Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘poezie’

Cinci zile de poezie (bonus)

Balada motanului (Nichita Stănescu)

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
poșircă acră viu să stea.

„Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”

Anunțuri

Cinci zile de poezie (5)

Incertitudine tânără (Mediana Stan)

El se afla într-o vizită de după-amiază, stând pe un scaun, rezemat de perete, îşi privea gazdele cum se foiau în bucătăria mică să prepare cafeaua,

avea senzaţia că atunci când îl privea pe unul îi privea de fapt pe amândoi
având un singur trup,
doar capetele depărtate puţin, feţele trasate pe aceleaşi axe de simetrie,
pletele lor ca nişte ciorchini de ochi revărsaţi pe umeri îl priveau mai ales când se întorceau cu spatele

jaluzele, între pereţii albaştri-verzi
faţa fetei părea gălbuie,
umbre sub ochi, buze pline şi coapte,
roşu întunecat,
mâna ei mai prelungă ţinând lingura de cafea
de câte ori se alătura băiatului cum deschideau dulapuri şi scoteau ceşti, şi se depărta,
el o vedea cum iese din trunchiul unui castan tânăr

din când în când băiatul îşi aşeza mâinile amândouă pe obrajii ei amândoi
– s-a obişnuit cu mâinile mele toată ziua pe faţa ei, spunea
cuvintele le erau puţin rotunde, căzând din pupile,
aveau locuinţa pe care o au de obicei tinerii, aproape goală, un pat mare şi plante, băiatul turna apă, ea răsucea butonul aragazului şi pisica se freca de ei

intrară în casă,
fata veni lângă el ţinând tava, o rază argintie îi trecea pe pleoapele de jos şi părea gata să plângă
el luă o ceaşcă, îi mulţumi,
sorbind din cafea o observa mişcându-se prin mai multe lumini estompate
care-i dădeau pielii alte nuanţe gălbui, alt roşu buzelor roşii, încordând carnea feţei ei în proeminenţe rotunde
mâinile ei arătau pe rând osoase, moi
când se oprea cu spatele la fereastră, apărea înaltă,
când se apropia de băiat îi venea până la umăr,
astfel că el se întreba de fapt cât e de înaltă?
oare la ei o să ţină?
oare o să ţină? pisica ridicase capul şi-l fixa,
o labă mai în faţă decât cealaltă,
el o privea pe fată mereu alăturându-se băiatului,
ieşind din trunchiul lui de castan

Cinci zile de poezie (4)

Rochia ta încă neîmbrăcată (Călin Hera, 2010)

ne îmbrăcăm în timp ce intersecţia vorbeşte
prin fereastra deschisă
cu păsările ieşite din teama nopţii care foşneşte

ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul negru
e ca o lumină precisă
zâmbetul tău de mentă încă integru

îţi privesc acum părul strâns cu un elastic subţire
de parcă ai avea un ochi în ceafă
cu care vezi totul dintr-o privire

aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând
un sărut moale
ca o ofrandă cuvenită ca o întoarcere în rând

ţi-aş prinde apoi buzele cu dinţii uşor
mai întâi pe cea de jos ca şi cum
asta ne-ar ţine cumva suspendaţi între tavan şi covor

aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară
să-ţi desfac sutienul în timp ce
intersecţia ar vui ca o femeie lăsată înadins pe dinafară

alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă
ca o ploaie de jos în sus
aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul ca într-o karmă

am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa
ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată
s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată

n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie
buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic
decât încă un sărut încă unul până când dor ca să fie

ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată
s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic
ar încremeni buletinele de ştiri ca o îngheţată de ciocolată

ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire sumară
ca o nouă înfruptare
ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară

Cinci zile de poezie (3)

Autopsia neantului (Alain Bosquet)

Niciodată nu mi-e dor de mine.
Nu-s decât clipa care-și recunoaște căderea.
Sunt verbul care nu exprimă
nici ființa, nici lucrul.
Uit că mi-am pierdut amintirile,
pietricele pe un biet drum.
Să aplaud ceea ce mă nimicește:
vântul, viscolul,
voința de-a nu fi nimic?
Ce fosilă se-agită
în plămânii mei?
M-am decis să fac autopsia neantului.
Să fiu abstract mi-e de ajuns
ca să merit
cea mai pură absență.

Cinci zile de poezie (2)

Punctul comun (George Țărnea)

Trec separat prin noi aceleaşi zile
Trec separat prin noi aceleaşi stări,
Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile
Plecarea mea îţi plânge-n aşteptări.

Nici unul nici altul nu se-ndură
Să pună capăt chinului din el
Deşi sărutul ne-a-ngheţat pe gură
şi frica de-mpăcare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleaşi clipe
Trec separat prin noi aceleaşi legi
Iubirea noastră-i plină de risipe –
Rămâne să-nţeleg şi să-nţelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată
Şi iată-ne constrânşi la convorbiri
Purtate într-o ură mai ciudată
Pe seama separatelor iubiri.


Cinci zile de poezie (1)

Fără nici un motiv anume. Nu prea citesc poezie, am preferat întotdeauna proza, poate că și pentru că în primul caz e mai greu de digerat nisipul, până să dai de o bobiță de mărgean. Nu sunt amator de giumbușlucuri retorice sau de metafore originale (există?). Mă lasă rece peisajele străine. Admir doar eleganțele matematice, sau pretind poeziei să vibreze la fel ca mine, să îmi spună ceva.

O provocare așadar.

A patra elegie (Nichita Stănescu, 1966)

Învins în afară,
Evul mediu s-a retras în chiliile
roşii şi albe ale sîngelui meu.
În catedrala cu pereţi pulsînd, s-a retras,
zvîrlind şi absorbind credincioşii întruna,
într-un circuit absurd,
printr-o zonă absurdă,
hrănindu-se cu mari bucăţi de lună,
în dorinţa lui de-a exista
muşcîndu-le pe furiş, noaptea,
cînd ochii lumii dorm
şi numai dinţii celor care vorbesc prin somn
se zăresc în întuneric,
asemenea unei ploi de meteoriţi
strălucitori,
urcînd şi coborînd ritmic.
Învins în afară,
Evul mediu s-a retras în mine
şi
propriul meu trup nu
mă mai înţelege
şi
propriul meu trup mă urăşte,
ca să poată exista mai departe
mă urăşte.
Astfel,
el se grăbeşte să se prăbuşească
în somn,
seară de seară;
şi iarna
din ce în ce mai puternic se înconjoară
cu straturi de gheaţă,
cutremurîndu-se şi izbindu-mă şi
scufundîndu-mă adînc în el însuşi,
voind
să mă ucidă ca să poată fi liber
şi neucigîndu-mă
ca să poată fi totuşi trăit de cineva.

II

Dar peste tot în mine sunt ruguri
în aşteptare,
şi ample, întunecoase procesiuni
cu o aură de durere.

Durere a ruperii-n două a lumii,
ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n două a sunetelor
lumii,
ca să-mi lovească timpanele, două.
Durere a ruperii-n două
a mirosurilor lumii,
ca să-mi atingă nările, două.
Şi tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumătăţi, aidoma
îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa,
o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,
izbire solemnă
a jumătăţilor rupte,
cu flacără înceată, atît de înceată,
încît ţine aproape o viaţă
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, aşteptata,
provestita, salvatoarea
aprindere-a rugurilor.

Nor de etichete