orbi ajung să fie închiși într-un vechi spital de nebuni, acum dezafectat, păziți de soldați gata să tragă fără avertisment în oricine ar încerca să fugă de acolo, așteptând zilnic niște lăzi de mâncare de multe ori insuficiente, cu niște megafoane repetând zilnic niște instrucțiuni care au tot mai puțin sens. Iar în acest spațiu civilizația devine o amintire din ce în ce mai palidă, îi ia locul lupta pentru supraviețuire, îi iau locul boala, murdăria, foamea, violența, asuprirea, cruzimea, violul, crima.

Până când ajung să orbească toți oamenii: nu vor mai exista alimente care să fie aduse, nici soldați care să păzească închisoarea, iar primii orbi, cei închiși din primele zile, trebuie să se întoarcă într-un oraș care s-a transformat într-o imensă capcană.

Există un singur martor în tot acest timp, o femeie care se preface oarbă pentru a nu-și părăsi soțul, dar care vede și încearcă să ajute o mână de oameni să supraviețuiască. Până când într-o altă zi primul orb va începe din nou să vadă și îi vor urma toți ceilalți.

Jose Saramago, Eseu despre orbire (1995), 4,5*/5

Au mai scris despre carte: simonica / tomata / adrian / the new canon /

De comparat cu:  Împăratul muștelor, de William Golding (1954)

I se spune unui orb, Ești liber

I se spune unui orb, Eşti liber, i se deschide poarta care îl despărţea de Lume, Du-te, eşti liber, îi spunem noi iar, dar el nu pleacă, a rămas încremenit în mijlocul străzii, el şi ceilalţi, sînt înspăimîntaţi, nu ştiu unde să meargă, nu se poate compara viaţa  dintr-un labirint raţional, cum este, prin definiţie, o casă de nebuni, şi aventura, fără o mînă călăuzitoare nici zgardă de cîine, în labirintul dezordonat al oraşului, unde memoria nu ajută la nimic, căci nu e în stare să arate decît imaginea locurilor şi nu drumurile pînă acolo.

Jose Saramago, Eseu despre orbire (1995)

Orbi care, văzând, nu văd

De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că sîntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.

Jose Saramago, Eseu despre orbire (1995)

Iubirea e sfârșitul asediului

Se pare că suntem în plin război, Sigur că suntem în război, și e un război de asediu, fiecare dintre noi îl asediază pe celălalt și e asediat de el, vrem să dărâmăm zidurile celuilalt păstrându-le pe ale noastre, iubirea înseamnă să nu mai existe bariere, iubirea e sfârșitul asediului.

Jose Saramago, Istoria asediului Lisabonei (1989)

Cele mai frumoase cărți despre dragoste

Nu e un top,  doar o scurtă listă cu cărțile despre dragoste pe care le-aș recomanda eu unui neștiut cititor. Ordinea e întâmplătoare (de fapt cronologică).

1) Boris Vian – Spuma zilelor (1946)

2) Max Frisch – Homo Faber (1957)

3) John Fowles – Magicianul (1965, 1977)

4) Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei (1985)

5) Haruki Murakami – Pădurea norvegiană (1987)

6) Jose Saramago – Istoria asediului Lisabonei (1989)

7) Kazuo Ishiguro – Să nu mă părăsești (2005)

Iar pentru cine vrea mai mult:

Erich Maria Remarque – Trei camarazi (1936)

Kurt Vonnegut – Barbă Albastră (1987)

Mario Vargas Llosa – Caietele lui don Rigoberto (1997)

Nicole Krauss – Istoria iubirii (2005)

Adevăratele dimensiuni

[…] când aştepţi somnul în liniştea unei camere care ţi-e încă străină, ascultând ropotul ploii pe stradă, lucrurile îşi capătă adevăratele dimensiuni, toate sunt mari, grave, apăsătoare, cât de înşelătoare este lumina zilei, preface viaţa într-o umbră abia conturată, doar noaptea e lucidă, dar somnul o învinge, din grijă poate pentru odihna şi liniştea noastră, pace sufletului celor vii.

Jose Saramago, Anul morții lui Ricardo Reis (1984)