Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘Mircea Horia Simionescu’

Neliniştea obiectivă a cititorului

[…] se face caz, prea mult uneori, de valoarea şi utilitatea documentului pentru literatură. Ca şi cum unuia care vrea să traverseze un pârâu i-ai aşeza din loc în loc, în albie, bolovani teşiţi, ca să păşească fără să se ude până la malul opus, scriitorul îi oferă cititorului său documente ferme şi, cu ele, sentimentul că ficţiunea nu-l va îneca în volburile ei… Documentele acestea sunt cerute de neliniştea obiectivă a cititorului, care ştie că în lume s-au acumulat cantităţi uriaşe de informaţii şi fără ele e imprudent să mai înainteze.

Ţi-am dat, cred, o explicaţie a punctului ferm, nu singurul, pe care se sprijină tetralogia mea.

Mircea Horia Simionescu, Toxicologia (1983), ed. Humanitas, 2011, p. 100

Anunțuri

Nefericiţi în fericirea lor produsă de un crin ofilit

Dicţionarul! Primăvara, ca şi copilăria, s-a dus de mult, floricelele ce înfloriseră acolo au devenit, prin vrerea dialecticii, mostre bune de lipit într-un ierbar, sau pur şi simplu fân – îţi aminteşti destul de aproximativ cum cântau păsărelele prin boschetele acelei cărţi; vara a trecut şi ea, caldă şi mănoasă, erai tânăr şi puternic, te lăudai cu sănătatea de fier, uneori te plângeai că eşti nevoit să faci nebunii pentru a-ţi consuma energiile, inima îţi bătea vijelios în piept chiar şi pentru un cuvânt adresat ţie din greşeală, iubeai ca un Prometeu oamenii, cutezanţa, fapta, adevărul, natura, aventura, eroarea, umilinţa, călătoreai, escaladai pereţii înfricoşători ai munţilor, străbăteai cu pasul drumeagurile prăfoase ale dealurilor, poposeai pe la mânăstiri, prin case de ţară mirosind a var şi fructe coapte, dormeai în pătule ca-n paturi regeşti, călăreai, zburai pe schiuri, băteai mingea, te-aruncai gol în apele învolburate ale fluviului sau, pe marginea mării, iubeai pătimaş şi fericit o Helgă blondă şi înaltă, în timp ce luna aşeza o punte de aur pe velurul apei prăbuşite, peste care speranţele tale treceau alergând, tropăind, nevrând să-ntoarcă vreodată capul, citeai la umbră de nuc bătrân carte după carte, le înnegreai tuturor paginile cu sublinieri apăsate, pe-un caiet şi pe caiete multe aşezai, cu răbdare maniacală, impresiile, simţămintele, opiniile tale critice şi rezervele, proiectele unor literaturi aşteptând să fie inaugurate, parcă cineva te-ar fi desemnat să rezumi lumea într-o bibliografie generală; trecuseşi şi prin toamna cea fastuoasă, la vârsta maturităţii şi a roadelor, zăboviseşi pe-o bancă de grădină publică să urmăreşti cum tălăzuiesc oamenii dintr-un colţ într-altul şi dinspre o poartă spre celelalte, să te întrebi, ca-n faţa roţii celei mari de la Moşi, de unde vine şi încotro se duce această lume fericit nefericită, de ce se-nalţă şi de ce scade, cum se face că trecătorii abia au apărut din stânga, în rochiţe şi pantalonaşi, şi nici n-au bătut bine cercul, şotronul sau dambiluşca, că au şi ajuns în capătul din dreapta al aleii, la chioşcul cu muzică militară şi la negustorul cu bilete (toate) câştigătoare, unde se fotografiază pentru eternitate, alături de prieteni şi căţei, de maşinuţe albastre şi galbene şi de avioane lungi, cu turbine şi steguleţ, şi doar mai încolo cu câţiva paşi se retrag spre casă – bătrânei scunzi şi constipaţi, cu un aer idiot, prăvăliţi în sinea lor, absenţi, trăgându-şi unul un picior, altul sfoara cu pufuleţ şi un căţel al pământului, nefericiţi în fericirea lor produsă de un crin ofilit, de un bănuţ pierdut în pietriş, de decolteul unei grase vorbăreţe, de propunerea unuia de-o vârstă de-a înfiinţa în asociaţie o cooperativă producătoare de energie electrică din coji de cartofi şi de pepeni, înaintând fără grabă, cu sfioasă cuviinţă, spre poarta ce dă în bulevard şi unde, trăgând din pipă, aşteaptă birjarul negru, stăpân al şaretei solemne cu vitrine şi lemnărie lăcuită, să se-aşeze pe spate, între îngeraşi şi splendide coroane de flori, toate dichisite de-un maestru de geniu. Toamna a răsturnat frunzele uscate în casele oamenilor şi tu ai ridicat câteva de pe covor, le-ai strecurat între coperţile unui breviar, ai numit colecţia ta istorie, după care a început să plouă, te-ai ridicat şi ţi-ai desfăcut umbrela. Cineva te-a strigat din umbră. Erai încă sigur pe mersul tău. L-ai ignorat.

Mircea Horia Simionescu, Toxicologia (1983), ed. Humanitas, 2011, p. 171

Gustul de a privi pieziș

Am întors ocheanul spre propria-mi făptură şi am ajuns a crede că n-am primit moştenire de la părinţi decât gustul (poate năravul) de-a privi pieziş. Pieziş, dar atent. Spre a mă face înţeles, am să adaug doar că mi-a plăcut, încă de copil, să privesc lucrurile, oamenii, întâmplările ca şi cum ar fi fost inventate de cineva nu tocmai de bună-credinţă, deşi îndeajuns de serios şi calificat, în scopul de-a ne pune la încercare ochiul şi cugetul.

[…]

A privi lucrurile pieziş înseamnă a le privi, ca pictorii cubişti, din toate părţile, jur-împrejur, şi încă: pe dedesubt. Dar privirea nu e încă literatură.

Mircea Horia Simionescu, Toxicologia (1983), ed. Humanitas, 2011, p. 36-92

Linia gâtului mângâiată tulburător

Ea era în faţa mea, în picioare, la numai un pas de mine, linia gâtului era mângâiată tulburător de-o şuviţă blondă a părului revărsat pe spate. Am condus din privire linia aceea pe rotunjimea umerilor, i-am descoperit cu înfrigurare talia şi, continuând să-i cercetez făptura, care acum avea o realitate ce durea, mi-am dat seama cât e de înaltă şi de mlădie, picioarele lungi o înălţau până la fruntea mea şi mi-a venit în gând să-mi sprijin fruntea de tâmpla ei, lângă urechea stângă, parcă acolo descoperisem locul unei fericiri dincolo de orice închipuire, şi să-l sărut.

Mircea Horia Simionescu, Toxicologia (1983), ed. Humanitas, 2011, p. 162

Una din marile anomalii ale trestiei gânditoare

A sta la masă cu condeiul în mână e una din marile anomalii ale trestiei gânditoare: aplecat pe-o parte, imobilizezi funcţiunea plămânului stâng, căznindu-te să inventezi ceva, nu-ţi produci decât repetate congestii cerebrale; biciuirea cailor imaginaţiei accelerează sângele, dar în loc să alergi, stai înţepenit pe loc, tragi din ţigară şi cauţi să te convingi că ochii te dor din pricina fumului şi nu a luminii, niciodată convenabilă vederii, eterna buimăceală în conflict cu luciditatea, pe care o întreţii cum te pricepi, produce dereglări ce, prin recurenţă, duc la infarct, dambla, cai verzi pe pereţi.

Mircea Horia Simionescu, Toxicologia (1983), ed. Humanitas, 2011, p. 234

Precaut ca un genist pe-un câmp minat

Sunt un egoist, ca atare nu mă interesează nimic din ce nu priveşte în vreun fel literatura mea sau experienţele pe care, ca om, mi le-am propus. Citesc puţin, din foarte mult şi divers. Iau o carte în mână cu mare dificultate, plin de îndoieli, după ce-mi procur din vreme destule informaţii despre. Noutăţile editoriale mă aruncă în beţie, dar mă înspăimântă. De îndată ce am cumpărat o carte, devin precaut ca un genist pe-un câmp minat; revistele şi ziarele le citesc după trecerea, uneori, a doi, trei ani de la apariţie (aici intervine, în plus, credinţa că filtrul timpului scurs reţine reziduurile, prea fierbintele, perisabilul). Citesc cu crampe pe clasici, cu temerea că atenţia, dereglată, nu va descoperi nimic. Cu unele excepţii, nu mă interesează în chip deosebit desfăşurarea epică, raporturile dintre personaje, interesat mai mult de frazare, de unele descrieri, de mişcările pe feţele schimbătoare ale eroilor şi timpului lor. Nu citesc cărţi întregi, rar rezist până la capăt. Dacă totuşi izbutesc să duc la bun sfârşit un roman, în afara sublinierilor asupra cărora revin (procedee, invenţii etc.), uit tot ce s-a petrecut în el. Nu „viaţa aşa cum e“ mă reţine într-o carte, ci ficţiunea, esenţa a ceea ce vrea să însemne viaţa. Citind, fac necontenit fraze paralele, lansez ipoteze despre cum aş fi făcut eu cutare sau cutare scenă, o mulţime de cărţi le-am înţeles parţial, pentru că pe marginea celor parcurse am înjghebat propriile mele acţiuni, construcţii, scene, rezolvări.

[…]

Citesc ca un scriitor. Lectorul dezinteresat din mine a murit de mult, după închiderea abecedarului.

Mircea Horia Simionescu, Toxicologia (1983), ed. Humanitas, 2011, p. 166

Toxicologia – cititorul bine pus la locul lui

Citiți titlurile, alambicate, misterioase și pedante, ale volumelor din seria Ingeniosului bine temperat și veți avea o primă imagine despre cum scrie Mircea Horia Simionescu – jumătate orgoliu nemăsurat (de a inventa, de a fi definitiv, de a scrie nu cărți, ci o operă), jumătate plăcerea jocului (cu cuvântul, cu textul, cu convenția), jumătate electism, jumătate farsă. Titlurile fiind: Dicţionar onomastic, Bibliografia generală, Jumătate plus unu, Breviar (Historia calamitatum) și Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău.

Toxicologia, ultima carte a seriei, joacă în cadrul acesteia rolul referințelor critico-biografice la sfârșitul unei cărți oarecare. Atâta doar că autobiografia se transformă pe alocuri în roman, romanul pe alocuri în jurnal de lectură, jurnalul de lectură în jurnal intim, jurnalul intim în fabulație, fabulația în explicație, textul în pretext. Livrescul și prozaicul se amestecă, ghicim în fiecare narator secundar un alter ego al autorului, fantasticul e prezent la fiecare pas, dar ca ceva firesc. Toate convențiile sunt încălcate, cititorul e invitat să între în joc și să accepte relativizarea ca mijloc de construcție a unei cărți.

Exact în punctul acesta (relația scriitor-cititor) cartea mi s-a părut mie ambivalentă (sau poate doar ambiguă): scrie primul pentru cel de-al doilea sau doar pentru el însuși, iar cititorul e ignorat? De-o parte pledează indiferența față de convenții (inclusiv asumarea explicită a riscului ca cititorul să se plictisească în timp ce autorul e plecat să vâneze o himeră personală), de cealaltă parte autoironia și coerența internă a haosului premeditat. Indiferent de răspuns, am găsit în Toxicologie nu doar o provocare continuă sau demonstrația impecabilă a unui mare scriitor, ci și o lectură pasionantă și plăcută. Nu e o carte fără păcate, uneori trenează, pe alocuri poate se afundă în obscur, unele alegeri sunt discutabile, cu siguranță nu se adresează cititorului comod sau grăbit.

Chiar și așa, o recomand fără rețineri. Dacă eul scriitorului primează și cititorul e pus la locul lui, măcar acesta e în primul rând, iar spectacolul face toți banii.

Toxicologia

Mircea Horia Simionescu, Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău, 1983, ed. Humanitas, 2011, 4*/5

A mai scris despre carte: Florina Pîrjol

Nor de etichete