Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘Kazuo Ishiguro’

Nocturne

Ultima carte scrisă de Kazuo Ishiguro, după succesul fulminant avut cu Să nu mă părăsești, pare un exercițiu de “refacere”: nu este un roman, ci o serie de povestiri, iar scriitura pare intenționat ștearsă, lipsită de eleganță, redusă aproape de zero în favoarea unor asociații și sugestii având muzica pe fundal.

Sunt cinci povestiri în total, “despre muzică și amurg” zice coperta, însă amurgul acesta trebuie înțeles ca fiind cel al iluziilor, al unor relații și poate al sentimentelor. Fiecare în felul ei e o poveste a ratării, narată la persoana întâi de un martor exterior, dar nu neutru, oglindă nesigură și tulbure. Muzica e un element comun, e drept, se strecoară într-un fel sau altul în fiecare povestire, însă îndrăznesc să spun că e mai degrabă un element de decor, un artificiu. E o sugestie poate la structura cărții ca ansamblu: o singură temă, reluată iar și iar, cântată în registre ușor diferite, pe alt tempo, cover după cover al unei melodii pe care cititorul o cunoaște.

Sau, cum sugerează un critic:

„Ishiguro’s volume has the quality of a song cycle, with recurring themes developed in different guises. […] On a first reading they appear inexpressive: the diction stilted, the narrative one-note, the plot devices wayward. Yet his prose is notable for what, in music, would be described as upper partials – intervals that resonate after a note is struck. One turns away, thinking the narratives one-note. Yet they resonate long after the book is set aside.” (Jane Shilling, The Telegraph)

Pe scurt:

Un baladist de altădată

Un fost cântăreț de succes american, acum la vârsta a doua, îi cântă soției câteva serenade dintr-o gondolă – lucrurile nu sunt însă ce par a fi, cântecul e de despărțire, dragostea contează prea puțin.

Fie ploaie, fie soare

Invitat la Londra de un cuplu de prieteni din tinerețe, Raymond nu numai că se trezește în mijlocul unei crize conjugale, dar înțelege și că a fost chemat doar pentru a-și juca rolul de ratat.

Malvern Hills

Un tânăr chitarist aflat în căutarea unei glorii care momentan întârzie se întâlnește cu un cuplu mai în vârstă de elvețieni, cântăreți angajați cu ora. Cu cât visurile sunt mai îndrăznețe, cu atât dezamăgirile vor fi mai mari. Sau nu?

Nocturnă

Managerul îi sugerează că nu are succes pentru că e prea urât; soția îl părăsește, dar îi face rost de bani pentru o operație estetică. Steve, un foarte talentat muzician, ajunge astfel să o cunoască, în perioada de recuperare de după operație, pe proaspăt părăsita Lindy Gardner (nevasta din prima povestire) și primește din mâna ei un trofeu furat: cel de cel mai bun saxofonist.

Violonceliști

Un strălucit dar sărac absolvent de Conservator ajunge să ia lecții de violoncel de la o americancă mai în vârstă, care prin indicațiile ei îi deschide în fața ochilor o cu totul altă lume a interpretării. Apoi află că ea e doar “un talent care așteaptă să fie dezvăluit”, care nu a învățat niciodată să cânte la violoncel de teamă că un profesor mai slab înzestrat ar putea să îi distrugă talentul. Tibor trebuie să se hotărască dacă e sau nu sub demnitatea lui să accepte un contract într-un restaurant, sau ar trebui să se încăpățâneze să caute mai degrabă faima.

Un alt element comun al acestor povestiri e că toate se situează undeva la granița dintre tragedie și farsă. Și deși se opresc mai degrabă în farsă, de multe ori crudă, cititorul rămâne sub impresia tragediei – dacă acesta a fost efectul căutat de Ishiguro, i-a reușit de minune.

Kazuo Ishiguro, Nocturne. Cinci povestiri despre muzică și amurg (2009, trad. Vali Florescu), 3,5*/5

Au mai scris despre carte: brainwash / dilema veche / observatorul cultural / asylum / the telegraph

Cele mai frumoase cărți despre dragoste

Nu e un top,  doar o scurtă listă cu cărțile despre dragoste pe care le-aș recomanda eu unui neștiut cititor. Ordinea e întâmplătoare (de fapt cronologică).

1) Boris Vian – Spuma zilelor (1946)

2) Max Frisch – Homo Faber (1957)


3) John Fowles – Magicianul (1965, 1977)


4) Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei (1985)


5) Haruki Murakami – Pădurea norvegiană (1987)


6) Jose Saramago – Istoria asediului Lisabonei (1989)


7) Kazuo Ishiguro – Să nu mă părăsești (2005)

Iar pentru cine vrea mai mult:

Erich Maria Remarque – Trei camarazi (1936)


Kurt Vonnegut – Barbă Albastră (1987)


Mario Vargas Llosa – Caietele lui don Rigoberto (1997)


Nicole Krauss – Istoria iubirii (2005)


Nor de etichete