Deplasarea spre roșu – ecuația morții și necunoscuta fericirii

Romanul lui Radu Mareș, publicat în 2012, poate fi citit în cel puțin două chei complet diferite. Dacă îl citești luând ca referință titlul, ar fi un roman psihologic, o introspecție hiperlucidă și intelectualizată a unei relații distruse, a unei vieți ratate, a unei fericiri căutate în gol, atinse întâmplător și apoi pierdute fără drept de apel. Deplasarea spre roșu e în cazul acesta metafora psihologică a pierderii echilibrului, a căutării uitării în alcool, a îndepărtării lui Romi, personajul principal al cărții, de fosta sa viață, după ce nevasta l-a părăsit, alegând să rămână, împreună cu copilul, la fratele ei în Germania. Toate acestea pe fundalul zbuciumat al revoluției, al Duminicii Orbului, al mineriadelor…

Dar dacă fundalul acesta e mai mult decât atât? Dacă de fapt istoria individuală nu e decât un pretext pentru a pune în scenă o metaforă a Istoriei, a căderii comunismului, a libertății visate de atâția și care se dovedește a avea cu totul alt gust și altă realitate decât se aștepatu ei? Poate că atunci cartea ar fi trebuit să se numească Deplasarea dinspre roșu. Dar și această cheie de lectură poate fi utilă, pentru că una din obsesiile cărții o reprezintă trecutul, relația, asemănările și deosebirile dintre doi gemeni despărțiti cu mult timp în urmă: unul rămas în România, altul fugit în Germania. Dar, ciudat, ambii rămân două contururi neclare. E greu să nu vezi în povestea lor cu sfârșit tulbure un simbol – o țară ieșită de sub dictatură și din comunism, pentru care Capitalismul și Occidentul reprezintă un ideal. Și în același timp o atracție aproape bolnavă pentru care prima nu este pregătită, o dependență, cu o istorie întunecată și un drum pe care apar tot felul de accidente.

Din nefericire cartea e inegală, structura sa nu e bine închegată, povestea începe cu un lung ocoliș al cărui scop e neclar (și la ale cărui personaje și întâmplări nu se mai revine apoi deloc). Nici forma, o lungă scrisoare / confesiune a lui Romi către fiul său, nu pare deloc credibilă (de exemplu nu există nici un “mama ta” în loc de străinul “Grete”). Are părți foarte reușite – visele îndeplinite, mai mari sau mai mici, în care probabil ne regăsim toți: iubirea, casa, o mașină nouă –, multă introspecție hiperintelectualizată, cum spuneam la început, formulări memorabile, câteva povești interesante, dar nu funcționează ca întreg.

Radu Mareș, Deplasarea spre roșu (2012), ed. Polirom, 2012, 3*/5

Au mai scris despre carte: Marius Chivu / Oana Purice / Alina Purcaru