La Desesperanza – când ratările sunt doar o iluzie

Spre rușinea mea nu l-am descoperit decât recent pe José Donoso. Obscena pasăre a nopții, considerată capodopera sa, nu doar m-a cucerit, dar mi-a deschis și curiozitatea față de Chile, așa cum Mario Vargas Llosa mi-o deschisese înainte pe cea pentru Peru.

M-am întors la Donoso destul de curând, cu Curfew, roman publicat în 1986 dar scris cu un an mai înainte.

O primă precizare, pentru cei care au citit Obscena pasăre… nu există nici o asemănare stilistică între cele două cărți. Prima poate fi intimidantă, ancorată în realism magic, barocă și obsesivă, cultivând o stare de nedeterminare care pune constant la încercare așteptările cititorilor, în timp ce Curfew e un roman realist, ușor de citit și cu un mesaj clar, lipsit de ocolișuri. Mai mult, toată acțiunea cărții se desfăsoară într-un interval de mai puțin de 24 de ore – suficient timp însă pentru a face radiografia unei societăți sub dictatură și a intelighenției chilleene așa cum o descoperă scriitorul la întoarcerea în țară după un lung exil.

Pe scurt:

Mañungo Vera e un faimos cântăreț chilean, stabilit de mai mulți ani în Paris, dar a cărui carieră pare să fi intrat într-un con de umbră. Între criza vârstei de mijloc, pierderea idealurilor revoluționare din tinerețe și un tinitus care îl îndepărtează de muzică, Vera decide să se întoarcă în Chile pentru a se regăsi pe el și în același timp pentru a încerca să îi trezească fiului său înstrăinat curiozitatea față de o țară de care nu îl leagă în clipa asta nimic, nici măcar limba.

De-abia aterizat în Santiago, Vera se grăbește să își lase copilul la hotel și apoi ia un taxi către casa văduvei marelui poeta Neruda, recent decedată. Apariția sa creează o adevărată comoție între invitații la priveghiul de dinaintea înmormântării, și cântărețul se trezește în mijlocul unui complicat ghem de calcule, relații și lupte de culise, în care fiecare încearcă să se folosească de prilej pentru a obține un folos personal sau politic. Unii dintre apropiații casei speră să le fie aprobată crearea unei Fundații Naruda care să conserve fabuloasa colecție a poetului, membrii diverselor grupări politice de stânga speră să transforme înmormântarea într-un gest simbolic împotriva dictaturii, dar și să se lovească unii pe alții, un temut membru al cercului interior al dictatorului ar vrea să cumpere personal piesele cele mai interesante din colecție, fosta iubită din tinerețe a lui Vera, Judit Torre, și-a creat propriul grup de femei, toate trecute prin închisorile și camerele de tortură ale regimului și își plănuiește răzbunarea…

În urma atacurilor cu bomba, dictatorul a ordonat restricții de circulație. Oricine e surprins pe stradă după miezul nopții poate fi ucis de patrule fără nici o întrebare. Și totuși, Mañungo și Judit ajung să își petreacă noaptea rătăcind pe străzile pustiite și periculoase, iar între cei doi se înfiripă din nou ceva ce amândoi se grăbesc să nege că ar fi dragoste. Împreună se hotărăsc să renunțe la Chile, să zboare înapoi la Paris cu primul avion și apoi să vadă unde îi poate duce această relație.

A doua zi, imediat după înmormântare, un accident pe jumătate tragic, pe jumătate întâmplător face ca unul din cunoscuții lui Mañungo să fie arestat de poliție pentru ultragiu, și cântărețul descoperă că statutul său de celebritate nu e suficient pentru a-și salva prietenul. În fața unei morți absurde, revolta celor doi își găsește singura descătușare într-un gest neașteptat, dar simbolic – Mañungo Vera decide să rămână în Chile. De la depărtare, lupta împotriva dictaturii ar fi doar o iluzie.

Scris ca un roman manifest, atât explicație a deciziei lui Donoso de a se întoarce în țară, cât și radiografie lucidă și acidă a „societății civile” găsite de acesta acasă, titlul adevărat al cărții este „La Desesperanza”  – „Disperarea”. Alegerea editorului englez („Curfew”) mi s-a părut cu totul nepotrivită, ciuntind-o de o parte din simboluri și ascunzând sentimentul sub care a fost scrisă.

Dacă îl citești cu atenție tot romanul este o înlănțuire de eșecuri și ratări, unele mai evidente, altele mai subtile. Începând cu cele ale lui Mañungo Vera, protagonistul principal (în carieră sau în relația cu fosta soție și cu fiul său), continuând cu cele ale lui Judit (născută într-o familie de vază, dar prinsă suflet și sânge în mișcările radicale de stânga, ea fuge din țară după ce intră în atenția poliției secrete, apoi se întoarce pentru a se răzbuna pe bărbatul care o umilise sexual, dar în momentul decisiv se răzgândește) și ale celorlalți participanți la veghea și înmormântarea văduvei lui Neruda, dar și ale mișcărilor revoluționare de stânga, sprijinite de URSS, ale intelectualității din Chile și, în ultimă instanță, ale țării înseși. Dictatura în sine și mecanismele abuzurilor nu sunt decât marginal ținta cărții. Adevărata miză e cea de a arăta rezultatul acestor abuzuri, atacuri și intimidări – micile compromisuri, marile deziluzii, orgoliile rămase fără miză -, un fotografie de epocă posibilă numai prin ochii limpezi și lucizi ai celui întors după un lung exil.

Finalul cărții nu e un gest de triumf sau de sfidare, ci unul de disperare și el. Din fericire, după doar câțiva ani regimul generalului Pinochet avea să fie dat jos, Chile devenind un exemplu de succes printre națiunile latino-americane.

Până atunci, întoarcerea sub dictatură a unui mare scriitor ține cumva de nebunie și de dor.

José Donoso, Curfew (1986), 4*/5

Au mai scris despre carte: The New York Times / Los Angeles Times / Juan David Gómez

Hanul lui Manuc – o istorie tumultoasă și cu tâlc

Aflată deja la a treilea roman ancorat în istoria mai îndepărtată sau nu a Bucureștiului, Simona Antonescu pare să își fi găsit aici o nișă proprie și fertilă. „Formulei” scriitoarei i se poate adăuga amestecul abil între materialul documentar și ficțiunea romantică, între istoria „mare” și detaliile vieții de zi cu zi, exploatarea atentă a eșalonului secund al personajelor fiecărei epoci, compoziția de mari dimensiuni, un limbaj bogat și uneori liric, dar nu exagerat.

„Hanul lui Manuc”, publicat în 2017, ne poartă cu mai bine de două secole în urmă, în vremea războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei. Figura lui Manuc, bogat și influent negustor și dregător, cu relații și la Poarta Otomană, și la ruși, și la curtea domnitorului Țării Românești, nu doar că trezește curiozitatea cititorului care e imposibil să nu fi auzit de celebrul său han din capitală, dar se dovedește și pretextul perfect pentru a preda o lecție complicată de istorie care împletește intrigile lui Napoleon cu conflictele din Istanbul și cu ambițiile tânărului țar Alexandru I, dar și cu ienicerii răzvrătiți ai lui Pazvante Chioru sau haiducii lui Iancu Jianu.

Dacă istoria reprezintă axa principală a cărții, ea se împletește cu alte două secundare: una născută din interesul autoarei pentru detaliul de epocă (de la descrierea unei nunți sau a „păzitului usturoiului’, la bragagiul cu cobiliță din Istanbul sau la scandalul refacerii ulițelor Bucureștiului, de care iată că nu am scăpat până în zilele noastre) și alta din curiozitatea cu care încearcă să își imagineze viața femeilor vremii (de la țigăncușa roabă chemată noaptea să „frece picioarele” boierului, și fetița săracă vândută de părinți pentru a ajunge în haremul sultanului, la boieroaica ce la treizeci și ceva de ani se trezește că luată cu treburile casei a uitat de idealurile din adolescență, și la jupânița cea mică, ce se visează haiduc luptând cu sabia în mână împotriva invadatorilor, și se îndrăgostește cu adevărat de unul din ei).

Mi-a plăcut cartea și o recomand cu căldură oricui e interesat să învețe ceva despre trecut.

Din păcate nu pot să nu îi aduc și câteva reproșuri.

Unul ține de structura cărții, oarecum dezlânată. Suntem purtați din București pe moșia Mironeștilor, din Istanbul la Rusciuc, din odăile secrete în care se negociază tratatul de pace în odăile la fel de secrete ale haremului sultanului, de la secretele negoțului și ale construcției hanului lui Manuc, la povestea frăției de sânge născute în copilărie între acesta și pașa de la Rusciuc, socoteala muncilor agricole se amestecă cu nemulțumirile ienicerilor, o poveste tragică de dragoste, fapte de vitejie și un copil din flori. Autoarea încearcă să lege toate acestea cumva împreună, dar cumva forțat. În încercarea de a strecura în carte cât mai multe detalii de epocă și cât mai multe perspective se pierde ceva din cursivitatea acțiunii și din profunzimea personajelor. Pentru unii cititori cartea poate deveni pe alocuri ușor plictisitoare, iar cei care o vor deschide în căutare de aventuri s-ar putea să fie dezamăgiți.

Al doilea ține de perspectiva romantică și ușor comodă cu care e scrisă cartea, care e imposibil să nu îți sară în ochi mai ales în opoziție cu pragmatismul detaliilor istorice. Foametea acelor ani e trăită în mare parte în bucătăria totuși încă îmbelșugată a boierului, toate personajele sunt zugrăvite fie în negru, fie în alb, dragostea e curată și împărtășită, alesul inimii jupâniței se dovedește un viteaz fără egal, interesele negustorești ale lui Manuc parcă înclină mai puțin decât dorința de a curma un război ca acela în care i-a fost ucisă familia, etc.

Am apreciat însă detaliul tainic sub semnul căruia e scrisă cartea: credința că trecutul știut sau neștiut ne determină pe noi cei de acum. Detaliu care singur m-a făcut să îi dau o steluță în plus.

Simona Antonescu, Hanul lui Manuc (2017), editura Polirom, 1999, 4*/5

Au mai scris despre carte: Semne bune /  Dorina Dănilă / Filme-Cărți

Toată lumina pe care nu o putem vedea – cu punga de popcorn în brațe

Da, în ciuda titlului o carte de citit cu punga de popcorn în brațe, dar măcar nu e nevoie să vă luați și un pachet de batiste la voi. 🙂

Am început această carte fără să știu nimic despre ea și fără prea mari așteptări. Nu mai citisem nimic altceva de Anthony Doerr, iar titlul și coperta, împreună cu clasificarea drept ‘Ficțiune istorică’ de pe Goodreads, mă duseseră imediat cu gândul la o poveste sentimentală și comercială, dar fără mari pretenții literare.

Parțial am avut dreptate, parțial m-am înșelat.

Stilul și structura mi s-au părut cinematografice. Cartea se citește aproape ca un scenariu de lungmetraj. Scriitura e foarte simplă, capitolele scurte, perspectivele alternează între trei personaje principale (evident predestinate să se întâlnească) și două planuri temporale: timpul prezent, dilatat și tensionat, și flashbackuri din trecut care spun povestea fiecărui personaj. E o carte care se citește rapid, cu ușurință, mai mult vizuală. La fel ca într-un film, se bazează pe stereotipuri și locuri comune pentru a compensa lipsa de adâncime psihologică a personajelor: avem o fetiță oarbă, care se ascunde de nemți, avem un băiat orfan, pasionat de inginerie dar ajuns în armată deși este încă un copil, avem un ofițer nazist care răscolește Europa pentru a pune mâna pe comorile muzeelor și ale evreilor. În plus, un diamant blestemat, care aduce doar ghinion și nefericire celui care îl stăpânește. Până aici nimic original, sunt sigur că veți recunoaște bucățele din alte cărți, din alte filme, puse de Doerr doar împreună.

Dar poate pentru că așteptările mele erau foarte joase, am fost surprins plăcut de reținerea cu care autorul își tratează povestea. În loc să încerce să stoarcă cât mai multe lacrimi cu putință, se oprește undeva la mijloc. Structura e mai complexă decât te-ai aștepta. Titlul e, surprinzător, o referință la undele radio. Deznodământul nu e neapărat cel previzibil. Scriitura, deși simplă, atinge uneori o tensiune poetică (am citit cartea în limba engleză, nu știu dacă efectul e același și în traducere) – iar tonurile greșite sunt puține. Unii îi reproșează cărții excesul de simboluri, dar mie mi s-a părut mai degrabă un mod de a ține trează atenția cititorului.

Sigur, e genul de carte în care personajele sunt zugrăvite fie în alb, fie în negru, în care coincidențele sunt ascunse în spatele destinului, în care veridicul e sacrificat adesea în favoarea poveștii, în care realismul domină, dar pus în slujba unui basm. Dar uneori de asta mergem la cinema – pentru a fi mințiți frumos și a pleca apoi acasă cu un zâmbet pe buze. Sau o lacrimă în ochi.

„Every hour, she thinks, someone for whom the war was memory falls out of the world. We rise again in the grass. In the flowers. In songs.”

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, 3*/5

Au masi scris despre carte: Laura Câlțea / Mihaela Buruiană / The New York Times / The Guardian

 

The Eagle Tree – într-o pădure nimeni nu e niciodată singur

Am citit recent un articol în The Guardian în care autorul, o tânără cu autism, se plângea de cât deprimante sunt pentru ea cărțile în care sunt descriși copii autiști. Pentru că, citind despre problemele din jurul unui copil cu autism, ea simte că acesta e de fapt mesajul care îi este transmis, că ea însăși e o problemă și că „nimeni nu o va iubi niciodată”. Și pentru că personajul descris de aceste cărți este de obicei un băiat, iar fetele cu autism – știați? – sunt de fapt foarte diferite de băieții cu autism.

Oricâtă simpatie aș avea pentru oricine în situația ei, felul acesta de a privi lucrurile mi se pare greșit. Dragostea nu o primești din cărți, ochelarii de soare roz nu sunt teribili de folositori când vrei ca ceea ce scrii să aibă impact, iar miza unei cărți bune e mai importantă decât a te simți bine citind-o… Dar mi s-a părut interesant și mi-a dat de gândit, mai ales că tocmai începusem la rândul meu să citesc un roman în care personajul principal era un băiețel cu autism și eram curios să văd dacă voi rezona cu ceva din cele descrise de ea.

The Eagle Tree, publicată recent anul acesta, e o carte nu doar despre autism, ci și despre ecologie – despre încălzirea globală și felul în care acțiunile oamenilor distrug echilibre de mii și milioane de ani din natură, determinând modificări atât de dramatice și de rapide încât majoritatea speciilor de animale sau de plante nu au timp să se adapteze. Și cum moartea acestora ne afectează și pe noi, oamenii.

Pe scurt:

Povestită chiar prin ochii lui, The Eagle Tree e povestea lui March Wong, un băiat de 14 ani îndrăgostit și obsedat de copaci. Nu doar că știe totul despre ei, de la compoziție chimică, diversele procese biologice, fizice, identificarea speciilor și istoria lor – credeți-mă, băiatul e o adevărată enciclopedie! -, dar plăcerea lui cea mai mare este să se și cațăre în ei. În fiecare zi se cațără în cel puțin trei copaci diferiți, iar într-o zi descoperă într-un colț de pădure un copac uriaș și bătrân, poreclit de localnici Copacul Vulturilor. Din acel moment, tot ce își dorește e să se cațere în Copacul Vulturilor, însă mama lui îi cere să îi promită că nu o va face fără permisiune, cel puțin nu până nu împlinește 18 ani.

March acceptă, gândindu-se că va obțiune permisiunea mamei mult mai devreme. Însă, nu la mult timp după, problema lui devine mult mai gravă: acel colț de pădure e în proprietate privată, iar proprietarul vrea să o taie. Pentru a îl opri, March învață că nu o poate face singur, ci că trebuie să ceară ajutorul altor oameni, trebuie să le vorbească, trebuie să îi asculte, trebuie să își facă prieteni, trebuie să își învingă fricile… Lecția cea mai importantă este că, la fel ca într-o pădure, oamenii sunt interdependenți.

Nu e lucru ușor să scrii o carte din perspectiva unui copil, cu atât mai mult a unui copil autist, și să o faci și credibil, și interesant, și cu sensibilitate, și cu umor, și ușor de înțeles, și exact (da, până și diferența aceea dintre băieții și fetele cu autism există undeva în carte). Ned Hayes reușește să o facă cu brio. Pas cu pas, cartea sa îți descoperă cum o pasiune aparent aleatoare poate să te ancoreze într-o realitate care îți era până atunci străină. E o poveste frumoasă, o lectură plăcută și o fereastră unică spre ceea ce se poate ascunde în mintea și comportamentul unui copil care are nevoie de mai multă răbdare și înțelegere decât majoritatea. O recomand oricui!

Ned Hayes, The Eagle Tree (2016), Little A, 2016, 4*/5

 

Ce vreau să citesc când citesc (o recenzie)

Se scrie despre cărți în diverse forme: unii sunt critici de meserie și publică în reviste din cele mai prestigioase la cele mai obscure, alții scriu la ei pe blog, unul dedicat sau nu în întregime cărților, unii lasă comentarii mai lungi sau mai scurte pe site-uri precum Goodreads, sau pe cele de unde își cumpără cărțile, gen Amazon sau Elefant sau Cărturești. Și mai există în fine și social media, Facebook, Twitter… Peste tot poți citi recomandări, comentarii, verdicte, recenzii (ultimul termen e poate un pic pretențios uneori, dar ce contează, n-aș vrea să intru într-o discuție despre ce este si ce nu este o recenzie…)

Dar deși se scrie despre cărți – și foarte bine că se scrie, în orice formă și în orice loc – mă întreb și cât se citește. Fiecare e liber să scrie ce vrea și cum poftește, dar din experiența mea, majoritatea recenziilor pe care le citesc nu reușesc să îmi răspundă la principala (uneori singura) întrebare pe care o am: merită să citesc această carte? Și atunci care e menirea lor?

Poate sunt singurul care are această curiozitate, poate cerințele mele sunt ridicole sau nerezonabile, probabil nu mă pricep și n-am habar, dar iată:

Ce vreau, și ce nu vreau să citesc într-o recenzie:

VREAU. Să aflu despre ce fel de carte este vorba. Ce gen și cum e scrisă. E un roman pentru adolescenți, de citit într-o după-amiază grăbită, un volum de eseuri scurte, unul de critică scrisă în termeni impenetrabili, o carte polițistă, un SF, un jurnal, sau un roman cu fraze lungi de 2-3 pagini, pentru care îți va trebui măcar timp și răbdare, dacă nu și tutun? E o carte lungă sau scurtă? Ușor de citit sau nu? De nelăsat din mână sau de cursă lungă? Realistă, fantastică, poetică, experimentală? Scrisă în jargon, înțesată de termeni livrești, din perspectiva unui copil, metaforică, ușoară, grea?

VREAU. Să știu subiectul cărții. În mare.

NU VREAU. Să îmi fie povestită. Desigur, câteva detalii despre subiect poate îmi vor trezi atenția și curiozitatea, dar nu am nevoie și nu vreau să citesc un întreg rezumat al cărții.

VREAU. Să știu dacă ție ți-a plăcut. Și, mai important, de ce.

NU VREAU. Să mi se dea un verdict tranșant, dar neexplicat. Fără justificări, fără un context, fără nuanțe.

NU VREAU. Să citesc „comentarii literare”. Sforăitoare, bombastice, psihanaliste, filozofice, aiuristice, sofisticate, școlărești, naive sau amuzante, de orice fel… nu, mulțumesc, n-am ce face cu ele.

VREAU. Să aflu mai multe din bucătăria internă a cărții, despre autor, despre contextul în care a fost scrisă, despre influențe, detalii surprinzătoare, repere de lectură.

NU VREAU. Să aflu mai multe despre cel care scrie decât despre carte. Nu mă deranjează dacă recenzia e scrisă într-o notă personală, dar nu vreau să se reducă la aceasta.

NU VREAU. Recenzia să fie o formă de răfuială cu altcineva (autor, editură, critic etc.). Sau de periere… O vreau sinceră.

VREAU. În concluzie, vreau ca recenzia să îmi spună destule despre carte pentru a îmi face o idee dacă merită sau nu să o citesc, iar dacă da, vreau să mă facă curios, să mă atragă și să mă convingă. Fiecare dintre noi are alte criterii de a aprecia o carte, are alte experiențe, citește altfel, caută altceva, e în altă stare de spirit, sau are alt timp la dispoziție. Fiecare lectură e unică și nu există garanții că ce ție îți place o să îmi placă și mie (sau invers). Suntem subiectivi chiar și atunci când încercăm să fim cât mai obiectivi. Știu asta, și tocmai de aceea mai mult decât nota pe care o dai unei cărți aștept de la tine indicii care să mi-o pună sau nu pe lista „de citit”…

E mult sau puțin?

Am fost brigadieri fericiți – trecut socialist, răsfoit grăbit

E ceva emoționant în a ține în mână jurnalul unui adolescent de acum mai bine de 15 ani, după cum tot emoționant e și să descoperi o epocă relativ recentă dar deja apusă – în acest caz cea a șantierelor de practică „la canal” în care erau aduși să muncească liceenii, din ultimul an înainte de căderea comunismului. Am fost brigadieri fericiți e în mare parte o transcriere a jurnalului ținut de autor (proaspăt absolvent al examenului de „treaptă”, deci trecut din clasa a X-a în a XI-a) în perioada 4 septembrie – 1 noiembrie 1989, pe Şantierul Naţional al Tineretului, Canalul Magistral „Siret-Bărăgan”.

Principalul argument în favoarea demersului editorial stă în recursul la autenticitate. Publicând un jurnal aduci o mărturie nemijlocită, sinceră și totală. Iar potențialul aici este fantastic: intrăm în lumea adolescenței, cu primele iubiri, prietenii ce par pentru o viață, pozne și supărări, într-o lume nouă, desprinsă și de cea a școlii și de cea de acasă, o lume cu noi colegi și noi îndatoriri, cu atmosferă de tabără, dar cu instructori, maiștri și activiști UTC. Două luni departe de casă sunt prilej și de a ți se face dor de familie, și de a cunoaște noi oameni, și de a de te cunoaște pe tine mai bine. Iar toată experiența, privită cu ochii nostalgiei, poate fi probabil clasată sub aceeași formulă emoționantă cu care se termină și notarea uneia din zile în jurnal:

„Însă tot ceea ce ni s-a întâmplat astăzi se rezumă la o singură propoziţie: a fost cea mai frumoasă zi de când suntem aici şi probabil una dintre cele mai frumoase din viaţă!” (sublinierea autorului)

Din păcate însă autenticitatea astfel obținută are și un preț. Jurnalului de elev brigadier, oricât de conștiincios ținut, îi lipsește adâncimea, introspecția și, mă tem, valoarea literară. Acolo unde ai vrea să înțelegi mai mult, să afli mai multe detalii, să cunoști personajele, să înțelegi ce gândesc cu adevărat, cum privesc lumea și ce își imaginau pentru viitor, trebuie să te mulțumești cu notația întâmplătoare, prescurtată și uneori irelevantă. Acolo unde ai vrea să închizi un arc în timp și te întrebi ce a ajuns cutare sau cutare, cum ar arăta o reuniune peste 15 ani a eroilor jurnalului, cum au trăit ei o întâmplare sau alta, nu îți răspunde nimeni. Jurnalul, ajuns în mâinile unui scriitor înzestrat, ar fi putut fi punctul de pornire al unei cărți fermecătoare despre „anii de liceu” și lunile de șantier… Aproape vedem acea carte, o avem în mână, dar nu putem decât să o răsfoim în mare viteză și rămânem cu atât – o experiență fulgurantă, o nostalgie și un regret.

Și mai e și problema, ușor jenantă, a greșelilor gramaticale, nu grave (în principal virgule puse aiurea și câte o „a I-a”) dar numeroase. Pentru o carte totuși foarte scurtă și al cărei autor (totodată editor) are răbdarea de a o promova cu râvnă pe Internet, e păcat că acesta nu și-a putut găsi măcar o după-amiază pentru perierea textului și corectarea acestor greșeli.

Aurel Dănescu, Am fost brigadieri fericiți (2015), 2*/5

Americanah – critici juste de la marginea Imperiului

O carte bună este una în care cunoscutul și necunoscutul se întrepătrund. Ne plac poveștile și eroii în care ne putem regăsi, măcar parțial, uneori în cele mai obscure referințe, uneori imposibil de descris cum, chiar dacă am încerca. Ceva ne aduce aminte fie de noi înșine, fie de ceva familiar, iar textul capătă profunzime, încărcătură sentimentală.

Întorcându-mă la Americanah, care erau șansele unei astfel de conexiuni cu o carte despre clasa de mijloc nigeriană și aspirațiile ei, în special feministe? Misterioase sunt căile literaturii!

Un singur exemplu: anul trecut, optzeci la sută din mașinile din giganticul ambuteiaj din Dar Es Salaam în care ne deplasam toți cu viteză de melc erau SUV-uri luxoase, multe noi, multe conduse de femei îmbrăcate elegant. Americanah mi-a confirmat că aceeași priveliște aș fi avut-o și în Lagos în Nigeria. Amestecul de sărăcie și bani, corupție și modernizare, îmbogățiți rapid din contracte cu statul, emigrație masivă, imagine proastă în lume? România nu e departe. Londra și Anglia văzute prin ochii unui nou sosit? Bifă din nou.

Desigur, Americanah este o carte despre toate acestea și multe altele. Poate să fie o poveste de dragoste sau un Bildungsroman. Poate să fie o poveste despre a ajunge în Statele Unite, a răzbi acolo și apoi a decide să te întorci în Nigeria. Poate fi despre rasism și despre subtilele diferențe dintre americanii africani și africanii americani. Despre blogging. Despre nevestele (și mai ales amantele) nigeriene, și un manifest pentru emancipare. Despre generatoare de curent și (există o legătură!) despre alegeri în viață, bune și rele. Despre părul negreselor, de la creț la drept și înapoi. Poate să fie o poveste universală. Sau una despre America. Sau una despre Africa.

Pe scurt:

Doi liceeni din Lagos, cel mai mare oraș al Nigeriei, se iubesc. Ifemelu și Obinze vin amândoi din familii din pătura de mijloc nigeriană, nu bogate, dar educate, sunt amândoi unici copii și amândoi visează la viza de Statele Unite și la o bursă care să le permită să își continue studiile acolo. Ea le primește, el nu. Și deși își promit că despărțirea va fi doar temporară, Ifemelu după doar câteva luni nu îi mai răspunde la telefon, la scrisori și la email-uri.

După ani și ani, după o scurtă aventură a lui Obinze care ajunge și el în Londra, însă fără viză și fără drept de muncă, acesta e expulzat înapoi în Nigeria și, intrat sub aripa protectoare a unui mafiot local, ajunge un bogat om de afaceri și se căsătorește. Iar blogul lui Ifemelu despre rasismul în Statele Unite și viața negrilor de acolo o transformă aproape peste noapte într-o mică celebritate, invitată să țină conferințe și chiar să predea studenților despre multiculturalism.

Când ea se hotărăște să se întoarcă în Nigeria (cu noul ei statut de „Americanah” și privindu-și țara cu alți ochi), se va putea readapta, și mai ales, va putea ea să stea departe de Obinze?

Mi-a plăcut cartea și o recomand. Te poartă pe 3 continente, în 3 țări. E scrisă cu vervă și talent. Se citește ușor în ciuda numărului interminabil de personaje care apar și dispar (metodă folosită de autoare pentru a face o disecție pe verticală – rapidă și precisă – a societății nigeriane și americane). Dar meritul principal al cărții este că sună mereu autentic și sincer. Uneori poate prea sincer – Ifemelu, personajul principal, își arde rapid rezervele de simpatie și devine (neintenționat, cred eu, dar poate asta face parte tot din definiția unei adevărate Americanah) încet-încet tot mai detestabilă.

Ziceam că e o carte de fapt despre pătura de mijloc nigeriană, cu ambițiile, succesele, obsesiile și tarele ei. Deși e plină de verdicte tăioase despre americani și ipocrizia lor, în carte sărăcia, suferința, corupția și ipocrizia din Nigeria nu sunt neapărat ascunse, dar nici nu sunt privite în față. Lentila e ușor deformată. E principalul reproș pe care i l-aș aduce romanului, viziunea un pic mistificatoare. Îi rămâne cititorului sarcina să conecteze punctele și să vada desenul ascuns in spatele visului american, pardon, nigerian.

Chimamanda Ngozi Adichie, Americanah (2013), 4*/5

Au mai scris despre carte: The Guardian / Living Toronto / New York Times

Goodreads link: Americanah

Smulgătorul de inimi – peripeții psihanalitice și abuzuri

Ultimul roman al lui Boris Vian este și cel mai crud și mai pesimist. E tot o poveste scurtă, suprarealistă, încărcată de simboluri și viziuni originale, tristă și surprinzătoare, ca Spuma zilelor de exemplu, dar aici tonul e sumbru, imaginile violente și satira nemiloasă și mai ales totală.

Jacquemort, un psihanalist gol, lipsit de sentimente și dorințe (mai puțin aceea de a psihanaliza pentru a îi goli pe alții și a se umple el însuși) ajunge din întâmplare să asiste la o naștere de tripleți într-o casă din afara unui sat ciudat. Apoi e invitat să locuiască în această casă și devine un mesager între proaspăta mamă și locuitorii din sat.

Pe scurt:

Acțiunea cărții poate fi urmărită pe două planuri mari. Primul este cel al lui Jacquemort, țintă a nenumărate ironii din partea lui Boris Vian. Căutarea de către el a unui subiect bun de psihanalizat e presărată de episoade sexuale, preotul îi este simpatic, căci îi împărtășește multe din concepții, ajunge să golească o pisică psihanalizând-o și își controlează apoi cu greutate impulsul de a vâna șoareci și fluturi, încet-încet se conformează obiceiurilor locului și începe să îi lovească pe copii și să-l plătească pe La Gloire pentru a-i lua asupra păcatele, asistă fără a putea ajuta pe nimeni la alungarea lui Angel din casă, la o Clementina tot mai bolnavă și la cei 3 copii a căror libertate e tot mai restrânsă. Al doilea plan este cel al mamei, Clementina. După ce dă naștere aceasta întâi îi interzice soțului orice atingere, apoi oscilează între ignorarea copiilor și vinovăție, se acuplează bizar cu fierarul satului, începe să mănânce doar stricăciuni pentru a da cu adevărat tot ce e mai bun copiilor, devine obsedată de grija că li s-ar putea întâmpla ceva, până a-i curăța lingându-i la fund și a îi închide în cuști, răpindu-le orice libertate.

Alegoriile sunt transparente și abundente. Asistăm la o ședință de psihanaliză întoarsă pe dos, în care dorințele, impulsurile lăuntrice, tarele ascunse, influențele formatoare sunt toate la vedere, devin realitate cotidiană, obiceiuri care trezesc mirarea prima dată, dar apoi devin banale. E o lume a abuzurilor, în care cei slabi (animalele, copiii și bătrânii) sunt chinuiți, loviți și în cele din urmă uciși de cei puternici. E o lume în care dragostea de mamă se transformă într-o obsesie distructivă și mutilantă. În care tatăl se îndepărtează tot mai mult de soție și copii, până la a-și construi o barcă și a pleca cu ea pentru totdeauna. E o lume în care religia e un spectacol de circ ieftin, care se vrea sublim, de lux. În care preotul organizează un meci de box (la propriu) între el și diavol, iar oamenii se iau la bătaie nemulțumiți de prețul biletelor la intrare. În care oamenii nu știu ce este rușinea pentru că o pasează altcuiva, lui La Gloire, cel care pescuiește cu dinții din apă mizeriile putrede aruncate de săteni și e plătit în aur de care nu se poate bucura. E o lume în care animale sunt crucificate pe garduri, în care copacii sunt torturați cu fier înroșit, în care copii abrutizați sunt puși să muncească până la epuizare. 

Cum ziceam, nu e o carte prea veselă sau pentru putibonzi – asta nu înseamnă că nu e presărată și cu mici momente sensibile sau cu ironii încântătoare. E o carte scurtă, de week-end, cum zicea cineva undeva pe un forum, ușor de citit dar greu de digerat.

PS Pentru cei care au citit și restul romanelor și povestirilor lui Boris Vian și sunt curioși cu referire la titlu, nu există în carte nici o referință directă la “smulgătorul de inimi”. Curios.

Boris Vian, Smulgătorul de inimi (1953), ed. Univers, 2012, trad. Diana Crupenschi, 3*/5

Au mai scris despre carte: Zmeura / Revista de povestiri / Publishers Weekly / MostlyFiction

Binocular Vision – scurte enigme pentru cititorul răbdător

Edith Pearlman este o scriitoare americană de proză scurtă iar acest volum, publicat în 2011, reprezintă o selecție de texte deja publicate (prima jumătate) și noi (a doua jumătate). E o carte surprinzătoare și greu de recenzat pe scurt, în lectura căreia am intrat greu dar pe care am terminat-o cu un sentiment de regret și de respect.

A contribuit la prima reacție introducerea hiperbolică semnată de Ann Patchett. Ignorați-o, sau citiți-o dacă vreți ca o postfață. Altfel riscați să pățiți ce am pățit și eu, să începeți să citiți cartea cu un set de așteptări prea mari, iar primele povestiri să vă dezamăgească. Mai ales că selecția mi s-a părut ciudată: povestirile inedite mi s-au părut mai bune decât cele mai vechi, presupus selectate ca fiind cele mai reușite din volumele precedente.

Contribuie și stilul autoarei: fiecare povestire e o enigmă, niciodată nu știi, până la sfârșit, care e “povestea”, tâlcul. Nu există un fir roșu care să te ghideze, o progresie a acțiunii, indicii pe care să le culegi. Fără a fi prolixă, ba dimpotrivă, Edith Pearlman creează în fiecare povestire o lume în miniatură: personajele sale prind viață dintr-un amestec de detalii semnificative sau nu, episoade rememorate și interacțiuni – acțiunea în sine e secundară, cel puțin până la final. Uneori personajul principal se dovedește a fi unul introdus pe parcurs, nu cel cu care începe povestirea. Uneori sfârșitul rezolvă o enigmă, alteori lasă povestea în suspans. Uneori te obligă să reevaluezi tot ce ai citit până atunci – încet-încet asta devine o provocare.

Subiectele nu sunt spectaculoase – mici episoade familiale, poameni obișnuiți de multe ori plasați într-un mic orășel provincial, adesea din familii evreiești, uneori întâlnindu-se, uneori îndrăgostindu-se, uneori suferind, făcând alegeri tăcute, trăindu-și viața cu grație, dacă nu cu pasiune, îmbătrânind. Chiar și când personajele vin din medii mai înalte (miniștri, importanți oameni de afaceri), ele nu diferă cu nimic, accentul fiind pus pe viața lor intimă, nu pe imaginea publică.

Edith Pearlman este o observatoare atentă, cu un ochi antrenat pentru detaliile semnificative, și de multe ori citești în paginile ei curiozitatea pe care i-o trezește o cultură străină, o încercare de a o înțelege, de a îi pune pe oamenii din altă parte într-o situație familiară și de a vedea dacă reacționează la fel cum ar face-o ea sau un vecin. Iar dacă reacția nu este cea așteptată, care ar putea fi resortul intim care o determină. La fel, tușele psihologice cu care lucrează sunt fine. Personal, n-am pus în schimb prea mare preț pe paginile dedicate identității evreiești din diaspora – prea multe, prea călduțe, prea plictistoare, prea grijulii să nu supere pe nimeni.

În concluzie, sunt câteva bijuterii în acest volum, pe care vă invit să le descoperiți. Dacă vă plictisiți ușor, începeți cu partea a doua a cărții și continuați doar dacă vă prinde.

Edith Pearlman, Binocular Vision: New and Selected Stories (2011), 3,5*/5

 

Au mai scris despre carte: Bookmunch / The Guardian / The New York Times

Diary – un coșmar gradual

Nu știu cum au trăit alții această carte, eu am avut senzația că citesc ceva scris de Stephen King, nu de Chuck Palahniuk. O senzație de coșmar care se încâlcește tot mai mult și devine tot mai neguros, îndepărtându-se din ce în ce de granițele realului. Ca într-un coșmar – capcana închisă, sentimentul că nu poți evada, disperarea. Ca într-un coșmar – prezența invizibilului a Răului, pe care o ghicești, dar de care nu te poți feri. Ca într-un coșmar – tot (toți) ce te înconjoară se transformă într-o amenințare.

Ușor de dedus după titlu, romanul împrumută pe alocuri forma unui jurnal. Deși scris la persoana a 3-a e ușor de dedus că în spatele naratorului stă Misty, o chelneriță în restaurantul singurului hotel de pe insula Waytansea, al cărei soț e acum în comă într-un spital, după o încercare de sinucidere. Cu viața distrusă – soțul în comă, după o încercare nereușită de a se sinucide, visele de tinerețe de a deveni o pictoriță celebră spulberate, o soacră care îi face viața amară, o serie de procese care amenință să îi ia și ultimul bănuț – Misty caută în alcool suportul pentru a merge înainte, pentru a munci în continuare și a își întreține cumva fetița, a plăti spitalul și aparatele care îl țin pe Peter în viață.

Dar în ciuda acuzelor și a tonului violent, jurnalul pe care începe să îl țină nu e scris din ură față de Peter, ci din dragoste. Ajutată de un turist de-abia poposit pe insulă, ea descoperă o serie de mesaje violente pe care Peter le ascunsese în casele de vacanță la care lucrase. Sunt mesaje bolnave și avertismente pline de venin, împotriva soției sale, împotriva locuitorilor de pe insulă, împotriva turiștilor din ce în ce mai numeroși care poposesc aici. Iar ea le caută, una câte una, le citește și continuă să scrie în jurnal. Merge în urma lui și încearcă să înțeleagă unde a greșit, cum nu a bănuit nici un moment ruptura dintre ei. Suferă. Toți artiștii mari au avut nevoie de suferință pentru a-și realiza capodoperele. Toți s-au îmbolnăvit, au fost disperați, au trăit chinuri inimaginabile. Dar ea nu e un artist…

Acesta e punctul de la care pornește cartea. Dar cum ziceam, gradual coșmarul se îndepărtează de realitate. În el, insula, cândva bogată și retrasă, arată acum ca un animal pe moarte, cu toate familiile vechi rămase fără bani, cu toate clădirile vechi dărăpănându-se la o zi la alta, cu toate mașinile vechi tot mai ruginite, cu tot mai mulți turiști ca niște invadatori, cu tot mai multe mesaje de avertisment și toată lumea întorcându-se către Misty și cerându-i să-i salveze. Să picteze din nou. Să îi facă celebri. Și bogați.

Sfârșitul jurnalului va aduce cu el și dezlegarea misterului insulei și răspunsul la întrebarea unde s-a pierdut iubirea lui Peter către Misty.

Din păcate, în ciuda atmosferei pe care reușește să o creeze Palahniuk și a răsturnărilor de situație de la final, nu pot să îi dau cărții o notă prea mare. În primul rând pentru că finalul nu are nici un sens – disproporția e evidentă între rezultatul urmărit și mecanismul extrem de complicat pus în mișcare pentru a-l obține.

În al doilea rând, cartea e un ghiveci. Sunt aruncate în ea de-a valma, poate pentru a masca lipsa de sens a finalului, de toate: numele tuturor mușchilor feței, otrăvuri ascunse în vopsea, un mort care nu e mort, avertismente peste avertismente, pictat în transă, cercuri perfecte, sex care nu este ce pare a fi, sindromul Stendhal, camere care dispar, broșe fără valoare colecționate cu grijă și înfipte uneori direct în piele, case cărora li se dă foc,  un polițist care investighează grupările neo-naziste, agenții de publicitate, un jurnal, apoi alt jurnal. E prea mult, și, în prezența elementului supranatural, redundant și inutil.

Dacă mai adăugăm și repetițiile care ajung să fie obositoare, senzația e că Palahniuk a avut schițat scheletul cărții, dar i-a fost greu să găsească umplutură pentru ea. A scris-o chinuit și a încercat peste tot să supraliciteze. Inclusiv în epilogul cărții, unde mărturisește că nu el a scris cartea, ci a primit manuscrisul de la o femeie misterioasă…

Chuck Palahniuk, Diary (2003), 2,5*/5

Au mai scris despre carte: Ali Smith / Bogdan Nicolai / Inspectorul