Am fost brigadieri fericiți – trecut socialist, răsfoit grăbit

E ceva emoționant în a ține în mână jurnalul unui adolescent de acum mai bine de 15 ani, după cum tot emoționant e și să descoperi o epocă relativ recentă dar deja apusă – în acest caz cea a șantierelor de practică „la canal” în care erau aduși să muncească liceenii, din ultimul an înainte de căderea comunismului. Am fost brigadieri fericiți e în mare parte o transcriere a jurnalului ținut de autor (proaspăt absolvent al examenului de „treaptă”, deci trecut din clasa a X-a în a XI-a) în perioada 4 septembrie – 1 noiembrie 1989, pe Şantierul Naţional al Tineretului, Canalul Magistral „Siret-Bărăgan”.

Principalul argument în favoarea demersului editorial stă în recursul la autenticitate. Publicând un jurnal aduci o mărturie nemijlocită, sinceră și totală. Iar potențialul aici este fantastic: intrăm în lumea adolescenței, cu primele iubiri, prietenii ce par pentru o viață, pozne și supărări, într-o lume nouă, desprinsă și de cea a școlii și de cea de acasă, o lume cu noi colegi și noi îndatoriri, cu atmosferă de tabără, dar cu instructori, maiștri și activiști UTC. Două luni departe de casă sunt prilej și de a ți se face dor de familie, și de a cunoaște noi oameni, și de a de te cunoaște pe tine mai bine. Iar toată experiența, privită cu ochii nostalgiei, poate fi probabil clasată sub aceeași formulă emoționantă cu care se termină și notarea uneia din zile în jurnal:

„Însă tot ceea ce ni s-a întâmplat astăzi se rezumă la o singură propoziţie: a fost cea mai frumoasă zi de când suntem aici şi probabil una dintre cele mai frumoase din viaţă!” (sublinierea autorului)

Din păcate însă autenticitatea astfel obținută are și un preț. Jurnalului de elev brigadier, oricât de conștiincios ținut, îi lipsește adâncimea, introspecția și, mă tem, valoarea literară. Acolo unde ai vrea să înțelegi mai mult, să afli mai multe detalii, să cunoști personajele, să înțelegi ce gândesc cu adevărat, cum privesc lumea și ce își imaginau pentru viitor, trebuie să te mulțumești cu notația întâmplătoare, prescurtată și uneori irelevantă. Acolo unde ai vrea să închizi un arc în timp și te întrebi ce a ajuns cutare sau cutare, cum ar arăta o reuniune peste 15 ani a eroilor jurnalului, cum au trăit ei o întâmplare sau alta, nu îți răspunde nimeni. Jurnalul, ajuns în mâinile unui scriitor înzestrat, ar fi putut fi punctul de pornire al unei cărți fermecătoare despre „anii de liceu” și lunile de șantier… Aproape vedem acea carte, o avem în mână, dar nu putem decât să o răsfoim în mare viteză și rămânem cu atât – o experiență fulgurantă, o nostalgie și un regret.

Și mai e și problema, ușor jenantă, a greșelilor gramaticale, nu grave (în principal virgule puse aiurea și câte o „a I-a”) dar numeroase. Pentru o carte totuși foarte scurtă și al cărei autor (totodată editor) are răbdarea de a o promova cu râvnă pe Internet, e păcat că acesta nu și-a putut găsi măcar o după-amiază pentru perierea textului și corectarea acestor greșeli.

Aurel Dănescu, Am fost brigadieri fericiți (2015), 2*/5