Singurul lucru care face suportabilă această suferință

Când simțim însă că existența noastră a dobândit deja forma ultimă, așa cum se întâmplă în cazul unui roman, putem percepe și distinge, la fel cum fac eu acum, care a fost cea mai fericită clipă a vieții noastre. Desigur că, pentru a desluși de ce am ales această clipă dintre toate celelalte pe care le-am trăit, se impune să ne redepănăm povestea ca pe un roman. Știm însă, totodată, că atunci când arătăm care a fost cea mai fericită clipă a vieții noastre, aceasta a trecut de mult și că, din această pricină, ne provoacă suferință. Singurul lucru care face suportabilă această suferință este câte un obiect rămas în urma acelei clipe. Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii și a contemplației.

Orhan Pamuk, Muzeul inocenței (2008)

Prefăcându-te, elegant

– În Europa, bogații se prefac, cu eleganță, că nu sunt bogați… Asta este civilizația. Din punctul meu de vedere, a fi cultivat și civilizat nu înseamnă că toți trebuie să fie egali și liberi, ci că toți trebuie să se poarte elegant cu semenii lor, ca și cum toți ar fi egali și liberi. În cazul acesta, nimeni nu mai trebuie să încerce sentimente de vinovăție.

Orhan Pamuk, Muzeul inocenței (2008)

Mai apoi, doar proștii

– Orice om deștept știe că viața e ceva frumos și că scopul ei e să fii fericit […] Numai că, mai apoi, doar proștii sunt fericiți. Cum se explică asta?

Orhan Pamuk, Muzeul inocenței (2008)

O prefăcătorie pe spații mici

Pe vremea aceea am intuit, pesemne, pentru prima oară că, pentru majoritatea oamenilor, viața nu este o fericire care se cere a fi trăită cu sinceritate, ci o continuă prefăcătorie, care se desfășoară pe spații mici și care se alcătuiește din constrângeri și pedepse, ca și din minciuni care se cuvin a fi crezute.

Orhan Pamuk, Muzeul inocenței (2008)