Visul celtului – mai mult biografie, destulă istorie, puțin roman

Am mai spus-o cândva, ultimele romane ale lui Mario Vargs Llosa sunt departe de cele mai vechi: le lipsește suflul dramatic, sunt scrise mai simplu, nu au aceeași forță de a evoca nu doar personaje, epoci și istorii, ci și vieți adevărate, întâmplări profunde, psihologii complexe. În așteptarea parcă a premiului Nobel, autorul a început să scrie pentru un public larg, doritor de acțiuni liniare, personaje celebre, detalii istorice, reconstituiri biografice. Jocul cu planurile temporale sau geografice devine schematic și predictiv, detaliile exotice sau erotice condimentează paginile, scriitura se diluează apreciabil.

Din păcate iată că și după decernarea premiului rezultatele sunt identice (deși să fim corecți, Vargas Llosa a început să lucreze la acest roman cu mult înainte de a primi Nobelul în 2010): Visul celtului e un roman istorico-biografic în ordine invers descrescătoare – mai mult biografie, destulă istorie, puțin roman.

Personajul central e controversatul Roger Casement (1864–1916), celebru diplomat britanic ajuns apoi un fervent luptător pentru independența Irlandei și condamnat, în urma unei aventuri eșuate în încercarea de a convinge Germania să trimită o armată de eliberare a Irlandei, la moarte sub acuzația de trădare.

Romanul pendulează între “prezent” (ultimele zile din viața lui Casement, petrecute în închisoare în așteptarea verdictului la cererea de grațiere semnată de mulți dintre prietenii și susținătorii acestuia) și trei perioade definitorii pentru lupta sa de-o viață împotriva colonialismului: călătoria făcută în Congo cu misiunea de a investiga crimele și abuzurile administrației regelui Belgiei, Leopold al II-lea, împotriva triburilor băștinașe, călătoria similară în Amazonia peruană, de data asta pentru a documenta atrocitățile comise de Peruvian Amazon Company, societate înscrisă la bursa din Londra, și în sfârșitul retragerea din diplomația britanică și îmbrățișarea cauzei naționaliste irlandeze. Cele două călătorii în slujba împeriului Britanic s-au soldat cu Rapoarte zguduitoare, cu mare impact asupra publicului din Europa și din Statele Unite – ele l-au făcut pe Casement celebru în epocă și au jucat un rol important în mobilizarea comunității internaționale pentru pedepsirea abuzurilor coloniștilor, schimbarea regimului juridic al Congo-ului, falimentul companiei care explora cauciucul amazonian.

O mare controversă, încă actuală, legată de numele lui Roger Casement ține de publicarea în presa britanică, înainte de executarea acestuia în 1916, a unor fragmente scandaloase de jurnal. În epocă efectul acestora a fost devastator și a înlesnit Coroanei respingerea cererii de grațiere. Există suspiciunea că așa numitul Jurnal negru a fost de fapt fabricat de serviciul britanic de informații. Vargas Llosa caută o cale de mijloc: într-adevăr, îl descrie pe Roger Casement ca homosexual, dar pretinde că majoritatea detaliilor picante din jurnalul său ar fi fost inventate de acesta în lupta cu demonii săi personali.

Impresionează în carte descrierea sistemului crud și inuman de exploatare a băștinașilor, atât africani, cât și amerindieni, pentru obținerea cauciucului, marfă atât de valoroasă și de necesară în restul lumii civilizate. Averi imense născute din sânge si teroare, în spatele pretextului de “civilizare” a sălbaticilor. Decimarea triburilor, barbariile colonizatorilor, mutilările, torturile, violurile, crimele, loviturile de bici, toate sunt descrise minuțios – e greu să le citești fără a fi puternic marcat. Dar tonul e de enumerare, sub o minimă prelucrare narativă, a Rapoartelor și notițelor lui Roger Casement. Imaginați-vă însă acum același roman scris de același autor, dar cu poate douăzeci de ani în urmă: în loc de un singur personaj prezentat mai mult sau mai puțin liniar, contextul, cele două călătorii în fond atât de asemănătoare ale lui Roger Casement în două regiuni diferite ale globului, dar unite de exploatarea cauciucului și a băștinașilor de către coloniști, ar fi permis nu doar “încâlcirea” firelor narative, ci și introducerea unora din protagoniști ca personaje vii. Efectul ar fi fost dramatic, romanul mult mai puternic.

Îmi veți zice poate că Vargas Llosa a încercat să prindă un pește mai mare: aducerea cărții sale în mâinile mai multor cititori, accesibilizarea ei în slujba rememorării unei istorii dramatice și a oamenilor care au avut curajul și uneori nesăbuința de a denunța și de a lupta împotriva abuzurilor și cruzimii. În detrimentul artei, se justifică?

Mario Vargas Llosa, Visul Celtului (2010), trad. Marin Mălaicu-Hondrari, ed. Humanitas, 2011, 3*/5

Au mai scris despre carte: Codruț Constantinescu / adinab / Luminița Voina-Răuț

Casa Verde

În anii 60 Vargas Llosa încă își propusese probabil să fie un scriitor incomod. Atât la propriu (stil de a scrie), cât și la figurat (subiecte abordate). Din acest punct de vedere Casa Verde, roman publicat în 1966, e exemplul perfect. E o carte cu miză din ambele puncte de vedere, o carte ambițioasă care nu își menajează deloc cititorii.

E greu să îi urmărești structura: sunt urmărite alternativ mai multe fire ale acțiunii, separate temporal și spațial, iar suprapunerile și conexiunile nu se clarifică până bine după jumătatea cărții (de exemplu, pentru același personaj e folosit fie numele, fie porecla, fie un nume generic, cum ar fi “sergentul”). La nivel micro, același lucru: o tehnică elaborată, descrieri detaliate cu ambiții cinematografice, ruperi de ritm, dialoguri întrepătrunse, salturi în timp și de la un personaj la altul. Efectul e foarte reușit, în mijlocul unui haos organizat îți dă senzația de a fi martor direct și omniștient, dar te obligă în același timp să fii mereu în priză.

Cum însă nici unul din firele acțiunii nu este foarte spectaculos în sine, condiția este să ai răbdare și să aștepți să se contureze personajele și puzzle-ul gigantic care le va conecta viețile și destinele. Multe din cărțile lui Varga Llosa sunt despre Istorie, dar aceasta nu e povestită niciodată direct, ci poate fi doar intuită, adunând meticulos istorie a unui individ cu istorie a unui alt individ. Casa Verde e așadar despre colonizare și “civilizare” în Peru: spuneți-i cum vreți, un amestec de exploatare, religie, bani, progres, cruzime și suferință. Sigur, și despre speranțe, dragoste, întâmplare, dar perspectiva care predomină e una cinică.

Pe scurt:

Casa Verde e numele primului bordel din Piura, construit de Don Anselmo, un străin misterios, sosit de ceva timp în oraș. Povestea de dragoste dintre acesta și Antonia, o tânără oarbă, fără părinți, se termină tragic: răpită de Anselmo și ținută ascunsă în Casa Verde, Antonia naște o fetiță dar moare, iar părintele Garcia în fruntea unei mulțimi revoltate dă foc bordelului. Peste ani, Anselmo va fi bătrânul harpist care cântă în noua Casă Verde, a cărei matroană e chiar fetița salvată atunci din foc.

În același bordel eșuează și Bonifacia, fosta preferată a măicuțelor din Santa Maria de Nieva, sat din pădurea amazoniană. Ea e nevasta sergentului Lituma, dar după ce acesta ajunge în închisoare, urmare a unei partide teribile de ruletă rusească, unul din prietenii soțului întâi o violează, apoi îi devine pește.

În drum spre o leprozerie, fugarul Fushia își rememorează zbuciumata viață, diversele scheme cu care năzuise toată viața să se îmbogățească. Ultima dintre ele: furtul bulgărilor de cauciuc strânși de indieni pentru “moșierii” albi și vânzarea acestora la subpreț. E ajutat de Jum: torturat cu sălbăticie de armată pentru că denunțase exploatarea tribului său de către albi, acesta își caută cu încăpățânare (dar fără succes) dreptatea.

Mario Vargas Llosa, Casa Verde (1966), ed. Humanitas, 2010, trad. Mona Țepeneag, 4*/5

Au mai scris despre carte: Adrian Jugaru / Patrick O’Boyle

Atât de împăcat cu gândul

Și pentru ultima oară întreabă-te dacă a fost mai bine sau mai rău, dacă viața trebuie să fie așa, și ce s-ar fi întâmplat dacă ea nu, dacă tu și ea, dacă a fost un vis sau dacă lucrurile sunt întotdeauna altfel decât visele, și încă un ultim efort și întreabă-te dacă te-ai resemnat vreodată, și dacă numai fiindcă ea a murit sau pur și simplu fiindcă ești bătrân ești atât de împăcat cu gândul că o să mori și tu.

Mario Vargas Llosa, Casa Verde, 1966 (p. 327)

Visul celtului, tradus în română

Ultimul roman al lui Mario Vargas Llosa, Visul celtului (2010) a apărut recent la editura Humanitas, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Sunt curios în legătură cu cartea, ultimele două romane ale lui Vargas Llosa înainte de acesta (Rătăcirile fetei nesăbuite și Paradisul de după colț) au fost relativ slabe, ar cam fi timpul să ridice din nou ștacheta.

Cartea e din nou inspirată de un personaj real: Roger Casement (1864–1916), „celebru diplomat britanic ajuns apoi fervent naţionalist irlandez, a cărui figură plurivalentă se stinge şi renaşte odată cu moartea sa. Casement-eroul a fost unul dintre primii europeni care au denunţat ororile colonialismului. De pe urma călătoriilor sale în Congo-ul belgian şi în Amazonia sud-americană ne-au rămas două relatări memorabile care au zguduit societatea din vremea aceea. Cele două călătorii aveau să-l schimbe definitiv, inspirându-l să pornească pe un nou drum, de data aceasta de natură intelectuală şi civică, însă aproape la fel de distructiv. Astfel a ajuns să înfrunte o Anglie pe care o admira şi să militeze activ pentru cauza naţionalismului irlandez. Casement-omul a fost de asemenea un personaj complex: publicarea unor fragmente de jurnal, a căror paternitate rămâne îndoielnică, în ultimele zile ale vieţii sale a dat la iveală o serie de aventuri sexuale scabroase pentru care a ajuns să fie dispreţuit de mulţi dintre compatrioţii săi.”

P.S. Pe Agenția de carte găsiți și un interviu cu traducătorul cărții. Iar filme-cărți.ro au deja o recenzie a romanului.

Cele mai frumoase cărți ale adolescenței

La fel ca și data trecută, ordinea e întâmplătoare, nu e un clasament al valorii. Și să ne înțelegem: nu sunt cărți despre adolescență, ci cărți care să îți trezească imaginația, să te provoace, să te facă să visezi, să gândești, să citești, să descoperi poate un autor.

1) F. M. Dostoievski – Crimă și pedeapsă (1866)

2) Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine și de rău (1886)

3) Hermann Hesse – Lupul de stepă (1927)

4) John Steinbeck – Iarna vrajbei noastre (1961)

5) Mario Vargas Llosa – Orașul și câinii (1963)

6) Frank Herbert – Dune (1965)

7) John Fowles – Magicianul (1965, 1977)

8) Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate (1967)

9) Mircea Cărtărescu – Nostalgia (1989)

10) Muriel Barbery – Eleganța ariciului (2006)

Iar pentru cine vrea mai mult:

Mircea Eliade – Maytreyi (1933)

Jan Guillou – Răul (1981)

Kurt Vonnegut – Galapagos (1985)

Orson Scott Card – Jocul lui Ender (1985)

Cele mai frumoase cărți despre dragoste

Nu e un top,  doar o scurtă listă cu cărțile despre dragoste pe care le-aș recomanda eu unui neștiut cititor. Ordinea e întâmplătoare (de fapt cronologică).

1) Boris Vian – Spuma zilelor (1946)

2) Max Frisch – Homo Faber (1957)

3) John Fowles – Magicianul (1965, 1977)

4) Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei (1985)

5) Haruki Murakami – Pădurea norvegiană (1987)

6) Jose Saramago – Istoria asediului Lisabonei (1989)

7) Kazuo Ishiguro – Să nu mă părăsești (2005)

Iar pentru cine vrea mai mult:

Erich Maria Remarque – Trei camarazi (1936)

Kurt Vonnegut – Barbă Albastră (1987)

Mario Vargas Llosa – Caietele lui don Rigoberto (1997)

Nicole Krauss – Istoria iubirii (2005)

Marchizul de Vargas Llosa

O știre de acum câteva zile, care mi-a scăpat la momentul respect: regele Spaniei i-a oferit luna aceasta lui Mario Vargas Llosa titlul de marchiz, pentru „extraordinara sa contribuţie la limba şi literatura spaniolă”, „apreciată universal”.

„Patriile” lui Vargas Llosa

Din discursul ținut la primirea premiului Nobel:

Flaubert m-a învăţat că talentul înseamnă disciplină neabătută şi o mare răbdare. Faulkner, că forma – scrisul şi structura – înalţă sau împovărează subiectele. Martorell, Dickens, Balzac, Tolstoi, Conrad, Thomas Mann, că volumul şi ambiţia sunt tot la fel de importante într-un roman pe cât sunt abilitatea stilistică şi strategia narativă. Sartre, că un cuvânt este un act şi că un roman, o piesă de teatru sau un eseu, angajate în actualitate şi în cele mai bune opţiuni ale ei, pot schimba cursul istoriei. Camus şi Orwell, că o literatură dezbărată de morală este inumană, şi Malraux, că eroismul şi epicul sunt tot atât de posibile în prezent pe cât erau în vremea argonauţilor, a Odiseei şi a Iliadei.

Detest orice formă de naţionalism, de ideologie (…) provincială, cu vederi scurte şi exclusive, care reduce orizontul intelectual şi ascunde în sinea lui prejudecăţi etnice şi rasiste, întrucât transformă într-o valoare supremă, în privilegiu mortal şi ontologic împrejurarea fortuită a locului de naştere. (…) Patria nu înseamnă steaguri, imnuri ori discursuri apodictice despre eroi emblematici, ci o mână de locuri şi oameni care populează amintirile noastre, dându-le patina melancoliei, senzaţia plăcută că, indiferent unde ne-am afla, avem o casă unde ne putem întoarce.

Mario Vargas Llosa, Elogiul lecturii şi al ficţiunii (2010)

Orașul și câinii

Orașul și câinii e cartea prin care l-am descoperit pe Mario Vargas Llosa. Mi-a căzut în mână din întâmplare, am început să o citesc cu o neîncredere plină de superioritate (cu câteva săptămâni în urmă terminasem, foarte impresionat, o primă carte de Saramago; la câteva zile după aveam să aflu la televizor că tocmai a primit premiul Nobel pentru literatură), dar până când am terminat-o fusesem deja vrăjit.

Recitind-o acum, nimic din forța cărții nu s-a pierdut (și coincidență, autorul tocmai a primit la rândul său premiul Nobel).

Forță narativă pură, fără metafore, fără lumi imaginare, fără poezie. E impresionant, mai ales că e romanul de debut al autorului, scris la 27 de ani.

Pe scurt:

Firul principal al acțiunii urmărește destinele unor elevi ai Colegiului Militar Leoncio Prado din Lima – “Cercul”, un grup de 4 elevi condus de Jaguarul, care controlează viața “subterană” a anului lor, pune la cale furtul subiectelor pentru unul din ultimele examene înainte de absolvire, furt care va fi descoperit și va pune în mișcare un lung și tulburător lanț de consecințe: exmatriculare, trădare, anchetă militară, crimă, răsturnarea ierarhiilor etc.

Separat, 3 băieți ajung să se îndrăgostească de aceeași fată, Teresa, identitatea unuia dintre ei fiind ascunsă până la sfârșitul cărții.

Una din temele majore o reprezintă conflictul între individ și grup (ierarhiile interne ale elevilor, ritualurile de “botez” și dominare,  presiunea grupului), între individ și familie (cu diverse variante de răspuns: dominare, simulare, fugă) și între individ și instituții (fentarea regulilor sau, dimpotrivă, acceptarea lor riguroasă). Alberto, Poetul, este cel care “se descurcă”, strecurându-se cu abilitate printre toate constrângerile, până la un moment în care conflictele de conștiință și remușcările îl fac să încerce o revoltă nedusă până la capăt; Arano, Sclavul, este victima perfectă, dominat pe toate planurile și încercând să se refugieze într-o poveste de dragoste în care de asemenea nu are nici o șansă; Jaguarul este rebelul, gata să lupte până la capăt pentru a nu fi controlat și dominat de nimeni.

Cartea stă sub semnul existențialismului: de-a lungul ei fiecare personaj “devine”, se face – e o personalitate unică, supusă unor constrângeri exterioare uneori devastatoare, dar care își construiește viața prin opțiunile sale, “angajându-se în raport cu destinul lui și cu al celorlalți”.

Ambiția lui Vargas Llosa pare a fi cea de a construi (cel puțin în primele lui mari romane) o lume totală. Recurge pentru asta la o tehnică narativă sofisticată și elaborată: dialogul alternativ care comprimă realități separate în timp și spațiu, împletirea a 4 fire narative majore (unul în prezent, alte trei în trecut) cu nenumărate altele minore, trecerea rapidă de la persoana întâi la persoana a treia, de la universul școlii militare la cartierele Limei, de la o perspectivă la alta. Practic toată cartea e un uriaș puzzle pe care cititorul trebuie să îl pună în ordine, un puzzle construit prin alternări de timp, loc, povestitor, clasă socială, tehnică și limbaj – școală / oraș, pers. I / III, prieteni / familie, copii / bărbați, dialog / povestire, prima dragoste / experimentări sexuale adesea sordide, prezent / trecut, nume proprii / porecle, inocență / violență gratuită. Nu e așadar o carte foarte ușoară, însă tocmai efortul pe care trebuie să îl faci să descifrezi puzzle-ul se traduce la final într-o satisfacție pe măsură.

E o carte de multe ori dură (atenție cititorilor sensibili!).  O carte despre adolescență, a cărei acțiune și personaje pot fi translatate cu ușurință din Peru oriunde în lume. O carte fără etichete de o singură culoare, ale cărei personaje sunt toate în același timp victime și călăi. O carte în care autorul nu impune nici o judecată. O carte de o imensă vitalitate și care îți solicită în permanență atenția. Un mare roman.

Mario Vargas Llosa, Orașul și câinii (1963), trad. Coman Lupu