Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘roman’

Toată lumina pe care nu o putem vedea – cu punga de popcorn în brațe

Da, în ciuda titlului o carte de citit cu punga de popcorn în brațe, dar măcar nu e nevoie să vă luați și un pachet de batiste la voi. 🙂

Am început această carte fără să știu nimic despre ea și fără prea mari așteptări. Nu mai citisem nimic altceva de Anthony Doerr, iar titlul și coperta, împreună cu clasificarea drept ‘Ficțiune istorică’ de pe Goodreads, mă duseseră imediat cu gândul la o poveste sentimentală și comercială, dar fără mari pretenții literare.

Parțial am avut dreptate, parțial m-am înșelat.

18143977

Stilul și structura mi s-au părut cinematografice. Cartea se citește aproape ca un scenariu de lungmetraj. Scriitura e foarte simplă, capitolele scurte, perspectivele alternează între trei personaje principale (evident predestinate să se întâlnească) și două planuri temporale: timpul prezent, dilatat și tensionat, și flashbackuri din trecut care spun povestea fiecărui personaj. E o carte care se citește rapid, cu ușurință, mai mult vizuală. La fel ca într-un film, se bazează pe stereotipuri și locuri comune pentru a compensa lipsa de adâncime psihologică a personajelor: avem o fetiță oarbă, care se ascunde de nemți, avem un băiat orfan, pasionat de inginerie dar ajuns în armată deși este încă un copil, avem un ofițer nazist care răscolește Europa pentru a pune mâna pe comorile muzeelor și ale evreilor. În plus, un diamant blestemat, care aduce doar ghinion și nefericire celui care îl stăpânește. Până aici nimic original, sunt sigur că veți recunoaște bucățele din alte cărți, din alte filme, puse de Doerr doar împreună.

Dar poate pentru că așteptările mele erau foarte joase, am fost surprins plăcut de reținerea cu care autorul își tratează povestea. În loc să încerce să stoarcă cât mai multe lacrimi cu putință, se oprește undeva la mijloc. Structura e mai complexă decât te-ai aștepta. Titlul e, surprinzător, o referință la undele radio. Deznodământul nu e neapărat cel previzibil. Scriitura, deși simplă, atinge uneori o tensiune poetică (am citit cartea în limba engleză, nu știu dacă efectul e același și în traducere) – iar tonurile greșite sunt puține. Unii îi reproșează cărții excesul de simboluri, dar mie mi s-a părut mai degrabă un mod de a ține trează atenția cititorului.

Sigur, e genul de carte în care personajele sunt zugrăvite fie în alb, fie în negru, în care coincidențele sunt ascunse în spatele destinului, în care veridicul e sacrificat adesea în favoarea poveștii, în care realismul domină, dar pus în slujba unui basm. Dar uneori de asta mergem la cinema – pentru a fi mințiți frumos și a pleca apoi acasă cu un zâmbet pe buze. Sau o lacrimă în ochi.

„Every hour, she thinks, someone for whom the war was memory falls out of the world. We rise again in the grass. In the flowers. In songs.”

Anthony Doerr, All the Light We Cannot See (2014), Scribner, 2014, 3*/5

Au masi scris despre carte: Laura Câlțea / Mihaela Buruiană / The New York Times / The Guardian

 

Anunțuri

The Eagle Tree – într-o pădure nimeni nu e niciodată singur

Am citit recent un articol în The Guardian în care autorul, o tânără cu autism, se plângea de cât deprimante sunt pentru ea cărțile în care sunt descriși copii autiști. Pentru că, citind despre problemele din jurul unui copil cu autism, ea simte că acesta e de fapt mesajul care îi este transmis, că ea însăși e o problemă și că „nimeni nu o va iubi niciodată”. Și pentru că personajul descris de aceste cărți este de obicei un băiat, iar fetele cu autism – știați? – sunt de fapt foarte diferite de băieții cu autism.

Oricâtă simpatie aș avea pentru oricine în situația ei, felul acesta de a privi lucrurile mi se pare greșit. Dragostea nu o primești din cărți, ochelarii de soare roz nu sunt teribili de folositori când vrei ca ceea ce scrii să aibă impact, iar miza unei cărți bune e mai importantă decât a te simți bine citind-o… Dar mi s-a părut interesant și mi-a dat de gândit, mai ales că tocmai începusem la rândul meu să citesc un roman în care personajul principal era un băiețel cu autism și eram curios să văd dacă voi rezona cu ceva din cele descrise de ea.

29482259

The Eagle Tree, publicată recent anul acesta, e o carte nu doar despre autism, ci și despre ecologie – despre încălzirea globală și felul în care acțiunile oamenilor distrug echilibre de mii și milioane de ani din natură, determinând modificări atât de dramatice și de rapide încât majoritatea speciilor de animale sau de plante nu au timp să se adapteze. Și cum moartea acestora ne afectează și pe noi, oamenii.

Pe scurt:

Povestită chiar prin ochii lui, The Eagle Tree e povestea lui March Wong, un băiat de 14 ani îndrăgostit și obsedat de copaci. Nu doar că știe totul despre ei, de la compoziție chimică, diversele procese biologice, fizice, identificarea speciilor și istoria lor – credeți-mă, băiatul e o adevărată enciclopedie! -, dar plăcerea lui cea mai mare este să se și cațăre în ei. În fiecare zi se cațără în cel puțin trei copaci diferiți, iar într-o zi descoperă într-un colț de pădure un copac uriaș și bătrân, poreclit de localnici Copacul Vulturilor. Din acel moment, tot ce își dorește e să se cațere în Copacul Vulturilor, însă mama lui îi cere să îi promită că nu o va face fără permisiune, cel puțin nu până nu împlinește 18 ani.

March acceptă, gândindu-se că va obțiune permisiunea mamei mult mai devreme. Însă, nu la mult timp după, problema lui devine mult mai gravă: acel colț de pădure e în proprietate privată, iar proprietarul vrea să o taie. Pentru a îl opri, March învață că nu o poate face singur, ci că trebuie să ceară ajutorul altor oameni, trebuie să le vorbească, trebuie să îi asculte, trebuie să își facă prieteni, trebuie să își învingă fricile… Lecția cea mai importantă este că, la fel ca într-o pădure, oamenii sunt interdependenți.

Nu e lucru ușor să scrii o carte din perspectiva unui copil, cu atât mai mult a unui copil autist, și să o faci și credibil, și interesant, și cu sensibilitate, și cu umor, și ușor de înțeles, și exact (da, până și diferența aceea dintre băieții și fetele cu autism există undeva în carte). Ned Hayes reușește să o facă cu brio. Pas cu pas, cartea sa îți descoperă cum o pasiune aparent aleatoare poate să te ancoreze într-o realitate care îți era până atunci străină. E o poveste frumoasă, o lectură plăcută și o fereastră unică spre ceea ce se poate ascunde în mintea și comportamentul unui copil care are nevoie de mai multă răbdare și înțelegere decât majoritatea. O recomand oricui!

Ned Hayes, The Eagle Tree (2016), Little A, 2016, 4*/5

 

Americanah – critici juste de la marginea Imperiului

O carte bună este una în care cunoscutul și necunoscutul se întrepătrund. Ne plac poveștile și eroii în care ne putem regăsi, măcar parțial, uneori în cele mai obscure referințe, uneori imposibil de descris cum, chiar dacă am încerca. Ceva ne aduce aminte fie de noi înșine, fie de ceva familiar, iar textul capătă profunzime, încărcătură sentimentală.

Întorcându-mă la Americanah, care erau șansele unei astfel de conexiuni cu o carte despre clasa de mijloc nigeriană și aspirațiile ei, în special feministe? Misterioase sunt căile literaturii!

Un singur exemplu: anul trecut, optzeci la sută din mașinile din giganticul ambuteiaj din Dar Es Salaam în care ne deplasam toți cu viteză de melc erau SUV-uri luxoase, multe noi, multe conduse de femei îmbrăcate elegant. Americanah mi-a confirmat că aceeași priveliște aș fi avut-o și în Lagos în Nigeria. Amestecul de sărăcie și bani, corupție și modernizare, îmbogățiți rapid din contracte cu statul, emigrație masivă, imagine proastă în lume? România nu e departe. Londra și Anglia văzute prin ochii unui nou sosit? Bifă din nou.

Americanah

Desigur, Americanah este o carte despre toate acestea și multe altele. Poate să fie o poveste de dragoste sau un Bildungsroman. Poate să fie o poveste despre a ajunge în Statele Unite, a răzbi acolo și apoi a decide să te întorci în Nigeria. Poate fi despre rasism și despre subtilele diferențe dintre americanii africani și africanii americani. Despre blogging. Despre nevestele (și mai ales amantele) nigeriene, și un manifest pentru emancipare. Despre generatoare de curent și (există o legătură!) despre alegeri în viață, bune și rele. Despre părul negreselor, de la creț la drept și înapoi. Poate să fie o poveste universală. Sau una despre America. Sau una despre Africa.

Pe scurt:

Doi liceeni din Lagos, cel mai mare oraș al Nigeriei, se iubesc. Ifemelu și Obinze vin amândoi din familii din pătura de mijloc nigeriană, nu bogate, dar educate, sunt amândoi unici copii și amândoi visează la viza de Statele Unite și la o bursă care să le permită să își continue studiile acolo. Ea le primește, el nu. Și deși își promit că despărțirea va fi doar temporară, Ifemelu după doar câteva luni nu îi mai răspunde la telefon, la scrisori și la email-uri.

După ani și ani, după o scurtă aventură a lui Obinze care ajunge și el în Londra, însă fără viză și fără drept de muncă, acesta e expulzat înapoi în Nigeria și, intrat sub aripa protectoare a unui mafiot local, ajunge un bogat om de afaceri și se căsătorește. Iar blogul lui Ifemelu despre rasismul în Statele Unite și viața negrilor de acolo o transformă aproape peste noapte într-o mică celebritate, invitată să țină conferințe și chiar să predea studenților despre multiculturalism.

Când ea se hotărăște să se întoarcă în Nigeria (cu noul ei statut de „Americanah” și privindu-și țara cu alți ochi), se va putea readapta, și mai ales, va putea ea să stea departe de Obinze?

Mi-a plăcut cartea și o recomand. Te poartă pe 3 continente, în 3 țări. E scrisă cu vervă și talent. Se citește ușor în ciuda numărului interminabil de personaje care apar și dispar (metodă folosită de autoare pentru a face o disecție pe verticală – rapidă și precisă – a societății nigeriane și americane). Dar meritul principal al cărții este că sună mereu autentic și sincer. Uneori poate prea sincer – Ifemelu, personajul principal, își arde rapid rezervele de simpatie și devine (neintenționat, cred eu, dar poate asta face parte tot din definiția unei adevărate Americanah) încet-încet tot mai detestabilă.

Ziceam că e o carte de fapt despre pătura de mijloc nigeriană, cu ambițiile, succesele, obsesiile și tarele ei. Deși e plină de verdicte tăioase despre americani și ipocrizia lor, în carte sărăcia, suferința, corupția și ipocrizia din Nigeria nu sunt neapărat ascunse, dar nici nu sunt privite în față. Lentila e ușor deformată. E principalul reproș pe care i l-aș aduce romanului, viziunea un pic mistificatoare. Îi rămâne cititorului sarcina să conecteze punctele și să vada desenul ascuns in spatele visului american, pardon, nigerian.

Chimamanda Ngozi Adichie, Americanah (2013), 4*/5

Au mai scris despre carte: The Guardian / Living Toronto / New York Times

Goodreads link: Americanah

Smulgătorul de inimi – peripeții psihanalitice și abuzuri

Ultimul roman al lui Boris Vian este și cel mai crud și mai pesimist. E tot o poveste scurtă, suprarealistă, încărcată de simboluri și viziuni originale, tristă și surprinzătoare, ca Spuma zilelor de exemplu, dar aici tonul e sumbru, imaginile violente și satira nemiloasă și mai ales totală.

Smulgatorul-de-inimi

Jacquemort, un psihanalist gol, lipsit de sentimente și dorințe (mai puțin aceea de a psihanaliza pentru a îi goli pe alții și a se umple el însuși) ajunge din întâmplare să asiste la o naștere de tripleți într-o casă din afara unui sat ciudat. Apoi e invitat să locuiască în această casă și devine un mesager între proaspăta mamă și locuitorii din sat.

Pe scurt:

Acțiunea cărții poate fi urmărită pe două planuri mari. Primul este cel al lui Jacquemort, țintă a nenumărate ironii din partea lui Boris Vian. Căutarea de către el a unui subiect bun de psihanalizat e presărată de episoade sexuale, preotul îi este simpatic, căci îi împărtășește multe din concepții, ajunge să golească o pisică psihanalizând-o și își controlează apoi cu greutate impulsul de a vâna șoareci și fluturi, încet-încet se conformează obiceiurilor locului și începe să îi lovească pe copii și să-l plătească pe La Gloire pentru a-i lua asupra păcatele, asistă fără a putea ajuta pe nimeni la alungarea lui Angel din casă, la o Clementina tot mai bolnavă și la cei 3 copii a căror libertate e tot mai restrânsă. Al doilea plan este cel al mamei, Clementina. După ce dă naștere aceasta întâi îi interzice soțului orice atingere, apoi oscilează între ignorarea copiilor și vinovăție, se acuplează bizar cu fierarul satului, începe să mănânce doar stricăciuni pentru a da cu adevărat tot ce e mai bun copiilor, devine obsedată de grija că li s-ar putea întâmpla ceva, până a-i curăța lingându-i la fund și a îi închide în cuști, răpindu-le orice libertate.

Alegoriile sunt transparente și abundente. Asistăm la o ședință de psihanaliză întoarsă pe dos, în care dorințele, impulsurile lăuntrice, tarele ascunse, influențele formatoare sunt toate la vedere, devin realitate cotidiană, obiceiuri care trezesc mirarea prima dată, dar apoi devin banale. E o lume a abuzurilor, în care cei slabi (animalele, copiii și bătrânii) sunt chinuiți, loviți și în cele din urmă uciși de cei puternici. E o lume în care dragostea de mamă se transformă într-o obsesie distructivă și mutilantă. În care tatăl se îndepărtează tot mai mult de soție și copii, până la a-și construi o barcă și a pleca cu ea pentru totdeauna. E o lume în care religia e un spectacol de circ ieftin, care se vrea sublim, de lux. În care preotul organizează un meci de box (la propriu) între el și diavol, iar oamenii se iau la bătaie nemulțumiți de prețul biletelor la intrare. În care oamenii nu știu ce este rușinea pentru că o pasează altcuiva, lui La Gloire, cel care pescuiește cu dinții din apă mizeriile putrede aruncate de săteni și e plătit în aur de care nu se poate bucura. E o lume în care animale sunt crucificate pe garduri, în care copacii sunt torturați cu fier înroșit, în care copii abrutizați sunt puși să muncească până la epuizare. 

Cum ziceam, nu e o carte prea veselă sau pentru putibonzi – asta nu înseamnă că nu e presărată și cu mici momente sensibile sau cu ironii încântătoare. E o carte scurtă, de week-end, cum zicea cineva undeva pe un forum, ușor de citit dar greu de digerat.

PS Pentru cei care au citit și restul romanelor și povestirilor lui Boris Vian și sunt curioși cu referire la titlu, nu există în carte nici o referință directă la “smulgătorul de inimi”. Curios.

Boris Vian, Smulgătorul de inimi (1953), ed. Univers, 2012, trad. Diana Crupenschi, 3*/5

Au mai scris despre carte: Zmeura / Revista de povestiri / Publishers Weekly / MostlyFiction

Diary – un coșmar gradual

Nu știu cum au trăit alții această carte, eu am avut senzația că citesc ceva scris de Stephen King, nu de Chuck Palahniuk. O senzație de coșmar care se încâlcește tot mai mult și devine tot mai neguros, îndepărtându-se din ce în ce de granițele realului. Ca într-un coșmar – capcana închisă, sentimentul că nu poți evada, disperarea. Ca într-un coșmar – prezența invizibilului a Răului, pe care o ghicești, dar de care nu te poți feri. Ca într-un coșmar – tot (toți) ce te înconjoară se transformă într-o amenințare.

Ușor de dedus după titlu, romanul împrumută pe alocuri forma unui jurnal. Deși scris la persoana a 3-a e ușor de dedus că în spatele naratorului stă Misty, o chelneriță în restaurantul singurului hotel de pe insula Waytansea, al cărei soț e acum în comă într-un spital, după o încercare de sinucidere. Cu viața distrusă – soțul în comă, după o încercare nereușită de a se sinucide, visele de tinerețe de a deveni o pictoriță celebră spulberate, o soacră care îi face viața amară, o serie de procese care amenință să îi ia și ultimul bănuț – Misty caută în alcool suportul pentru a merge înainte, pentru a munci în continuare și a își întreține cumva fetița, a plăti spitalul și aparatele care îl țin pe Peter în viață.

Dar în ciuda acuzelor și a tonului violent, jurnalul pe care începe să îl țină nu e scris din ură față de Peter, ci din dragoste. Ajutată de un turist de-abia poposit pe insulă, ea descoperă o serie de mesaje violente pe care Peter le ascunsese în casele de vacanță la care lucrase. Sunt mesaje bolnave și avertismente pline de venin, împotriva soției sale, împotriva locuitorilor de pe insulă, împotriva turiștilor din ce în ce mai numeroși care poposesc aici. Iar ea le caută, una câte una, le citește și continuă să scrie în jurnal. Merge în urma lui și încearcă să înțeleagă unde a greșit, cum nu a bănuit nici un moment ruptura dintre ei. Suferă. Toți artiștii mari au avut nevoie de suferință pentru a-și realiza capodoperele. Toți s-au îmbolnăvit, au fost disperați, au trăit chinuri inimaginabile. Dar ea nu e un artist…

Acesta e punctul de la care pornește cartea. Dar cum ziceam, gradual coșmarul se îndepărtează de realitate. În el, insula, cândva bogată și retrasă, arată acum ca un animal pe moarte, cu toate familiile vechi rămase fără bani, cu toate clădirile vechi dărăpănându-se la o zi la alta, cu toate mașinile vechi tot mai ruginite, cu tot mai mulți turiști ca niște invadatori, cu tot mai multe mesaje de avertisment și toată lumea întorcându-se către Misty și cerându-i să-i salveze. Să picteze din nou. Să îi facă celebri. Și bogați.

Sfârșitul jurnalului va aduce cu el și dezlegarea misterului insulei și răspunsul la întrebarea unde s-a pierdut iubirea lui Peter către Misty.

Din păcate, în ciuda atmosferei pe care reușește să o creeze Palahniuk și a răsturnărilor de situație de la final, nu pot să îi dau cărții o notă prea mare. În primul rând pentru că finalul nu are nici un sens – disproporția e evidentă între rezultatul urmărit și mecanismul extrem de complicat pus în mișcare pentru a-l obține.

În al doilea rând, cartea e un ghiveci. Sunt aruncate în ea de-a valma, poate pentru a masca lipsa de sens a finalului, de toate: numele tuturor mușchilor feței, otrăvuri ascunse în vopsea, un mort care nu e mort, avertismente peste avertismente, pictat în transă, cercuri perfecte, sex care nu este ce pare a fi, sindromul Stendhal, camere care dispar, broșe fără valoare colecționate cu grijă și înfipte uneori direct în piele, case cărora li se dă foc,  un polițist care investighează grupările neo-naziste, agenții de publicitate, un jurnal, apoi alt jurnal. E prea mult, și, în prezența elementului supranatural, redundant și inutil.

Dacă mai adăugăm și repetițiile care ajung să fie obositoare, senzația e că Palahniuk a avut schițat scheletul cărții, dar i-a fost greu să găsească umplutură pentru ea. A scris-o chinuit și a încercat peste tot să supraliciteze. Inclusiv în epilogul cărții, unde mărturisește că nu el a scris cartea, ci a primit manuscrisul de la o femeie misterioasă…

Diary

Chuck Palahniuk, Diary (2003), 2,5*/5

Au mai scris despre carte: Ali Smith / Bogdan Nicolai / Inspectorul

Life and Death are Wearing Me Out – 50 de ani de istorie, decât mânie mai bine ironie

Nu vă lăsați speriați de lungimea cărții lui Mo Yan, proaspăt câștigător al premiului Nobel pentru literatură. În ciuda numărului de pagini, a listei interminabile de personaje, a numelor ușor de confundat între ele și a acțiunii care se întinde pe nu mai puțin de 50 de ani din istoria agitată a Chinei, Obosit de viață, obosit de moarte  (inspirată traducerea titlului în română) e un roman greu de lăsat din mână și care se citește cu ușurință. Contribuie la asta “exotismul” decorului geografic și istoric (un sat din China între 1950 și 2000), elementele fantastice (principalul narator, un chiabur ucis de comuniști, se reîncarnează succesiv într-un măgar, un taur, un porc și un câine, fiind martor de fiecare dată la schimbările din sat și din familia sa), bogăția de conflicte și de întâmplări, umorul dintre rânduri, rapiditatea cu care schimbările istorice se oglindesc în carte ca niște frânturi neclare de imagine  surprinse în treacăt  pe fereastra unui tren de mare viteză.

Și chiar dacă numeroase voci din Occident s-au ridicat împotriva lui Mo Yan pe motiv că acesta nu ar fi suficient de critic cu regimul comunist și că opera lui nu e o continuă denunțare a crimelor, abuzurilor și ororilor (în genul lui Soljenițîn), pentru un român care îl citește întrebarea probabil e alta: cum de nu a fost cenzurată cartea? Pentru că fără a fi un rechizitoriu, conținutul carții nu e deloc confortabil la adresa Partidului. De la procesul colectivizării până la industrializarea forțată, de la marea foamete până la epurările din partid, de la răsturnarea ordinii sociale adusă de revoluția comunistă până la adâncirea și mai puternică a ingalităților dintre bogați și săraci o dată cu întoarcerea capitalismului, de la corupție la prostie și de la violență la cruzime, nimic nu e trecut sub tăcere.

Însă e adevărat, Life and Death… nu e un roman politic. E adevărat și că pentru personajele secundare ale cărții pare să funcționeze un misterios principiu “după plată și răsplată”. Partidul se curăță periodic, corupții ajung la închisoare, momentele istorice cele mai delicate sunt tratate oarecum superficial, în trecere. Dar probabil pentru cititorii chinezi aluziile sunt suficiente, iar pentru ceilalți ambiția scriitorului e tocmai cea de a nu fi un Soljenițîn. De altfel dacă există un tâlc al cărții acela este că trebuie să renunți la mânie pentru a putea trăi mai departe.

Două reproșuri mai am de făcut cărții, ambele mai importante din punctul meu de vedere. Primul ar fi că după prima jumătate a cărții acțiunea începe să lâncezească un pic și ritmul intern se pierde. Din această a doua jumătate o parte din pagini sunt parcă în plus; poate era nevoie de o foarfecă mai ascuțită aici în mâna scriitorului (sau de mai multă inspirație).  Iar al doilea e că i se dă prea multă atenție personajului Mo Yan, căci și acesta apare în carte, prezentat în bătaie de joc în fel  și chip. De la un moment dat însă această autoreferențialitate irevențioasă devine obositoare și forțată. Desigur, e posibil ca asta să aibă o legătură directă cu răspunsul la întrebarea pusă de mine mai sus (referitoare la cenzură). Dar tot un punct slab al cărții rămâne.

N-am putut citi acest roman fără să nu mă gândesc la Marin Preda și la obsesia făcută de el pentru destinul țăranului, al nostru și de pretutindeni. Cred că i-ar fi plăcut cartea. Îmi aduc însă aminte și de povestea amară pe care o spunea despre un coleg de clasă care avea harul invenției, care lui îi lipsea și pe care nu-l înțelegea. Mo Yan reușește să îmbine observația cu imaginația. Și reușește să scrie nu cu detașare, ironia nu e o mască atât de bună, dar nici cu mânie. Vă invit să îi citiți cartea, sunt sigur că nu o să regretați.

 

Mo Yan, Life and Death are Wearing Me Out (2006), ed. Arcade Publishing, 2008, trad. Howard Goldblatt, 4*/5

Au mai scris despre carte: filme-carti / The New York Times / The Independent

PS: Am găsit la Liternet câteva pagini din traducerea în română a cărții. Nu știu dacă e varianta finală, însă cât am citit mi s-a părut dezamăgitoare. Dacă puteți căutați varianta în engleză.

 

The Sparrow / Pasărea Domnului – o carte care ne crede proști

Nu vă recomand această carte dacă sunteți ca mine și vă îngrozesc ochelarii de cal, realitatea paralelă și retorica agresivă a Tea Party-ului american (v-aș recomanda în schimb cu căldură serialul Newsroom). Aparent nu există nici o legătură între romanul lui Mary Doria Russell, publicat în 1996, și mișcarea politică de dreapta de mult mai târziu, mai puțin aceeași atitudine condescendentă față de realitatea de bun simț și aceeași retorică mistificatoare, neașteptată de la un doctor în antropologie.

Cu atât mai frustrant asta cu cât Pasărea Domnului (cum a fost ea tradusă în română) e o carte lungă și care începe foarte promițător (până ajungi la părțile incriminabile ai trecut binișor de jumătate și îți vine greu să o lași baltă). Singurul supraviețuitor al primei întâlniri dintre oameni și o civilizație extraterestră, un călugăr iezuit, e adus înapoi pe Pământ mai mult mort decât viu. În fața unor acuzații foarte grave dar neexplicate cititorului începe un lung interogatoriu, intercalat în carte cu rememorarea vieții tuturor membrilor expediției, până la plecarea la bordul unui meteorit către planeta indepărtată de pe care fusese recepționată o muzică stranie.

Mai bine de trei sferturi de carte e dedicată acestor personaje și vieții lor pe Pământ și e și partea cea mai reușită a cărții, chit că personajele sunt romantizate, iar în unul din ele o veți ghici ușor chiar pe Mary Doria Russell, servind în egală măsură mese fabuloase și sfaturi înțelepte celor din jur. Apoi începe partea SF, și lucrurile o iau cu totul pe arătură. Nu merită să intru în amănunte, dar ignorați pentru o clipă tot ce știți despre violența și abuzurile care au însoțit colonizarea Americii sau a Africii, sub justificarea “sălbăticiei” populațiilor aborigene și a necesității salvării sufletelor lor, și puneți-vă în schimb în locul unor iezuiți de bună credință și naivi care ajung pe o altă planetă cum ar merge la picnic, cu singura intenția de a le învăța limba “sălbaticilor” și a le fi prieteni.

Faptul că se ajunge la sex anal n-ar trebui să vă mire câtuși de puțin, doar se știe de ce reputație se bucură preoții catolici…

Concluzia mea: dacă vă place SF-ul stați deoparte, dacă vreți o carte despre relații interumane, alegeri și sentimente căutați un alt autor.

the sparrow

Mary Doria Russell, The Sparrow (1996), 3*/5

Au mai scris despre carte: Liviu Radu / Cititor SF /

Nor de etichete