Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘Mario Vargas Llosa’

Visul celtului – mai mult biografie, destulă istorie, puțin roman

Am mai spus-o cândva, ultimele romane ale lui Mario Vargs Llosa sunt departe de cele mai vechi: le lipsește suflul dramatic, sunt scrise mai simplu, nu au aceeași forță de a evoca nu doar personaje, epoci și istorii, ci și vieți adevărate, întâmplări profunde, psihologii complexe. În așteptarea parcă a premiului Nobel, autorul a început să scrie pentru un public larg, doritor de acțiuni liniare, personaje celebre, detalii istorice, reconstituiri biografice. Jocul cu planurile temporale sau geografice devine schematic și predictiv, detaliile exotice sau erotice condimentează paginile, scriitura se diluează apreciabil.

Din păcate iată că și după decernarea premiului rezultatele sunt identice (deși să fim corecți, Vargas Llosa a început să lucreze la acest roman cu mult înainte de a primi Nobelul în 2010): Visul celtului e un roman istorico-biografic în ordine invers descrescătoare – mai mult biografie, destulă istorie, puțin roman.

Personajul central e controversatul Roger Casement (1864–1916), celebru diplomat britanic ajuns apoi un fervent luptător pentru independența Irlandei și condamnat, în urma unei aventuri eșuate în încercarea de a convinge Germania să trimită o armată de eliberare a Irlandei, la moarte sub acuzația de trădare.

Romanul pendulează între “prezent” (ultimele zile din viața lui Casement, petrecute în închisoare în așteptarea verdictului la cererea de grațiere semnată de mulți dintre prietenii și susținătorii acestuia) și trei perioade definitorii pentru lupta sa de-o viață împotriva colonialismului: călătoria făcută în Congo cu misiunea de a investiga crimele și abuzurile administrației regelui Belgiei, Leopold al II-lea, împotriva triburilor băștinașe, călătoria similară în Amazonia peruană, de data asta pentru a documenta atrocitățile comise de Peruvian Amazon Company, societate înscrisă la bursa din Londra, și în sfârșitul retragerea din diplomația britanică și îmbrățișarea cauzei naționaliste irlandeze. Cele două călătorii în slujba împeriului Britanic s-au soldat cu Rapoarte zguduitoare, cu mare impact asupra publicului din Europa și din Statele Unite – ele l-au făcut pe Casement celebru în epocă și au jucat un rol important în mobilizarea comunității internaționale pentru pedepsirea abuzurilor coloniștilor, schimbarea regimului juridic al Congo-ului, falimentul companiei care explora cauciucul amazonian.

O mare controversă, încă actuală, legată de numele lui Roger Casement ține de publicarea în presa britanică, înainte de executarea acestuia în 1916, a unor fragmente scandaloase de jurnal. În epocă efectul acestora a fost devastator și a înlesnit Coroanei respingerea cererii de grațiere. Există suspiciunea că așa numitul Jurnal negru a fost de fapt fabricat de serviciul britanic de informații. Vargas Llosa caută o cale de mijloc: într-adevăr, îl descrie pe Roger Casement ca homosexual, dar pretinde că majoritatea detaliilor picante din jurnalul său ar fi fost inventate de acesta în lupta cu demonii săi personali.

Impresionează în carte descrierea sistemului crud și inuman de exploatare a băștinașilor, atât africani, cât și amerindieni, pentru obținerea cauciucului, marfă atât de valoroasă și de necesară în restul lumii civilizate. Averi imense născute din sânge si teroare, în spatele pretextului de “civilizare” a sălbaticilor. Decimarea triburilor, barbariile colonizatorilor, mutilările, torturile, violurile, crimele, loviturile de bici, toate sunt descrise minuțios – e greu să le citești fără a fi puternic marcat. Dar tonul e de enumerare, sub o minimă prelucrare narativă, a Rapoartelor și notițelor lui Roger Casement. Imaginați-vă însă acum același roman scris de același autor, dar cu poate douăzeci de ani în urmă: în loc de un singur personaj prezentat mai mult sau mai puțin liniar, contextul, cele două călătorii în fond atât de asemănătoare ale lui Roger Casement în două regiuni diferite ale globului, dar unite de exploatarea cauciucului și a băștinașilor de către coloniști, ar fi permis nu doar “încâlcirea” firelor narative, ci și introducerea unora din protagoniști ca personaje vii. Efectul ar fi fost dramatic, romanul mult mai puternic.

Îmi veți zice poate că Vargas Llosa a încercat să prindă un pește mai mare: aducerea cărții sale în mâinile mai multor cititori, accesibilizarea ei în slujba rememorării unei istorii dramatice și a oamenilor care au avut curajul și uneori nesăbuința de a denunța și de a lupta împotriva abuzurilor și cruzimii. În detrimentul artei, se justifică?

Visul celtului

Mario Vargas Llosa, Visul Celtului (2010), trad. Marin Mălaicu-Hondrari, ed. Humanitas, 2011, 3*/5

Au mai scris despre carte: Codruț Constantinescu / adinab / Luminița Voina-Răuț

Anunțuri

Casa Verde

În anii 60 Vargas Llosa încă își propusese probabil să fie un scriitor incomod. Atât la propriu (stil de a scrie), cât și la figurat (subiecte abordate). Din acest punct de vedere Casa Verde, roman publicat în 1966, e exemplul perfect. E o carte cu miză din ambele puncte de vedere, o carte ambițioasă care nu își menajează deloc cititorii.

E greu să îi urmărești structura: sunt urmărite alternativ mai multe fire ale acțiunii, separate temporal și spațial, iar suprapunerile și conexiunile nu se clarifică până bine după jumătatea cărții (de exemplu, pentru același personaj e folosit fie numele, fie porecla, fie un nume generic, cum ar fi “sergentul”). La nivel micro, același lucru: o tehnică elaborată, descrieri detaliate cu ambiții cinematografice, ruperi de ritm, dialoguri întrepătrunse, salturi în timp și de la un personaj la altul. Efectul e foarte reușit, în mijlocul unui haos organizat îți dă senzația de a fi martor direct și omniștient, dar te obligă în același timp să fii mereu în priză.

Cum însă nici unul din firele acțiunii nu este foarte spectaculos în sine, condiția este să ai răbdare și să aștepți să se contureze personajele și puzzle-ul gigantic care le va conecta viețile și destinele. Multe din cărțile lui Varga Llosa sunt despre Istorie, dar aceasta nu e povestită niciodată direct, ci poate fi doar intuită, adunând meticulos istorie a unui individ cu istorie a unui alt individ. Casa Verde e așadar despre colonizare și “civilizare” în Peru: spuneți-i cum vreți, un amestec de exploatare, religie, bani, progres, cruzime și suferință. Sigur, și despre speranțe, dragoste, întâmplare, dar perspectiva care predomină e una cinică.

Pe scurt:

Casa Verde e numele primului bordel din Piura, construit de Don Anselmo, un străin misterios, sosit de ceva timp în oraș. Povestea de dragoste dintre acesta și Antonia, o tânără oarbă, fără părinți, se termină tragic: răpită de Anselmo și ținută ascunsă în Casa Verde, Antonia naște o fetiță dar moare, iar părintele Garcia în fruntea unei mulțimi revoltate dă foc bordelului. Peste ani, Anselmo va fi bătrânul harpist care cântă în noua Casă Verde, a cărei matroană e chiar fetița salvată atunci din foc.

În același bordel eșuează și Bonifacia, fosta preferată a măicuțelor din Santa Maria de Nieva, sat din pădurea amazoniană. Ea e nevasta sergentului Lituma, dar după ce acesta ajunge în închisoare, urmare a unei partide teribile de ruletă rusească, unul din prietenii soțului întâi o violează, apoi îi devine pește.

În drum spre o leprozerie, fugarul Fushia își rememorează zbuciumata viață, diversele scheme cu care năzuise toată viața să se îmbogățească. Ultima dintre ele: furtul bulgărilor de cauciuc strânși de indieni pentru “moșierii” albi și vânzarea acestora la subpreț. E ajutat de Jum: torturat cu sălbăticie de armată pentru că denunțase exploatarea tribului său de către albi, acesta își caută cu încăpățânare (dar fără succes) dreptatea.

Mario Vargas Llosa, Casa Verde (1966), ed. Humanitas, 2010, trad. Mona Țepeneag, 4*/5

Au mai scris despre carte: Adrian Jugaru / Patrick O’Boyle

Atât de împăcat cu gândul

Și pentru ultima oară întreabă-te dacă a fost mai bine sau mai rău, dacă viața trebuie să fie așa, și ce s-ar fi întâmplat dacă ea nu, dacă tu și ea, dacă a fost un vis sau dacă lucrurile sunt întotdeauna altfel decât visele, și încă un ultim efort și întreabă-te dacă te-ai resemnat vreodată, și dacă numai fiindcă ea a murit sau pur și simplu fiindcă ești bătrân ești atât de împăcat cu gândul că o să mori și tu.

Mario Vargas Llosa, Casa Verde, 1966 (p. 327)

Visul celtului, tradus în română

Ultimul roman al lui Mario Vargas Llosa, Visul celtului (2010) a apărut recent la editura Humanitas, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Sunt curios în legătură cu cartea, ultimele două romane ale lui Vargas Llosa înainte de acesta (Rătăcirile fetei nesăbuite și Paradisul de după colț) au fost relativ slabe, ar cam fi timpul să ridice din nou ștacheta.

Cartea e din nou inspirată de un personaj real: Roger Casement (1864–1916), „celebru diplomat britanic ajuns apoi fervent naţionalist irlandez, a cărui figură plurivalentă se stinge şi renaşte odată cu moartea sa. Casement-eroul a fost unul dintre primii europeni care au denunţat ororile colonialismului. De pe urma călătoriilor sale în Congo-ul belgian şi în Amazonia sud-americană ne-au rămas două relatări memorabile care au zguduit societatea din vremea aceea. Cele două călătorii aveau să-l schimbe definitiv, inspirându-l să pornească pe un nou drum, de data aceasta de natură intelectuală şi civică, însă aproape la fel de distructiv. Astfel a ajuns să înfrunte o Anglie pe care o admira şi să militeze activ pentru cauza naţionalismului irlandez. Casement-omul a fost de asemenea un personaj complex: publicarea unor fragmente de jurnal, a căror paternitate rămâne îndoielnică, în ultimele zile ale vieţii sale a dat la iveală o serie de aventuri sexuale scabroase pentru care a ajuns să fie dispreţuit de mulţi dintre compatrioţii săi.”

P.S. Pe Agenția de carte găsiți și un interviu cu traducătorul cărții. Iar filme-cărți.ro au deja o recenzie a romanului.

Cele mai frumoase cărți ale adolescenței

La fel ca și data trecută, ordinea e întâmplătoare, nu e un clasament al valorii. Și să ne înțelegem: nu sunt cărți despre adolescență, ci cărți care să îți trezească imaginația, să te provoace, să te facă să visezi, să gândești, să citești, să descoperi poate un autor.

1) F. M. Dostoievski – Crimă și pedeapsă (1866)

2) Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine și de rău (1886)

3) Hermann Hesse – Lupul de stepă (1927)

4) John Steinbeck – Iarna vrajbei noastre (1961)

5) Mario Vargas Llosa – Orașul și câinii (1963)

6) Frank Herbert – Dune (1965)

7) John Fowles – Magicianul (1965, 1977)

8) Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate (1967)

9) Mircea Cărtărescu – Nostalgia (1989)

10) Muriel Barbery – Eleganța ariciului (2006)

Iar pentru cine vrea mai mult:

Mircea Eliade – Maytreyi (1933)

Jan Guillou – Răul (1981)

Kurt Vonnegut – Galapagos (1985)

Orson Scott Card – Jocul lui Ender (1985)


Cele mai frumoase cărți despre dragoste

Nu e un top,  doar o scurtă listă cu cărțile despre dragoste pe care le-aș recomanda eu unui neștiut cititor. Ordinea e întâmplătoare (de fapt cronologică).

1) Boris Vian – Spuma zilelor (1946)

2) Max Frisch – Homo Faber (1957)


3) John Fowles – Magicianul (1965, 1977)


4) Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei (1985)


5) Haruki Murakami – Pădurea norvegiană (1987)


6) Jose Saramago – Istoria asediului Lisabonei (1989)


7) Kazuo Ishiguro – Să nu mă părăsești (2005)

Iar pentru cine vrea mai mult:

Erich Maria Remarque – Trei camarazi (1936)


Kurt Vonnegut – Barbă Albastră (1987)


Mario Vargas Llosa – Caietele lui don Rigoberto (1997)


Nicole Krauss – Istoria iubirii (2005)


Marchizul de Vargas Llosa

O știre de acum câteva zile, care mi-a scăpat la momentul respect: regele Spaniei i-a oferit luna aceasta lui Mario Vargas Llosa titlul de marchiz, pentru „extraordinara sa contribuţie la limba şi literatura spaniolă”, „apreciată universal”.

Nor de etichete