‘God is dead,’ Nick said. ‘They found his carcass in 2019. Floating out in space near Alpha.’
‘They found the remains of an organism advanced several thousand times over what we are,’ Charley said. ‘And it evidently could create habitable worlds and populate them with living organisms, derived from itself. But that doesn’t prove it was God.’
‘I think it was God.’
Philip K. Dick, Our Friends from Frolix 8, 1969 (p. 50)
Părerea mea despre Philip K. Dick era că numeroasele sale romane (peste 40) se împart în două categorii largi: cele importante, ca Omul din castelul înalt, Ubik, Visează androizii oi electrice?, Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch, toate traduse în română în vechea colecție Nautilus a editurii Nemira, și cele mai slabe, numeroase, din care câteva au apărut traduse fie în noul Nautilus, fie de diverse alte edituri. Plus multe povestiri, majoritatea netraduse la noi.
Și totuși, exista o excepție la această clasificare sumară: Timpul dezarticulat (Time Out of Joint), un roman care mi-a plăcut mult, deși nu e considerat o operă majoră a autorului. Și de aici speranța mea că o să mai apară și alte excepții…
Sincer, am crezut că am dat lovitura când am început Our Friends From Frolix 8. Începutul era foarte promițător. Din păcate însă iluzia s-a spulberat după doar câteva capitole. Mi-a adus aminte de romanele lui A. E. van Vogt, cu intrigile sale rapide, lipsa de atenție dată detaliilor și intervențiile deus ex machina. Sunt numeroase neconcordanțe în carte, de la anul exact în care se petrece acțiunea și până la numărul de superoameni de pe planetă (ba zece mii, ba zece milioane), dar nu asta e problema, ci mai degrabă superficialitatea dusă până aproape de caricatural cu care sunt creionate personajele, acțiunile și motivațiile jumătății hai să îi zicem negative a cărții: guvernul mondial, semi-dictatorial, care își urmărește propriile interese, încalcă legile oricând crede de cuviință, nu se dă în lături de la crime, lagăre de deportare și manipulări. Cealaltă jumătate a cărții, cea “pozitivă”, e mai închegată, dar nu e suficient.
Fiind totuși un Philip K. Dick nu puteau lipsi ideile provocatoare: de la barurile pentru droguri, deschise la orice colț de stradă, de unde poți lua doza exactă și mixul savant formulat de substanțe chimice care să îți îndrepte creierul într-o direcție sau alta (în timp ce alcoolul, chiar și o simplă bere, e strict interzis), până la carcasa unui Dumnezeu mort, găsită plutind în derivă prin spațiu.
Pe scurt:
În viitor, oamenii cum îi știm noi, oamenii “vechi”, sunt cetățeni de mâna a doua, conduși de Speciali (cei cu capacități paranormale) și de Oamenii Noi (cu creierul supradezvoltat și inteligența mult superioară). Principalul conducător al mișcării de rezistență, Thors Provoni, fuge cu o navetă spațială să caute o rasă extraterestră care să îl ajute să îi elibereze pe oameni. El însuși (pe ascuns) singurul reprezentant al unei noi specii, o combinație de Om nou și Special, Provoni e de partea Oamenilor Vechi. Căutarea sa izbândește și se întâlnește cu un extraterestru nu doar dispus să îl ajute, dar și suficient de puternic ca să înfrunte orice rezistență a terranilor, și în același timp suficient de binevoitor ca să nu se transforme în invadator. Asta, desigur, dacă e sincer.
În acest timp pe Pământ un lanț de evenimente improbabile îi aduc unul în fața altuia pe Nick Appleton (un om obișnuit, care ajunge brusc să se revolte) și Willis Gram, Specialul care conduce cu cruzime guvernul Pământului. Mare parte din acțiune se transferă în regim casnic: Nick se îndrăgostește de o tânără de numai 16 ani, Charley, și își părăsește nevasta (al cărei nume e chiar cel al soției lui Philip K. Dick), iar Willis Gram vrea să divorțeze, dar ca să scape de pretențiile avocatului nevestei sale plănuiește să o ucidă.
La întoarcerea lui Thors Provoni extraterestrul adus de el își folosește puterile mentale pentru a le neutraliza Oamenilor Noi capacitățile cognitive și Specialilor pe cele paranormale. Ambele fire evolutive sunt distruse, cel puțin pentru moment.
Un roman SF de vacanță, să zicem, destul de alert și ușor de citit, dar inconsistent ca acțiune și ca personaje. Din punct de vedere SF câteva idei provocatoare, tratate superficial. Suspectez că subiectul cărții a fost mai degrabă drama conjugală.
Philip K. Dick, Our Friends from Frolix 8, 1969, 2,5*/5
Au mai scris despre carte: adinab / Emmet / Bold. Blue. Adventure.
‘Opinionated,’ Morgo said at last.
‘Me, you mean? On the subject?’
‘No, I mean cats. And self-centred.’
Angrily, Provoni said, ‘A cat is loyal to its master. But it shows it in a subtle way. That’s the whole point, a cat gives himself to no one, and this has been his way for millions of years, and then you manage to knock a chink in his armor, and he rubs against you and sits on your lap and purrs. So, because of his love for you, he breaks the inherent genetic behaviour-pattern of two million years. What a victory that is.’
‘Assuming the cat is sincere,’ Morgo said, ‘rather than trying to cadge extra food.’
‘You think a cat can be hypocrite?’ Provoni asked. ‘I’ve never heard an insinuation of insincerity directed toward cats. Actually, much of the criticism comes from their brutal honesty; if they don’t like a person then shit, they’re off to someone else.’
Philip K. Dick, Our Friends from Frolix 8, 1969 (p. 125)
Singur pe bancă 