Caiet online. A scrie înseamnă a te citi pe tine

Posts tagged ‘Umberto Eco’

Să nu lucrezi cu documente autentice

[…] niciodată să nu lucrez cu documente autentice sau autentice pe jumătate! Dacă există pe undeva, cineva se va putea duce oricând să le caute și să demonstreze că ceva a fost relatat în mod inexact… Documentul, ca să convingă, trebuie să fie alcătuit ex novo și, la o adică, nu trebuie să se arate originalul lui, ci să se vorbească despre el, ca să nu se poată ajunge la nicio sursă existentă, așa cum s-a întâmplat cu Regii Magi, despre care a vorbit doar Matei în două versete și n-a spus nici cum se numeau, nici câți erau, nici că erau regi, iar toate celelalte sunt zvonuri ale tradiției.

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, 2010 (p. 202)

Anunțuri

Stăpânul

Nu trebuie să-ți servești niciodată stăpânul actual, învață asta, ci să te pregătești pentru cel care urmează.

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, 2010 (p. 347)

Lumea crede numai ceea ce știe deja

[…] dorind să vând în vreun fel dezvăluirea unui complot, nu trebuia să-i furnizez cumpărătorului nimic original, ci numai și în special ceea ce ori aflase deja, ori ar fi putut afla mai ușor pe alte căi. Lumea crede numai ceea ce știe deja, iar asta era frumusețea Formei universale a Complotului.

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, 2010 (p. 84)

Cimitirul din Praga

Ce roman indigest (în ciuda faptului că abundă în festinuri și descrieri de mâncăruri, care de care mai ispititoare)! Autorul care m-a cucerit cu Pendulul lui Foucault și volumele de articole de data asta dezamăgește cu acest Cimitirul din Praga în jurul căruia s-a făcut atât de multă vâlvă.

E un roman demonstrație. E o încercare pe de o parte de a documenta circulația unei singure idei (cea a dușmanului care conspiră împotriva lumii), în diverse încarnări (iezuiții! masonii! evreii!) și însoțită de detalii tot mai picante și mai convingătoare. Iar pe de altă parte e o disecție a metodelor și intereselor serviciilor secrete de ieri și de astăzi, uneori intrând în conflict unele cu altele, dar întinzându-și adesea unul altuia câte o discretă mână de ajutor. Iar din acest ultim punct de vedere romanul nu face decât să elaboreze câteva din punctele de vedere ale lui Umberto Eco făcute publice și cu ocazia scandalului WikiLeaks: marea majoritate a materialelor cu care lucrează serviciile țin de fondul informațiilor comune, bârfe și articole din ziare; o informație e credibilă doar dacă vine să confirme o bănuială sau un zvon mai vechi; principalul interes al unui serviciu e de a livra informații care să îi justifice funcționarea (și bugetele); dușmanul trebuie inventat, pentru a putea fi ulterior distrus; scopul scuză mijloacele; propaganda ca instrument de manipulare sau de distragere a atenției de la problemele reale.

În ceea ce privește argumentele referitoare la circulația și mai ales reciclarea textelor și ideilor referitoare la Complotul Universal – proces culminând cu publicarea în 1903 în Rusia de către Ohrana, poliția secretă țaristă, a Protocoalelor Înțelepților Sionului, un plagiat după un text mai vechi fără caracter antisemit -, demonstrația e într-adevăr impresionantă. Mai ales că Umberto Eco precizează la sfârșitul cărții că „singurul personaj inventat din această poveste este protagonistul, Simone Simonini. Toate celelalte personaje (în afară de câteva figuri minore şi marginale, cum ar fi notarul Rebaudengo sau Ninuzzo) au existat realmente şi au făcut şi spus lucrurile pe care le spun şi le fac în acest roman. Afirmaţia nu este valabilă numai pentru personajele care apar cu numele lor adevărat (şi, cu toate că multora poate să li se pară neverosimil, a existat cu adevărat şi un personaj ca Léo Taxil), ci şi pentru figuri care apar cu nume fictive doar pentru că, din economie narativă, am pus o singură persoană (inventată) să spună şi să facă ceea ce, de fapt, fusese spus sau făcut de două (reale din punct de vedere istoric).”

Dar ce folos, când se știe că nu există argumente care să poată convinge un adept al teoriei conspirației?

Pe scurt,

Cartea e un jurnal pe două voci (deși uneori rezumat de un Povestitor dornic să ajute cititorul), cea a căpitanului Simonini și cea a abatelui Dalla Piccola: ambii sunt amnezici în ceea ce privește evenimentele recente și confuzi în privința identității lor, ba chiar bănuiesc că ar putea fi una și aceeași persoană, așa că încearcă să aplice metoda sugerată de un Freud întâlnit întâmplător și își deapănă viața în scris, în speranța că vor înțelege ce îi leagă și mai ales ce nu-și pot aduce aminte. Simonini e un fals notar, fugit din Italia și refugiat la Paris, specializat în falsificarea de diverse acte, de la testamente scrise în beneficiul plătitorului și până la documente de interes pentru serviciile secrete. E de asemenea adevăratul autor al Protocoalelor Înțelepților Sionului, text antisemit plătit și apoi publicat de Ohrana, ca diversiune împotriva revoluției, dar în realitate gândit, copt și modificat la nesfârșit pe parcursul mai multor decenii.

Se amestecă așadar în jurnalul lui Simonini masoni, iezuiți, carbonari, fanatici, bolnavi, naivi, conspiratori, victime și agenți secreți. Nu lipsesc crimele, scena descrisă în Protocoale a întâlnirii din Cimitirul din Praga devine aproape o obsesie a protagonistului, înlănțuirea de întâmplări e atât de rapidă încât e aproape imposibil să ții ritmul cu noianul de fapte, date, locații și personaje. Documentarea e minuțioasă și foarte detaliată, viața lui Simonini e doar pretextul pentru a zugrăvi o întreagă epocă.

De ce nu mi-a plăcut cartea? Am zis-o mai sus, e demonstrativă, nu trăiește de sine stătător, ci e doar o construcție artificială ridicată pentru a oferi rezumatul unei bibliografii. Personajul principal, schizofrenia sa, pretextul jurnalului, aventurile sale – toate sunt prea puțin credibile și nu reușesc să animeze curiozitatea cititorului. E un fals roman, toată acțiunea pare improvizată la repezeală pentru a urmări posibila poveste a Protocoalelor. Pe alocuri detaliile politice și istorice devin, cel puțin pentru mine, destul de obscure și de greu de urmărit – mai ales cele ce țin de insurecțiile Carbonarilor, ce aveau să ducă ulterior la unificarea Italiei. Iar textul în sine e greu de citit, mai ales primul capitol al cărții, aproape ilizbil. Nu știu în ce măsură e și vina traducătoarei, Ștefania Mincu, sau graba editurii de a veni cu traducerea aproape imediat după lansarea cărții. Nu o recomand decât pasionaților de istorie și fanilor lui Umberto Eco. Pentru ceilalți, există și lecturi mai plăcute…

Umberto Eco, Cimitirul din Praga (2010), ed. Polirom, trad. Ștefania Mincu, 2,5*/5

Au mai scris despre carte: Mihnea Măruță / Jovi / Dragoș C. Butuzea

Dușmanul e prietenul

E nevoie de un dușman ca să-i dai poporului o speranță. Cineva a spus că patriotismul e ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfășoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor. Identitatea națională este ultima resursă a dezmoșteniților. Or, simțul identității se întemeiază pe ură, ura împotriva celui ce nu-i identic. Trebuie să cultivi ura ca patos cetățenesc. Dușmanul e prietenul popoarelor.

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, 2010 (p. 348)

Iubirea reprezintă o situație anormală

E nevoie oricând de cineva demn de a fi urât ca să te simți justificat în propria-ți mizerie. Ura este adevărata pasiune primordială. Iubirea reprezintă o situație anormală. De aceea a fost ucis Hristos: vorbea împotriva naturii. Nu iubești pe cineva pentru toată viața, din această speranță imposibilă se nasc adulterul, matricidul, trădarea prietenului… În schimb, poți urî pe cineva pentru toată viața. Cu condiția să fie permanent acolo, ca să ațâțe ura. Ura încălzește inima.

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, 2010 (p. 348)

Să știi ceea ce alții nu știu că tu știi

Să fii atent nu înseamnă să cauți să afli un lucru precis. Totul, chiar și ce-i irelevant, poate să-ți prindă bine într-o bună zi. Important e să știi ceea ce alții nu știu că tu știi.

Umberto Eco, Cimitirul din Praga, 2010 (p. 37)

Nor de etichete