Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘recenzie’

Life and Death are Wearing Me Out – 50 de ani de istorie, decât mânie mai bine ironie

Nu vă lăsați speriați de lungimea cărții lui Mo Yan, proaspăt câștigător al premiului Nobel pentru literatură. În ciuda numărului de pagini, a listei interminabile de personaje, a numelor ușor de confundat între ele și a acțiunii care se întinde pe nu mai puțin de 50 de ani din istoria agitată a Chinei, Obosit de viață, obosit de moarte  (inspirată traducerea titlului în română) e un roman greu de lăsat din mână și care se citește cu ușurință. Contribuie la asta “exotismul” decorului geografic și istoric (un sat din China între 1950 și 2000), elementele fantastice (principalul narator, un chiabur ucis de comuniști, se reîncarnează succesiv într-un măgar, un taur, un porc și un câine, fiind martor de fiecare dată la schimbările din sat și din familia sa), bogăția de conflicte și de întâmplări, umorul dintre rânduri, rapiditatea cu care schimbările istorice se oglindesc în carte ca niște frânturi neclare de imagine  surprinse în treacăt  pe fereastra unui tren de mare viteză.

Și chiar dacă numeroase voci din Occident s-au ridicat împotriva lui Mo Yan pe motiv că acesta nu ar fi suficient de critic cu regimul comunist și că opera lui nu e o continuă denunțare a crimelor, abuzurilor și ororilor (în genul lui Soljenițîn), pentru un român care îl citește întrebarea probabil e alta: cum de nu a fost cenzurată cartea? Pentru că fără a fi un rechizitoriu, conținutul carții nu e deloc confortabil la adresa Partidului. De la procesul colectivizării până la industrializarea forțată, de la marea foamete până la epurările din partid, de la răsturnarea ordinii sociale adusă de revoluția comunistă până la adâncirea și mai puternică a ingalităților dintre bogați și săraci o dată cu întoarcerea capitalismului, de la corupție la prostie și de la violență la cruzime, nimic nu e trecut sub tăcere.

Însă e adevărat, Life and Death… nu e un roman politic. E adevărat și că pentru personajele secundare ale cărții pare să funcționeze un misterios principiu “după plată și răsplată”. Partidul se curăță periodic, corupții ajung la închisoare, momentele istorice cele mai delicate sunt tratate oarecum superficial, în trecere. Dar probabil pentru cititorii chinezi aluziile sunt suficiente, iar pentru ceilalți ambiția scriitorului e tocmai cea de a nu fi un Soljenițîn. De altfel dacă există un tâlc al cărții acela este că trebuie să renunți la mânie pentru a putea trăi mai departe.

Două reproșuri mai am de făcut cărții, ambele mai importante din punctul meu de vedere. Primul ar fi că după prima jumătate a cărții acțiunea începe să lâncezească un pic și ritmul intern se pierde. Din această a doua jumătate o parte din pagini sunt parcă în plus; poate era nevoie de o foarfecă mai ascuțită aici în mâna scriitorului (sau de mai multă inspirație).  Iar al doilea e că i se dă prea multă atenție personajului Mo Yan, căci și acesta apare în carte, prezentat în bătaie de joc în fel  și chip. De la un moment dat însă această autoreferențialitate irevențioasă devine obositoare și forțată. Desigur, e posibil ca asta să aibă o legătură directă cu răspunsul la întrebarea pusă de mine mai sus (referitoare la cenzură). Dar tot un punct slab al cărții rămâne.

N-am putut citi acest roman fără să nu mă gândesc la Marin Preda și la obsesia făcută de el pentru destinul țăranului, al nostru și de pretutindeni. Cred că i-ar fi plăcut cartea. Îmi aduc însă aminte și de povestea amară pe care o spunea despre un coleg de clasă care avea harul invenției, care lui îi lipsea și pe care nu-l înțelegea. Mo Yan reușește să îmbine observația cu imaginația. Și reușește să scrie nu cu detașare, ironia nu e o mască atât de bună, dar nici cu mânie. Vă invit să îi citiți cartea, sunt sigur că nu o să regretați.

 

Mo Yan, Life and Death are Wearing Me Out (2006), ed. Arcade Publishing, 2008, trad. Howard Goldblatt, 4*/5

Au mai scris despre carte: filme-carti / The New York Times / The Independent

PS: Am găsit la Liternet câteva pagini din traducerea în română a cărții. Nu știu dacă e varianta finală, însă cât am citit mi s-a părut dezamăgitoare. Dacă puteți căutați varianta în engleză.

 

The Sparrow / Pasărea Domnului – o carte care ne crede proști

Nu vă recomand această carte dacă sunteți ca mine și vă îngrozesc ochelarii de cal, realitatea paralelă și retorica agresivă a Tea Party-ului american (v-aș recomanda în schimb cu căldură serialul Newsroom). Aparent nu există nici o legătură între romanul lui Mary Doria Russell, publicat în 1996, și mișcarea politică de dreapta de mult mai târziu, mai puțin aceeași atitudine condescendentă față de realitatea de bun simț și aceeași retorică mistificatoare, neașteptată de la un doctor în antropologie.

Cu atât mai frustrant asta cu cât Pasărea Domnului (cum a fost ea tradusă în română) e o carte lungă și care începe foarte promițător (până ajungi la părțile incriminabile ai trecut binișor de jumătate și îți vine greu să o lași baltă). Singurul supraviețuitor al primei întâlniri dintre oameni și o civilizație extraterestră, un călugăr iezuit, e adus înapoi pe Pământ mai mult mort decât viu. În fața unor acuzații foarte grave dar neexplicate cititorului începe un lung interogatoriu, intercalat în carte cu rememorarea vieții tuturor membrilor expediției, până la plecarea la bordul unui meteorit către planeta indepărtată de pe care fusese recepționată o muzică stranie.

Mai bine de trei sferturi de carte e dedicată acestor personaje și vieții lor pe Pământ și e și partea cea mai reușită a cărții, chit că personajele sunt romantizate, iar în unul din ele o veți ghici ușor chiar pe Mary Doria Russell, servind în egală măsură mese fabuloase și sfaturi înțelepte celor din jur. Apoi începe partea SF, și lucrurile o iau cu totul pe arătură. Nu merită să intru în amănunte, dar ignorați pentru o clipă tot ce știți despre violența și abuzurile care au însoțit colonizarea Americii sau a Africii, sub justificarea “sălbăticiei” populațiilor aborigene și a necesității salvării sufletelor lor, și puneți-vă în schimb în locul unor iezuiți de bună credință și naivi care ajung pe o altă planetă cum ar merge la picnic, cu singura intenția de a le învăța limba “sălbaticilor” și a le fi prieteni.

Faptul că se ajunge la sex anal n-ar trebui să vă mire câtuși de puțin, doar se știe de ce reputație se bucură preoții catolici…

Concluzia mea: dacă vă place SF-ul stați deoparte, dacă vreți o carte despre relații interumane, alegeri și sentimente căutați un alt autor.

the sparrow

Mary Doria Russell, The Sparrow (1996), 3*/5

Au mai scris despre carte: Liviu Radu / Cititor SF /

Poisoned Saints – personajele romantice de la periferia Londrei

A venit vara și iată un roman polițist care poate merge ca lectură de plajă: nepretențios dar alert, cu personaje simpatice vorbind într-un argou colorat, ceva inspirație din ziarele londoneze și un titlu care rezumă perfect modul în care îi privește Ben Coulter pe micii traficanți de droguri în mijlocul cărora are loc acțiunea.

Poisoned saints

E, dacă vreți ca un film de Guy Ritchie povestit cu minuțiozitate dar lipsit de umor și impermeabil la ironie, și cu o viteză în minus la capitolul acțiune. Nu vă așteptați la o intrigă cu adevărat polițistă, în schimb o să aveți parte de dragoste fulgerătoare de la prima partidă de sex, multe droguri, mafioți de mâna a doua care se dovedesc niște romantici incurabili, povești zguduitoare de destin, coincidențe incredibile, ceva karmă negativă și un final în care, citez:

“The future was definitely looking up for Jack. He would stick with it, and go wherever it took him, utterly convinced that wherever it was it would be good. He had been good in his mind, he had fought on the right side of the law, unlike Charlie or Frosty or the Dunns, or the now scarred for life Che or the still missing Billy. And so had Jenny. They deserved each other and their happiness together, as a reward.”

Dacă n-ați ghicit, Jack e polițistul, Jenny e subalterna lui sexy, iar ceilalți sunt traficanții de droguri. Faptul că Jack ascunde dovezile pe care nu și le poate explica (să fim blânzi cu el, cazul e de fapt nerezolvabil) și trimite un om la închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o ține doar de ironia sorții și de teza subînțeleasă a cărții: îngerii otrăviți ai lui Ben Coulter sunt victime ale unui destin pe care au prea puține șanse să-l schimbe.

Ben Coulter, Poisoned Saints (2013), 2,5*/5

The Golem and the Jinni – un roman de dragoste ambițios, dar un roman ambițios naiv

Pe Goodreads romanul de debut al americancei Helene Wecker e încadrat de majoritatea utilizatorilor la categoriile Fantasy, Mythology sau Magical Realism, iar recenziile sunt elogioase. Curiozitatea mi-a fost trezită de una din aceste recenzii, dar surpriză, pe măsură ce înaintam în carte aceasta se metamorfoza tot mai mult într-un roman sentimental oarecum banal, o poveste de dragoste foarte elastică, presărată cu diverse aventuri (majoritatea prozaice) dar construită pe o schemă previzibilă și cedând adesea lungi pagini descrierii unor momente probabil emoționante și relevante mai degrabă pentru foarte tinerele cititoare (străinul misterios și curajos ce escaladează balconul unei fecioare, seducând-o, căsătorii aranjate de familie, sarcini nedorite și ținute secrete, primul dans, primul flirt, certurile un el și o ea atât de diferiți, dar inevitabil atrași unul de altul, seducătorul indiferent care își iubește mai mult decât orice libertatea, dar care inevitabil, la sfârșit… în fine, nu vreau să vă dezvălui totul, dar probabil bănuiți care ar putea fi deznodământul acestei anumite povești).

E drept, povestea de dragoste e între două personaje la rândul lor de basm (el un Djinn, ea un Golem), din două culturi diferite (cea arabă și cea evreiască), care se întâlnesc în lumea pestriță și săracă a imigranților veniți în New York în căutarea fericirii (acțiunea are loc în anul 1899). Și fiecare dintre cei doi eroi are în spate nu doar caracteristicile speciilor din care fac parte (el ființă de foc, ea ființă de lut), ci și o istorie personală complicată și plină de amenințări pentru viitor. E o carte care se citește cu ușurință și chiar dacă acțiunea uneori trenează interesul îți este stimulat suficient ca să duci lectura până la capăt. Nu vă așteptați însă la mai mult de la acest roman: toate aluziile la realism magic, Literatură scrisă cu majusculă sau substrat filozofic profund sunt, ei bine, exagerate.

The Golem

Helene Wecker, The Golem and the Jinni (2013), 3*/5

Au mai scris despre carte: The New York Times / Blogcritics

Trăiește-ți clipa – caraghiosul simpatic

Trăiește-ți clipa este un roman redus ca dimensiuni, publicat de Saul Bellow în 1956. Titlul e o uriașă ironie, căci Wilhelm, personajul principal al cărții și cel căruia îi e adresat acest îndemn, nu are nici un motiv să se bucure de viață. E un personaj tragic-comic, cu trăsăturile și destinul desenate în tușe atât de groase încât încet-încet începe să devină, din ridicol, simpatic cititorului.

Pe scurt:

Eșuat în mediocritate după ce în tinerețe căuta gloria la Hollywood (fără nici o șansă, din start), Wilhelm trece prin criza vârstei de mijloc: renunță la slujbă, unde nu obținuse promovarea promisă, își părăsește familia pentru amantă, caută să obțină divorțul, se mută în același hotel ca și bătrânul său tată, un doctor renumit și bogat. Nimic însă nu îi iese cum se aștepta. Nu găsește un alt serviciu, soția nu semnează actele de divorț, amanta îl părăsește, banii i se împuținează pe zi ce trece. Se simte prins într-o capcană din care nu are soluție de ieșire. Caută ajutorul și mai ales îmbărbătarea tatălui său, însă în zadar. Încearcă să joace la Bursă, încredințându-și ultimii bani unui personaj dubios, doar pentru a-i pierde și pe aceștia. Tot romanul e doar descrierea pierderii iluziilor sale, sfâșiate una câte una de realitate, până când lui Wilhelm nu îi mai rămâne decât să își plângă singur de milă. Ajuns din întâmplare în fața unui cortegiu funerar, îl podidește un plâns teribil, spre consternarea familiei decedatului.

Cum ziceam, deși personajul e construit sub zodia ridicolului, de la înfățișare și ticuri până la relația cu tatăl ori cu nevasta sa, unul refuzându-i cu duritate cererile de bani, cealaltă pretinzându-i tot mai mulți și mai mulți, Wilhelm începe să devină simpatic. Un motiv e mila pe care o simți văzând cât de mult simte nevoia de aprobare și de dragoste din partea tatălui său și cum e respins de acesta. Un altul ar fi că toate încercările prin care trece sunt profund comune, situații generice prin care oricine poate trece. Dar mai există și un al treilea motiv: toate deciziile greșite ale lui Wilhelm nu sunt luate din ignoranță, ci în ciuda faptului că el intuiește că sunt greșite. Și totuși continuă să facă tot ceea ce judecata îl avertizează că nu ar trebui. De aici latura sa tragică: personajul este prizonier încercării disperate de a își schimba soarta. Cu cât pierde, cu atât mizează mai mult în speranța că norocul în sfârșit i se va schimba.  Dar la ruleta destinului unora norocul nu li se schimbă niciodată.

Saul Bellow, Trăiește-ți clipa (1956), ed. Polirom, 2002, trad. Anda Teodorescu, 3*/5

Traieste-ti clipa

Au mai scris despre carte: Constantin Piştea / Claudia / Litere pervazive

Deplasarea spre roșu – ecuația morții și necunoscuta fericirii

Romanul lui Radu Mareș, publicat în 2012, poate fi citit în cel puțin două chei complet diferite. Dacă îl citești luând ca referință titlul, ar fi un roman psihologic, o introspecție hiperlucidă și intelectualizată a unei relații distruse, a unei vieți ratate, a unei fericiri căutate în gol, atinse întâmplător și apoi pierdute fără drept de apel. Deplasarea spre roșu e în cazul acesta metafora psihologică a pierderii echilibrului, a căutării uitării în alcool, a îndepărtării lui Romi, personajul principal al cărții, de fosta sa viață, după ce nevasta l-a părăsit, alegând să rămână, împreună cu copilul, la fratele ei în Germania. Toate acestea pe fundalul zbuciumat al revoluției, al Duminicii Orbului, al mineriadelor…

Dar dacă fundalul acesta e mai mult decât atât? Dacă de fapt istoria individuală nu e decât un pretext pentru a pune în scenă o metaforă a Istoriei, a căderii comunismului, a libertății visate de atâția și care se dovedește a avea cu totul alt gust și altă realitate decât se aștepatu ei? Poate că atunci cartea ar fi trebuit să se numească Deplasarea dinspre roșu. Dar și această cheie de lectură poate fi utilă, pentru că una din obsesiile cărții o reprezintă trecutul, relația, asemănările și deosebirile dintre doi gemeni despărțiti cu mult timp în urmă: unul rămas în România, altul fugit în Germania. Dar, ciudat, ambii rămân două contururi neclare. E greu să nu vezi în povestea lor cu sfârșit tulbure un simbol – o țară ieșită de sub dictatură și din comunism, pentru care Capitalismul și Occidentul reprezintă un ideal. Și în același timp o atracție aproape bolnavă pentru care prima nu este pregătită, o dependență, cu o istorie întunecată și un drum pe care apar tot felul de accidente.

Din nefericire cartea e inegală, structura sa nu e bine închegată, povestea începe cu un lung ocoliș al cărui scop e neclar (și la ale cărui personaje și întâmplări nu se mai revine apoi deloc). Nici forma, o lungă scrisoare / confesiune a lui Romi către fiul său, nu pare deloc credibilă (de exemplu nu există nici un “mama ta” în loc de străinul “Grete”). Are părți foarte reușite – visele îndeplinite, mai mari sau mai mici, în care probabil ne regăsim toți: iubirea, casa, o mașină nouă –, multă introspecție hiperintelectualizată, cum spuneam la început, formulări memorabile, câteva povești interesante, dar nu funcționează ca întreg.

Radu Mareș, Deplasarea spre roșu (2012), ed. Polirom, 2012, 3*/5

Deplasarea spre rosu

Au mai scris despre carte: Marius Chivu / Oana Purice / Alina Purcaru

Toate bufnițele – un prim draft ajuns din greșeală la tipografie

Părerea mea este că Filip Florian este cel mai supraevaluat scriitor român actual. Nu pentru că nu ar avea talent, nu pentru că subiectele pe care și le alege n-ar fi interesante, nu pentru că n-ar avea potențialul de a scrie cărți excelente, ci pentru că – ei bine, cum altfel să o spun – nu o face.

Ceea ce face în schimb cu prisosință Filip Florian este să se îmbete cu cuvinte – le pune pe hârtie în cantități mari, le alege cu grijă să aibă aromă, culoare sau spin, mimează cu ele profunzimea. Ceea ce uită? Să și pună ceva în spatele lor. Cărțile sale nu au personaje, decât la cel mai superficial nivel, nu au acțiune, decât la cel mai superficial nivel, nu au idei, dincolo de cât ai nevoie să le rezumi în două-trei rânduri. Sunt doar baloane de săpun, subțiri deși uneori frumos colorate. Scriitorul pune schele minimale, cât să aibă pretext să își înceapă frazele, apoi uită de proiect, de utilități, de scopul construcției.

toate-bufnitele

Și totuși, când am început să citesc ultimul său roman, Toate bufnițele, am avut o surpriză. Prima pagină e extraordinară, pe măsură ce o citeam m-am gândit că în sfârșit scriitorul s-a depășit și că cine știe, poate am în mână o capodoperă. Aiurea! S-a dovedit doar un foc de paie – tocmai asta e frustrant la Filip Florian, să vezi potențialul, și în același timp cum se mulțumește cu atât de puțin… E adevărat, cititorul român e mare amator de floricele stilistice și probabil de aici succesul de public. Și dacă merge, de ce să îți impui mai mult?

Pe scurt:

Toate bufnițele este povestea prieteniei, surprinzătoare, dintre un băiat de 12 ani și un bătrân pensionar, la peste 60. Fiecare caută în celălalt o figură familială care le lipșește: tatăl lui Lucian este alcoolic și absent, iar noul său camarad, Emil, își vede în el probabil nepotul. Cartea e scrisă pe două voci, cea din prezent, a copilului, și cea din trecut a jurnalului lui Emil, inginer navetist o viață întreagă pe șantierele comuniste. Dintr-o parte e o poveste a inițierii și a freneziei copilăriei, din cealaltă, una a ratării, a disoluției unei familii, a însingurării. Fantoma comunismului nu e nici un moment departe: de la suferințele bunicului lui Emil, bijutier, întemnițat după război, la șantierele cenușii pe care Emil muncește fără odihnă pentru ca fiica lui (pentru care e însă aproape un străin, un tată de duminică) să aibă tot ce își dorește. E o poveste amară.

Am vorbit de jocul cu cuvinte și de floricelele stilistice – punctul forte al autorului. Paradoxal, cartea se ratează exact la acest nivel. Obsesia scriitorului de a adăuga determinant peste determinant, de a descrie totul, de a compara, de a adjectiva până la saturație, devine repede obositoare și deranjantă (un singur exemplu, ales la întâmplare, cu sublinierea mea, “N-am fost în stare să scot o vorbă, doar am încuviinţat din cap ca o jucărie cu arc şi cheiţă, poate ca un maimuţoi”). Deschideți la orice pagină și luați orice rând la întâmplare – veți vedea despre ce vorbesc. Unele fraze rămân armonioase și memorabile, majoritatea textului e însă încărcată de balast, iar puținele episoade remarcabile ale poveștii se pierd undeva la interior. Nu recomand.

Filip Florian, Toate bufnițele, 2012, ed. Polirom, 3*/5

Au mai scris despre carte: Jovi / Rontziki / libris.ro / chestii livrești / Adriana Stan

PS: Mi-a plăcut coperta.

What the Dog Saw – o provocare de a privi lumea cu ochi noi

De la început trebuie precizat că acest volum nu este altceva decât o colecție de articole mai vechi scrise de către Malcolm Gladwell pentru The New Yorker. Ca atare, unu, e posibil ca unele să vă fie deja cunoscute, și doi, tematica lor e diversă. Pentru mine însă a fost prima întâlnire cu acest autor – și m-am bucurat de ea fără rezerve.

Ziceam că nu există o temă comună a celor 19 articole (de la scandalul Enron la problema plagiatului în artă, de la Cesar Millan, “the dog whisperer”, la oamenii străzii, de la mamografii la gustul ketchup-ului etc.), însă cartea e împărțită totuși în trei secțiuni: Obsessives, Pioneers, and other varieties of Minor Genius (poveștile unor oameni cu totul remarcabili în domeniul lor, deși mai puțin cunoscuți în afara acestuia), Theories, Predictions, and Diagnoses (problemele pe care le ridică încercările de a face previziuni, într-un domeniu sau altul) și Personality, Character, and Intelligence (tratând diverse subiecte sociologice și psihologice).

Talentul lui Malcolm Gladwell mi s-a părut acela de a face legătura între diferite informații (adesea surprinzătoare) din cele mai diverse domenii, și în același timp să păstreze un stil jurnalistic prin care ai senzația că faci chiar tu cunoștință cu diferitele personaje întâlnite pentru documentare. În felul acesta atenția îți este captată cu ușurință, iar informația devine mai accesibilă și mai interesantă.

Desigur, abordarea nu este lipsită de cusururi. Informația e lipsită de rigoare, stilul nu este științific, unele concluzii sau generalizări par hazardate sau superficiale, unele întrebări nu sunt puse, iar pentru un cititor neamerican e greu să nu observe că ochelarii prin care Gladwell privește lumea sunt cam înguști. În plus, de multe ori ai impresia că autorul vrea să șocheze un pic și atunci își construiește articolele special pentru a putea să răstoarne ceea ce consideră opinia comună. N-ar fi rău dacă în unele cazuri argumentele n-ar fi subțiri. Dar chiar și așa, cartea nu e doar o lectură plăcută, ci și una care te provoacă să gândești.

What the Dog Saw

What the Dog Saw: and other adventures (2009), ed. Little, Brown and Company, 3,5*/5

Au mai scris despre carte: The New York Times / The Guardian / The Telegraph

Geniul și zeița – romanul pretext

Am ajuns la această carte citind undeva câteva comentarii elogioase la adresa ei – ah, ce de epitete, ce vorbe mari, ce capodoperă, ce scriere de geniu… M-a mirat să nu o găsesc reeditată undeva în limba engleză în ultimii destul de mulți ani, dar am avut noroc și am făcut în cele din urmă rost de traducerea în română.

Geniul si zeita

E o carte foarte micuță, poate mai degrabă o nuvelă decât un roman: într-o discuție cu un prieten scriitor, fizicianul John Rivers îi oferă, ca inspirație, o întâmplare dramatică din chiar tinerețea lui – iar povestea sa, dezvăluită treptat-treptat, are într-adevăr toate ingredientele literaturii: personaje extravagante, roluri exemplare, o iubire interzisă, o alta neîmpărtășită, dorință, morală, gelozie, idealismul adolescenței, judecăți filozofice, gesturi tragice, un final teatral. Și totuși, argumentează John Rivers, dacă literatura păcătuiește, pentru a fi credibilă, de prea multă logică, viața nu este așa – e și irațională, e și întâmplătoare, e și prozaică.

Pe scurt:

Găzduit de profesorul său pe care îl admiră cu tărie – un savant de talie mondială, laureat al premiului Nobel – tânărul John Rivers devine în scurt timp un apropiat al întregii familii. Dar lucrurile încep să evolueze periculos – fata adolescentă a gazdelor îi scrie poezii dedragoste, în timp ce și el se îndrăgostește, dar de mama ei. Ea e Zeița, iar soțul ei, mult mai în vârstă și dependent până la paralizie de ea, e Geniul. Măcinat între respect și iubire, între dorință și educația morală puritană, John Rivers o idealizează pe Zeiță. Atunci când ea i se strecoară, plânsă, epuizată și disperată în pat (mama tocmai îi murise, soțul îi era grav bolnav), tânărul va fi în același timp fericit și îngrozit.

Deci ce părere mi-a făcut Geniul și Zeița? Chiar dacă subiectul e cam banal și desfășurarea acțiunii previzibilă, cartea se naște de fapt din coliziunea între realismul asumat (povestitorul, John Rivers, e nu doar un om de știință, dar și un adult experimentat care acum își judecă tinerețea cu detașare) și un ghem de judecăți filozofice, metafore mitologice, exagerări și hiperbole incongruente care rămân importante pentru acesta. E o combinație stranie între exaltarea și alb sau negrul adolescenței pe de-o parte și retrospecția metodică și justificativă, de cealaltă parte. E o carte care poate surprinde și fascina mai ales la vârsta adolescenței, când ești cucerit de intensitatea sentimentelor, în care te regăsești cu ușurință, dar și ghicești o amenințare surdă. O carte, ca să-l parafrazez pe John Rivers, despre trăiri shakespeariene despre care vorbește un profesor nu de colegiu, ci de universitate. Și de fizică, pe deasupra.

Și în plus, are farmecul unor timpuri de mult apuse, al unei educații clasiciste, al unei moralități azi desuete…

Aldous Huxley, Geniul și Zeița (1955), 3,5*/5

Au mai scris despre carte: Anca / Tomata / Vicuslusorum / Rontziki

Going to Meet the Man – mărturii despre nedreptate și formele violenței

Recunosc, am citit această carte luîndu-mă mai degrabă după numele colecției și al editurii (Modern Classics de la Penguin), decât după cel al autorului (american), care îmi era complet necunoscut. E o colecție compusă din opt povestiri, toate centrate, direct sau indirect, pe problema rasială, pe viața negrilor în Statele Unite, pe sărăcia din Harlem, pe abuzurile albilor, pe cicatricele sufletești pe care frica le lasă în urmă. Ultima povestire, și cea care dă numele volumului, e singura în care personajul principal e de partea cealaltă a baricadei, abuzatorul, nu abuzatul, albul, nu negrul, iar acesta rememorează un episod violent la care a asistat în copilărie: linșarea unui negru de către mulțimea furioasă, spectacol la care e dus să asiste de părinți.

Dacă există un fir roșu care să unească întregul volum, dincolo de locație sau personaje, sărăcie sau bani, droguri sau religie, acest punct constant nu e atât violența, cât nedreptatea – o picătură chinezească pentru care nu există antidot. Am apreciat autenticitatea personajelor, limbajului și decorurilor din povestirile lui James Baldwin, precum și finețea cu care știe să surprindă psihologii, să sondeze adâncimi sufletești, fără a pierde firul poveștii sau a deveni prea sentimental. Am recunoscut mâna unui scriitor talentat, dar în același timp nu pot să spun că am fost foarte impresionat de carte. Poate nu e nici cel mai reușit volum al americanului: o lectură interesantă, dar atât. Dintre toate povestirile incluse cel mai mult mi-au plăcut Sonny’s Blues, desprinsă parcă din lumile lui Julio Cortazar, și This morning, this evening, so soon.

Going to meet the man

James Baldwin, Going to Meet the Man (1965), Penguin Books, 1991, 3,5*/5

Au mai scris despre carte: The New York Times

Nor de etichete