„Patriile” lui Vargas Llosa

Din discursul ținut la primirea premiului Nobel:

Flaubert m-a învăţat că talentul înseamnă disciplină neabătută şi o mare răbdare. Faulkner, că forma – scrisul şi structura – înalţă sau împovărează subiectele. Martorell, Dickens, Balzac, Tolstoi, Conrad, Thomas Mann, că volumul şi ambiţia sunt tot la fel de importante într-un roman pe cât sunt abilitatea stilistică şi strategia narativă. Sartre, că un cuvânt este un act şi că un roman, o piesă de teatru sau un eseu, angajate în actualitate şi în cele mai bune opţiuni ale ei, pot schimba cursul istoriei. Camus şi Orwell, că o literatură dezbărată de morală este inumană, şi Malraux, că eroismul şi epicul sunt tot atât de posibile în prezent pe cât erau în vremea argonauţilor, a Odiseei şi a Iliadei.

Detest orice formă de naţionalism, de ideologie (…) provincială, cu vederi scurte şi exclusive, care reduce orizontul intelectual şi ascunde în sinea lui prejudecăţi etnice şi rasiste, întrucât transformă într-o valoare supremă, în privilegiu mortal şi ontologic împrejurarea fortuită a locului de naştere. (…) Patria nu înseamnă steaguri, imnuri ori discursuri apodictice despre eroi emblematici, ci o mână de locuri şi oameni care populează amintirile noastre, dându-le patina melancoliei, senzaţia plăcută că, indiferent unde ne-am afla, avem o casă unde ne putem întoarce.

Mario Vargas Llosa, Elogiul lecturii şi al ficţiunii (2010)

Orașul și câinii

Orașul și câinii e cartea prin care l-am descoperit pe Mario Vargas Llosa. Mi-a căzut în mână din întâmplare, am început să o citesc cu o neîncredere plină de superioritate (cu câteva săptămâni în urmă terminasem, foarte impresionat, o primă carte de Saramago; la câteva zile după aveam să aflu la televizor că tocmai a primit premiul Nobel pentru literatură), dar până când am terminat-o fusesem deja vrăjit.

Recitind-o acum, nimic din forța cărții nu s-a pierdut (și coincidență, autorul tocmai a primit la rândul său premiul Nobel).

Forță narativă pură, fără metafore, fără lumi imaginare, fără poezie. E impresionant, mai ales că e romanul de debut al autorului, scris la 27 de ani.

Pe scurt:

Firul principal al acțiunii urmărește destinele unor elevi ai Colegiului Militar Leoncio Prado din Lima – “Cercul”, un grup de 4 elevi condus de Jaguarul, care controlează viața “subterană” a anului lor, pune la cale furtul subiectelor pentru unul din ultimele examene înainte de absolvire, furt care va fi descoperit și va pune în mișcare un lung și tulburător lanț de consecințe: exmatriculare, trădare, anchetă militară, crimă, răsturnarea ierarhiilor etc.

Separat, 3 băieți ajung să se îndrăgostească de aceeași fată, Teresa, identitatea unuia dintre ei fiind ascunsă până la sfârșitul cărții.

Una din temele majore o reprezintă conflictul între individ și grup (ierarhiile interne ale elevilor, ritualurile de “botez” și dominare,  presiunea grupului), între individ și familie (cu diverse variante de răspuns: dominare, simulare, fugă) și între individ și instituții (fentarea regulilor sau, dimpotrivă, acceptarea lor riguroasă). Alberto, Poetul, este cel care “se descurcă”, strecurându-se cu abilitate printre toate constrângerile, până la un moment în care conflictele de conștiință și remușcările îl fac să încerce o revoltă nedusă până la capăt; Arano, Sclavul, este victima perfectă, dominat pe toate planurile și încercând să se refugieze într-o poveste de dragoste în care de asemenea nu are nici o șansă; Jaguarul este rebelul, gata să lupte până la capăt pentru a nu fi controlat și dominat de nimeni.

Cartea stă sub semnul existențialismului: de-a lungul ei fiecare personaj “devine”, se face – e o personalitate unică, supusă unor constrângeri exterioare uneori devastatoare, dar care își construiește viața prin opțiunile sale, “angajându-se în raport cu destinul lui și cu al celorlalți”.

Ambiția lui Vargas Llosa pare a fi cea de a construi (cel puțin în primele lui mari romane) o lume totală. Recurge pentru asta la o tehnică narativă sofisticată și elaborată: dialogul alternativ care comprimă realități separate în timp și spațiu, împletirea a 4 fire narative majore (unul în prezent, alte trei în trecut) cu nenumărate altele minore, trecerea rapidă de la persoana întâi la persoana a treia, de la universul școlii militare la cartierele Limei, de la o perspectivă la alta. Practic toată cartea e un uriaș puzzle pe care cititorul trebuie să îl pună în ordine, un puzzle construit prin alternări de timp, loc, povestitor, clasă socială, tehnică și limbaj – școală / oraș, pers. I / III, prieteni / familie, copii / bărbați, dialog / povestire, prima dragoste / experimentări sexuale adesea sordide, prezent / trecut, nume proprii / porecle, inocență / violență gratuită. Nu e așadar o carte foarte ușoară, însă tocmai efortul pe care trebuie să îl faci să descifrezi puzzle-ul se traduce la final într-o satisfacție pe măsură.

E o carte de multe ori dură (atenție cititorilor sensibili!).  O carte despre adolescență, a cărei acțiune și personaje pot fi translatate cu ușurință din Peru oriunde în lume. O carte fără etichete de o singură culoare, ale cărei personaje sunt toate în același timp victime și călăi. O carte în care autorul nu impune nici o judecată. O carte de o imensă vitalitate și care îți solicită în permanență atenția. Un mare roman.

Mario Vargas Llosa, Orașul și câinii (1963), trad. Coman Lupu