Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘SF’

The Sparrow / Pasărea Domnului – o carte care ne crede proști

Nu vă recomand această carte dacă sunteți ca mine și vă îngrozesc ochelarii de cal, realitatea paralelă și retorica agresivă a Tea Party-ului american (v-aș recomanda în schimb cu căldură serialul Newsroom). Aparent nu există nici o legătură între romanul lui Mary Doria Russell, publicat în 1996, și mișcarea politică de dreapta de mult mai târziu, mai puțin aceeași atitudine condescendentă față de realitatea de bun simț și aceeași retorică mistificatoare, neașteptată de la un doctor în antropologie.

Cu atât mai frustrant asta cu cât Pasărea Domnului (cum a fost ea tradusă în română) e o carte lungă și care începe foarte promițător (până ajungi la părțile incriminabile ai trecut binișor de jumătate și îți vine greu să o lași baltă). Singurul supraviețuitor al primei întâlniri dintre oameni și o civilizație extraterestră, un călugăr iezuit, e adus înapoi pe Pământ mai mult mort decât viu. În fața unor acuzații foarte grave dar neexplicate cititorului începe un lung interogatoriu, intercalat în carte cu rememorarea vieții tuturor membrilor expediției, până la plecarea la bordul unui meteorit către planeta indepărtată de pe care fusese recepționată o muzică stranie.

Mai bine de trei sferturi de carte e dedicată acestor personaje și vieții lor pe Pământ și e și partea cea mai reușită a cărții, chit că personajele sunt romantizate, iar în unul din ele o veți ghici ușor chiar pe Mary Doria Russell, servind în egală măsură mese fabuloase și sfaturi înțelepte celor din jur. Apoi începe partea SF, și lucrurile o iau cu totul pe arătură. Nu merită să intru în amănunte, dar ignorați pentru o clipă tot ce știți despre violența și abuzurile care au însoțit colonizarea Americii sau a Africii, sub justificarea “sălbăticiei” populațiilor aborigene și a necesității salvării sufletelor lor, și puneți-vă în schimb în locul unor iezuiți de bună credință și naivi care ajung pe o altă planetă cum ar merge la picnic, cu singura intenția de a le învăța limba “sălbaticilor” și a le fi prieteni.

Faptul că se ajunge la sex anal n-ar trebui să vă mire câtuși de puțin, doar se știe de ce reputație se bucură preoții catolici…

Concluzia mea: dacă vă place SF-ul stați deoparte, dacă vreți o carte despre relații interumane, alegeri și sentimente căutați un alt autor.

the sparrow

Mary Doria Russell, The Sparrow (1996), 3*/5

Au mai scris despre carte: Liviu Radu / Cititor SF /

God is dead, they found his carcass

‘God is dead,’ Nick said. ‘They found his carcass in 2019. Floating out in space near Alpha.’

‘They found the remains of an organism advanced several thousand times over what we are,’ Charley said. ‘And it evidently could create habitable worlds and populate them with living organisms, derived from itself. But that doesn’t prove it was God.’

‘I think it was God.’

Philip K. Dick, Our Friends from Frolix 8, 1969 (p. 50)

Our Friends From Frolix 8

Părerea mea despre Philip K. Dick era că numeroasele sale romane (peste 40) se împart în două categorii largi: cele importante, ca Omul din castelul înalt, Ubik, Visează androizii oi electrice?, Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch, toate traduse în română în vechea colecție Nautilus a editurii Nemira, și cele mai slabe, numeroase, din care câteva au apărut traduse fie în noul Nautilus, fie de diverse alte edituri. Plus multe povestiri, majoritatea netraduse la noi.

Și totuși, exista o excepție la această clasificare sumară: Timpul dezarticulat (Time Out of Joint), un roman care mi-a plăcut mult, deși nu e considerat o operă majoră a autorului. Și de aici speranța mea că o să mai apară și alte excepții…

Sincer, am crezut că am dat lovitura când am început Our Friends From Frolix 8. Începutul era foarte promițător. Din păcate însă iluzia s-a spulberat după doar câteva capitole. Mi-a adus aminte de romanele lui A. E. van Vogt, cu intrigile sale rapide, lipsa de atenție dată detaliilor și intervențiile deus ex machina. Sunt numeroase neconcordanțe în carte, de la anul exact în care se petrece acțiunea și până la numărul de superoameni de pe planetă (ba zece mii, ba zece milioane), dar nu asta e problema, ci mai degrabă superficialitatea dusă până aproape de caricatural cu care sunt creionate personajele, acțiunile și motivațiile jumătății hai să îi zicem negative a cărții: guvernul mondial, semi-dictatorial, care își urmărește propriile interese, încalcă legile oricând crede de cuviință, nu se dă în lături de la crime, lagăre de deportare și manipulări. Cealaltă jumătate a cărții, cea “pozitivă”, e mai închegată, dar nu e suficient.

Fiind totuși un Philip K. Dick nu puteau lipsi ideile provocatoare: de la barurile pentru droguri, deschise la orice colț de stradă, de unde poți lua doza exactă și mixul savant formulat de substanțe chimice care să îți îndrepte creierul într-o direcție sau alta (în timp ce alcoolul, chiar și o simplă bere, e strict interzis), până la carcasa unui Dumnezeu mort, găsită plutind în derivă prin spațiu.

Pe scurt:

În viitor, oamenii cum îi știm noi, oamenii “vechi”, sunt cetățeni de mâna a doua, conduși de Speciali (cei cu capacități paranormale) și de Oamenii Noi (cu creierul supradezvoltat și inteligența mult superioară). Principalul conducător al mișcării de rezistență, Thors Provoni, fuge cu o navetă spațială să caute o rasă extraterestră care să îl ajute să îi elibereze pe oameni. El însuși (pe ascuns) singurul reprezentant al unei noi specii, o combinație de Om nou și Special, Provoni e de partea Oamenilor Vechi. Căutarea sa izbândește și se întâlnește cu un extraterestru nu doar dispus să îl ajute, dar și suficient de puternic ca să înfrunte orice rezistență a terranilor, și în același timp suficient de binevoitor ca să nu se transforme în invadator. Asta, desigur, dacă e sincer.

În acest timp pe Pământ un lanț de evenimente improbabile îi aduc unul în fața altuia pe Nick Appleton (un om obișnuit, care ajunge brusc să se revolte) și Willis Gram, Specialul care conduce cu cruzime guvernul Pământului. Mare parte din acțiune se transferă în regim casnic: Nick se îndrăgostește de o tânără de numai 16 ani, Charley, și își părăsește nevasta (al cărei nume e chiar cel al soției lui Philip K. Dick), iar Willis Gram vrea să divorțeze, dar ca să scape de pretențiile avocatului nevestei sale plănuiește să o ucidă.

La întoarcerea lui Thors Provoni extraterestrul adus de el își folosește puterile mentale pentru a le neutraliza Oamenilor Noi capacitățile cognitive și Specialilor pe cele paranormale. Ambele fire evolutive sunt distruse, cel puțin pentru moment.

Un roman SF de vacanță, să zicem, destul de alert și ușor de citit, dar inconsistent ca acțiune și ca personaje. Din punct de vedere SF câteva idei provocatoare, tratate superficial. Suspectez că subiectul cărții a fost mai degrabă drama conjugală.

Philip K. Dick, Our Friends from Frolix 8, 1969, 2,5*/5

Au mai scris despre carte: adinab / Emmet / Bold. Blue. Adventure.

Embassytown

De ce am senzația asta că nu se mai scrie SF? Poate pentru că undeva după revoluție a existat o avalanșă de romane SF traduse și publicate în română (edituri ca Pygmalion, Teora și Nemira), într-un efort de recuperare care apoi s-a oprit brusc. Sau poate pentru că a venit la modă fantasy-ul. Sau poate pur și simplu nu mai e pe gustul cititorilor? Sau poate că eu sunt de vină, nu m-am mai ținut la curent cu ce se întâmplă prin lumea asta.

În fine, îmi pare rău, pentru că science-fiction-ul de calitate nu înseamnă nimic altceva decât un plus de imaginație și o provocare adresată nouă, să gândim în afara unor granițe, să ne imaginăm alte lumi, alte contexte, nu doar aventuri și personaje fantastice.

De asta m-am și bucurat auzind că China Miéville își publică primul roman SF (sigur, granițele dintre genuri sunt flexibile și permeabile, dar zic SF ca opus la fantasy): Embassytown. Și am fost sigur că merită citit.

Nu m-am înșelat!

Ideea din miezul romanului lui Miéville e în același timp surprinzătoare și bogată în consecințe, atât practice, cât și filozofice: o rasă extraterestră al cărei limbaj nu este doar un mijloc de a comunica (imperfect, flexibil, metaforic), ci – greu de explicat – un ceva inflexibil și fix, o poartă directă către gândurile celui care comunică. O astfel de rasă nu poate minți, nu poate folosi metaforele, nu poate inventa cuvinte noi, nu poate scrie, pentru ea sunetele cuvintelor sunt doar zgomot în lipsa unui partener conștient de conversație.

Mai mult, întrucât extratereștrii au două guri și limbajul lor e o alăturare de două partituri, oamenii nu pot comunica în nci un fel cu ei. Deși le știu limba Areikienilor, pentru aceștia din urmă tot ce zice un om e doar zgomot.

Soluția sunt Ambasadorii, perechi de câte două clone umane, atent sincronizate mental și vorbind în tandem. Ei sunt singurii acceptați ca interlocutori de băștinașii de pe Areika.

Iar acest status quo e pe cale de a fi distrus în mod brutal.

Pe scurt:

Avice (povestitoarea cărții) s-a născut pe o planetă stranie, la marginea universului cunoscut: Areika. Ea trăiește într-o mică enclavă a oamenilor, Embassytown, în mijlocul unui oraș extraterestru. Când crește ajunge să își părăsească planeta, dar mai târziu, căsătorită, se întoarce aici.

EzRa este un Ambasador cu totul și cu totul remarcabil, în primul rând că cei doi indivizi, Ez și Ra, nu sunt identici, ca în cazul tuturor celorlalți Ambasadori, ci două persoane diferite, ale căror creiere sunt însă, misterios, perfect acordate. Și teoretic extratereștrii Areikieni ar trebui să îi înțeleagă vorbind.

Da, asta se și întâmplă la ceremonia de prezentare a noului Ambasador, dar surpriză: cuvintele lui EzRa, indiferent care ar fi ele, sunt inteligibile pentru Areikieni, dar au și un efect neașteptat. Sunt ca un drog pentru extratereștri, creează dependență, îi transformă în făpturi neajutorate, potențiali sclavi.

E începutul dezastrului pentru civilizația Areikiană – e și începutul răboiului cu oamenii, pentru că o parte din extratereștri se revoltă, se automutilează smulgându-și organele auditive, renunță la cuvinte și vin să îi distrugă deopotrivă pe drogați și pe cei care le procură drogul.

Iar singura variantă de supraviețuire e inventarea unui nou limbaj, a unui nou mod de a gândi și de a vedea lumea. Ceva inimaginabil cu nu foarte mult timp în urmă!

Mi-a plăcut prima jumătate (și mai bine) a cărții, cea în care nu știi încă spre ce se îndreaptă lucrurile, iar detaliile universului imaginat de autor ți se dezvăluie treptat, cu multă zgârcenie: particularitățile limbajului extratereștrilor, ce sunt misterioșii Ambasadori, immersiunile, biotehnologiile pitorești, o inteligență artificială sofisticată al cărei rol e neclar, oameni jucând mici piese de teatru, atent regizate, în fața extratereștrilor, pentru a fi transformați în limbaj, încercarea de a minți devenind un fel de sport pentru unii Areikieni.

Spre sfârșit însă cartea se transformă în parabolă cu iz didactic, iar acțiunea eșuează în mașinațiuni politice, secrete murdare, mesaje revoluționare, tema puterii care corupe, a maselor care se răscoală în mod spontan, a revoluției utopice, fără conducători etc. Totul devine neconvingător, acțiunea se precipită brusc, oarecum haotic, către un happy ending cusut cu ață albă. Iar dacă aștepți, ca mine, ca până la final Miéville să mai vină cu ceva nou și din punct de vedere science-fiction, să mai inventeze ceva sau să dea cărții un orizont mai larg, riști să fii dezamăgit.

Păcat, ar fi existat toate ingredientele unui roman SF mare.

China Miéville, Embassytown (2011), 3,5*/5

Nor de etichete